ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1074/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 9770/30/2010, reclamanții K.E. și E.K.F. au chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin M.F.P. București, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul politic al măsurii administrative, prin care s-a dispus deportarea lor și a familiei din localitatea natală Lenauheim din jud. Timiș în localitatea Dâlga Nouă-Lehliu; obligarea pârâtului S.R. la plata sumei de 2.000.000 lei (echivalentul sumei de 500.000 euro), reprezentând despăgubiri morale pentru prejudicial moral suferit de aceștia și de familia lor; obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 2.000.000 lei (echivalentul sumei de 500.000 euro), reprezentând despăgubiri materiale pentru prejudiciul material produs prin confiscarea averii familiei; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au invocat dispozițiile art. 1, alin. (3) și (4), art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. La termenul de judecată din data de 16 martie 2011 reclamanții au depus completare a temeiului de drept arătând că invocă și prevederile art. 998 și 999 C. proc. civ. și art. 2 și 3 din C.E.D.O.L.F. și art. 1 din Protocolul 1. Prin sentința civilă nr. 1589 din 16 martie 2011, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență teritorială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

S-a reținut, în esență, că potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Astfel, textul legal în discuție îngăduie și obligă la identificarea competenței rationae loci și rationae materie, prin raportare la domiciliul reclamanților de la data introducerii acțiunii (reședința a fost aleasă ulterior de către reclamanți, cu valabilitate 2011-2012, putându-se aprecia că a fost făcută pro causa), ca element de identificare a persoanei fizice, care în speță este în Germania, în raport de mențiunile cărții de identitate de la dosar.

Instanța a statuat că, a pune semnul egalității între domiciliul procesual ales, la care o persoană cere să îi fie comunicate actele de procedură, în temeiul art. 93 C. proc. civ. și domiciliul părții, înseamnă a accepta ideea că îi este îngăduit reclamantului să aleagă, teritorial, instanța din țară care să îi soluționeze cererea, în raport de domiciliul procesual ales după propriile criterii, intrând în coliziune cu finalitatea instituirii de către legiuitor a unei astfel de competențe. De asemenea, în raport de dispozițiile cu caracter special ale art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în temeiul principiului specialia generalibus derogant, este exclusă aplicarea oricărei alte norme de procedură (inclusiv art. 13 C. proc.

civ., invocat). Instanța, stabilind competența jurisdicțională a instanțelor române în temeiul art. 149 pct. 1 ipoteza I din Legea nr. 105/1992 (pârâtul are domiciliul în România) și conformându-se și imperativului art. 158 alin. (1), (3) și (4) - art. 159 pct. 3 C. proc. civ., a admis excepția invocată, raportându-se și la dispozițiile art. 155 ale Legii nr. 105/1992, potrivit cărora, dacă domiciliul reclamantului nu este în România, ci în străinătate și nu se poate stabili care dintre instanțele române competente este abilitată să tranșeze litigiul, cererea de chemare în judecată a fost îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Tribunalul București, secția civilă.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 902 din 20 aprilie 2012, a admis excepția de necompetență și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că acestei instanțe îi revine competența teritorială exclusivă conform dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Conform art. 21 C. proc. civ., a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, pentru considerentele ce succed: Cererea formulată de reclamanți își are temeiul juridic în Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 4 alin. (4) din aceeași lege, competența de soluționare a unei astfel de cereri, aparține secției civile a tribunalului, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Textul conține o normă de favoare pentru reclamantul căruia i s-a permis să sesizeze instanța în circumscripția căreia domiciliază.

Potrivit art. 112 alin. (1) teza finală C. proc. civ., reclamantul care are domiciliul în străinătate este obligat a-și alege domiciliul în țară, unde urmează a i se comunica actele de procedură. În speță, reclamanții au domiciliul în Germania, însă prin cererea de chemare în judecată aceștia și-au indicat reședința din România, la adresa din Timișoara, Calea Sagului și și-au ales domiciliul procesual la avocat, în Timișoara, str. Eugeniu de Savoya jud. Timiș. Având în vedere că cererea de chemare în judecată are ca temei o lege specială de reparație, domiciliul procesual trebuie a fi considerat echivalentul unui domiciliu real, astfel încât să producă aceleași consecințe juridice, nu numai în ce privește comunicarea actelor de procedură, ci inclusiv pentru determinarea competenței teritoriale.

Prin adoptarea Legii nr. 221/2009, în forma în care a și fost publicată, legiuitorul român a urmărit să îi faciliteze reclamantului judecarea cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, printr-o soluționare rapidă a acestora, care să implice o modalitate de administrare a probatoriilor la îndemâna părții ce a formulat cererea, în speță, reclamanții prin reprezentantul lor judiciar ales. Dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992 nu sunt incidente în cauză întrucât vizează numai competența materială, or, sub acest aspect, instanțele nu se află în conflict. În acest context, Înalta Curte constată că cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 este de competența Tribunalului Timiș, secția civilă, în circumscripția căruia și-au ales domiciliul reclamanții (care domiciliază în Germania), fiind pe deplin aplicabile dispozițiile imperative ale art. 4 alin. (4) referitoare la competența teritorială.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare în favoarea Tribunalului Timiș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2013.