ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3442/2012

Asupra conflictului negativ de competență

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul

H.Ș.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună constatarea

caracterului politic al deportării la muncă forțată pe teritoriul URSS dispusă împotriva

mamei sale H.M., în perioada 21 ianuarie 1945 - 11 octombrie

1949 și obligarea pârâtului la plata sumei

de 348.000 euro reprezentând prejudiciul moral suferit, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 550 din 22 iunie

2011 pronunțată de Tribunalul Arad, s-a admis excepția de necompetență teritorială

și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, reținându-se incidența prevederilor art. 155 din Legea nr. 105/1992.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

București.

Prin sentința civilă nr. 857 din 2 mai

2012, Tribunalul București, secția III-a civilă, a declinat competența teritorială

în favoarea Tribunalului Arad. A constatat conflict negativ de competență și a trimis

cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționare, constatând că

reclamantul și-a ales domiciliul în Arad, astfel că în cauză competența teritorială

este determinată de domiciliul procedural ales al reclamantului.

Înalta Curte, constatând existența unui

conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă

necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 22 alin.

(3) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea

Tribunalului București competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele

considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamantul H.Ș.A. a indicat faptul că are domiciliul

în Furth, Germania.

Împrejurarea

că domiciliul reclamantului se află în

Germania, țară care face parte din UE, alături de România, atrage aplicabilitatea

Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea

și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Din nota de fundamentare

a regulamentului (pct. II

)

rezultă că, normele de competență

trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul

conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului.

Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat

cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor

de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să

soluționeze litigiile dintre o parte română

și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț

în România.

Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată,

în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume

dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată potrivit

regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București

sau la Tribunalul București.

În cauza de față, instanțele române au

fost învestite cu judecata unui proces intervenit între reclamantul H.Ș.A., cu domiciliul

în Germania și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată

în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Astfel de litigii, potrivit normei de competență

teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009]

sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul,

înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu

domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Identificarea competenței rationae hei

și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea

acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei

- domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.

De asemenea, este de reținut că, potrivit

dispozițiilor art. 13 din Decretul nr. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice

este acolo unde își are locuința statornică sau principală".

Chiar dacă reclamantul și-a indicat un

domiciliu procedural ales pe raza județului Arad, respectiv la avocatul acestuia,

acest domiciliu nu poate atrage competența Tribunalului Arad, art. 4 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009 având în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantului,

iar nu domiciliul mandatarului/ avocatului acestuia sau sediul cabinetului apărătorului

ales. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului

ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului

i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial

din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului.

Așa fiind, cum domiciliul reclamantului

nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate

stabili care anume tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze

litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența

teritorială aparține Tribunalului București.

În consecință, față de considerentele anterior

expuse, văzând și dispozițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează

a stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul R.A. în favoarea

Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a

III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012.