ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1074/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 9770/30/2010, reclamanții K.E. și E.K.F. au

chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P. București, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii

administrative, prin care s-a dispus deportarea lor și a familiei din

localitatea natală Lenauheim din jud. Timiș în localitatea Dâlga Nouă-Lehliu;

obligarea pârâtului S.R. la plata sumei de 2.000.000 lei (echivalentul sumei de

500.000 euro), reprezentând despăgubiri morale pentru prejudicial moral suferit

de aceștia și de familia lor; obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei

de 2.000.000 lei (echivalentul sumei de 500.000 euro), reprezentând despăgubiri

materiale pentru prejudiciul material produs prin confiscarea averii familiei;

cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art.

1, alin. (3) și (4), art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

La termenul de judecată din data de 16

martie 2011 reclamanții au depus completare a temeiului de drept arătând că

invocă și prevederile art. 998 și 999 C. proc. civ. și art. 2 și 3 din

C.E.D.O.L.F. și art. 1 din Protocolul 1.

Prin sentința civilă nr. 1589 din 16

martie 2011, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență teritorială și a

declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

S-a reținut, în esență, că potrivit

art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, competența de soluționare aparține

tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată.

Astfel, textul legal în discuție

îngăduie și obligă la identificarea competenței rationae loci și rationae

materie, prin raportare la domiciliul reclamanților de la data introducerii

acțiunii (reședința a fost aleasă ulterior de către reclamanți, cu valabilitate

2011-2012, putându-se aprecia că a fost făcută pro causa), ca element de

identificare a persoanei fizice, care în speță este în Germania, în raport de

mențiunile cărții de identitate de la dosar.

Instanța a statuat că, a pune semnul

egalității între domiciliul procesual ales, la care o persoană cere să îi fie

comunicate actele de procedură, în temeiul art. 93 C. proc. civ. și domiciliul

părții, înseamnă a accepta ideea că îi este îngăduit reclamantului să aleagă,

teritorial, instanța din țară care să îi soluționeze cererea, în raport de

domiciliul procesual ales după propriile criterii, intrând în coliziune cu

finalitatea instituirii de către legiuitor a unei astfel de competențe.

De asemenea, în raport de dispozițiile

cu caracter special ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în temeiul

principiului specialia generalibus derogant, este exclusă aplicarea oricărei

alte norme de procedură (inclusiv art. 13 C. proc. civ., invocat).

Instanța, stabilind competența

jurisdicțională a instanțelor române în temeiul art. 149 pct. 1 ipoteza

I

din Legea nr. 105/1992 (pârâtul are

domiciliul în România) și conformându-se și imperativului art. 158 alin. (1), (3)

și (4) - art. 159 pct. 3 C. proc. civ., a admis excepția invocată,

raportându-se și la dispozițiile art. 155 ale Legii nr. 105/1992, potrivit

cărora, dacă domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate și

nu se poate stabili care dintre instanțele române competente este abilitată să

tranșeze litigiul, cererea de chemare în judecată a fost îndreptată, potrivit

regulilor de competență materială, la Tribunalul București, secția civilă.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, prin sentința civilă nr. 902 din 20 aprilie 2012, a admis excepția de

necompetență și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului Timiș, reținând că acestei instanțe îi revine competența

teritorială exclusivă conform dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009.

Conform art. 21 C. proc. civ., a fost

înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării

conflictului negativ de competență.

Constatând că s-a ivit un conflict

negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, pentru

considerentele ce succed:

Cererea formulată de reclamanți își

are temeiul juridic în Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Potrivit art. 4 alin. (4) din aceeași

lege, competența de soluționare a unei astfel de cereri, aparține secției

civile a tribunalului, în circumscripția căruia domiciliază persoana

interesată.

Textul conține o normă de favoare

pentru reclamantul căruia i s-a permis să sesizeze instanța în circumscripția

căreia domiciliază.

Potrivit art. 112 alin. (1) teza

finală C. proc. civ., reclamantul care are domiciliul în străinătate este

obligat a-și alege domiciliul în țară, unde urmează a i se comunica actele de

procedură.

În speță, reclamanții au domiciliul în

Germania, însă prin cererea de chemare în judecată aceștia și-au indicat

reședința din România, la adresa din Timișoara, Calea Sagului și și-au ales

domiciliul procesual la avocat, în Timișoara, str. Eugeniu de Savoya jud.

Timiș.

Având în vedere că cererea de chemare

în judecată are ca temei o lege specială de reparație, domiciliul procesual

trebuie a fi considerat echivalentul unui domiciliu real, astfel încât să

producă aceleași consecințe juridice, nu numai în ce privește comunicarea

actelor de procedură, ci inclusiv pentru determinarea competenței teritoriale.

Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în

forma în care a și fost publicată, legiuitorul român a urmărit să îi faciliteze

reclamantului judecarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009,

printr-o soluționare rapidă a acestora, care să implice o modalitate de

administrare a probatoriilor la îndemâna părții ce a formulat cererea, în

speță, reclamanții prin reprezentantul lor judiciar ales.

Dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992

nu sunt incidente în cauză întrucât vizează numai competența materială, or, sub

acest aspect, instanțele nu se află în conflict.

În acest context, Înalta Curte

constată că cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 este de

competența Tribunalului Timiș, secția civilă, în circumscripția căruia și-au

ales domiciliul reclamanții (care domiciliază în Germania), fiind pe deplin

aplicabile dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (4) referitoare la

competența teritorială.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare

în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 martie 2013.