ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3442/2012

Asupra conflictului negativ de competență de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul H.Ș.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună constatarea caracterului politic al deportării la muncă forțată pe teritoriul URSS dispusă împotriva mamei sale H.M., în perioada 21 ianuarie 1945 - 11 octombrie 1949 și obligarea pârâtului la plata sumei de 348.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 550 din 22 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se incidența prevederilor art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 857 din 2 mai 2012, Tribunalul București, secția III-a civilă, a declinat competența teritorială în favoarea Tribunalului Arad. A constatat conflict negativ de competență și a trimis cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționare, constatând că reclamantul și-a ales domiciliul în Arad, astfel că în cauză competența teritorială este determinată de domiciliul procedural ales al reclamantului. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin. (3) C. proc.

civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente: Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul H.Ș.A. a indicat faptul că are domiciliul în Furth, Germania. Împrejurarea că domiciliul reclamantului se află în Germania, țară care face parte din UE, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. II ) rezultă că, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România. Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București sau la Tribunalul București.

În cauza de față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamantul H.Ș.A., cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009] sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Identificarea competenței rationae hei și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei - domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură. De asemenea, este de reținut că, potrivit dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde își are locuința statornică sau principală". Chiar dacă reclamantul și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Arad, respectiv la avocatul acestuia, acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Arad, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 având în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului/ avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului ales.

Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului. Așa fiind, cum domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București. În consecință, față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul R.A. în favoarea Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012.