ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6078/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 21 martie 2010, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate caracterul politic al deportării acesteia și a soțului său – B.M., decedat în anul 1997, în perioada 28 ianuarie 1945 - 15 decembrie 1949, în URSS (Ural), și totodată, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 500.000 euro, echivalent lei la data executării, pentru prejudiciul moral suferit. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că organele de miliție au venit la domiciliul acesteia și în mod abuziv, au procedat la deportarea sa și a soțului său în URSS, călătorie ce a avut loc în condiții mizere, iar până la locul de destinație a durat o lună.

S-a mai arătat, că pe toată durata măsurii de deportare condițiile de trai au fost extrem de dure, această măsură represivă reprezentând o gravă încălcare a principiilor dreptului internațional. În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009 și anexate la dosar, de către reclamantă, o serie de înscrisuri în dovedirea cererii pe care a promovat-o. Prin sentința civilă nr. 1833 din 29 noiembrie 2010, Tribunalul București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Arad cu motivarea că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea de constatare a caracterului politic al condamnării se soluționează de Tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată.

Verificându-și, la rândul său, competența teritorială în soluționarea pricinii, Tribunalul Arad a invocat excepția necompetenței teritoriale iar în examinarea căreia, conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ., a reținut că art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 instituie un caz de competență teritorială exclusivă, dispunând judecarea cererilor privind condamnările penale ori măsurile administrative cu caracter politic de către Tribunalul, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Competența teritorială exclusivă este o competență absolută reglementată de norme imperative. Astfel, art. 159 pct. 3 C. proc. civ.

arată, în mod expres, că necompetența este de ordine publică „când pricina este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". În speță, domiciliul reclamantei este în străinătate (Germania), element de extraneitate care atrage incidența Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, iar potrivit art. 148 - 149 din lege este atrasă competența instanțelor judecătorești române. Potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1993, în cazul în care instanțele române sunt competente, dar nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București sau la Tribunalul Municipiului București.

Este și cazul în speță în care norma de competență face trimitere la Tribunalul domiciliului reclamantei, domiciliu aflat însă în străinătate. În cauză competența teritorială nu poate fi determinată de parte prin alegerea unui domiciliu procesual, deoarece ar însemna acordarea posibilității ca partea să-și aleagă instanța de judecată, eludând norma de drept de la art. 155 din Legea nr. 105/1992, precum și semnificația juridică a domiciliului ca clement de identificare a persoanei juridice, astfel cum este acesta reglementat de art. 13 din Decretul nr. 31/1954 și art. 25 și urm. din Ordonanța de Urgență nr. 97/2005.

Prin urmare, Tribunalul Arad, secția civilă, prin decizia civilă nr. 390 din 31 martie 2011, a constatat necompetența sa teritorială în soluționarea cauzei și competența teritorială exclusivă a Tribunalului București în soluționarea acțiunii civile formulate de reclamanta B.M.; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a trimis dosarul cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru soluționarea conflictului negativ de competență. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, potrivit art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, pentru următoarele considerente: Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, copia cărții de identitate, rezultă că domiciliul reclamantei este în Germania, așa cum s-a indicat și în cererea de chemare în judecată, unde aceasta locuiește efectiv.

Împrejurarea că domiciliul reclamantei este în Germania, țară care face parte din Uniunea Europeană, alături de România, atrage aplicabilitatea Regulamentului (CE) nr. 44 din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Din nota de fundamentare a regulamentului (pct. 11) rezultă că, normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Potrivit dispozițiilor art. 148 coroborat cu art. 149 pct. 1 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, instanțele românești sunt competente să soluționeze litigiile dintre o parte română și o parte străină, dacă pârâtul are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România.

Totodată, potrivit art. 155 din legea menționată, în cazul în care instanțele române sunt competente și nu se poate stabili care anume dintre ele este îndreptățită să soluționeze procesul, cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competență materială, la Judecătoria sectorului 1 al Municipiului București sau la Tribunalul București.

În cauza de față, instanțele române au fost învestite cu judecata unui proces intervenit între un reclamant cu domiciliul în Germania și o parte pârâtă cu sediul în România, având ca obiect o cerere formulată în temeiul Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel de litigii, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de legea română [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009], sunt date în competența Tribunalului în circumscripția căruia domiciliază reclamantul, înțelegând prin domiciliu acel element de identificare a persoanei fizice și nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură.

Această interpretare se impune justificat de faptul că domiciliul procesual este lăsat la alegerea persoanei, iar prin reținerea sa drept criteriu pentru determinare a competenței teritoriale s-ar ajunge la eludarea dispoziției prevăzută de textul de lege mai sus arătat, așa cum, de altfel, greșit a procedat Tribunalul București. Așa fiind, cum domiciliul reclamantei nu este în România, ci în străinătate și cum, pe cale de consecință, nu se poate stabili care anume Tribunal de pe teritoriul României este îndreptățit să soluționeze litigiul, în conformitate cu dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992, competența teritorială aparține Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 septembrie 2011.