ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3281/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3281/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 819 din 28 mai 2009,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamanții R.G.I. și R.M., în contradictoriu cu pârâții R.C.N. - prin tutore P.R.D.,

R.I., P. (fostă R.) R.D., S.C.N., P.V.; a obligat pe pârâți să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str.

I., cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reținut

că la data de 3 decembrie 1990, reclamanții au cumpărat imobilul situat în

București, str. I. de la R.C.I., prin contractul de vânzare - cumpărare

autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, act transcris la

Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni Imobiliare - Judecătoria Sectorului

2 București și întabulat în Cartea Funciară la Judecătoria Sectorului 2

București din 4 iulie 2000.

Ulterior, au existat

două litigii inițiate de pârâți, ambele soluționate irevocabil în sensul

respingerii pretențiilor, atât cel privind anularea procurii autentificate,

prin care R.C.I. îl împuternicea pe fratele său să vândă imobilul în speță, cât

și cel privind anularea contractului de vânzare - cumpărare al reclamanților din

3 decembrie 1990, solicitată de pârâții din speță pentru cauza ilicită sub

forma vânzării bunului altuia și a conivenței frauduloase dintre vânzător și

cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimțământul numitului R.C.N.

la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă și lipsa acesteia.

Aceste din urmă

pretenții au fost formulate ca cerere reconvențională în dosarul în care

reclamanții R.G.I. și R.M. au solicitat evacuarea pârâților din imobilul în

litigiu, cerere ce a format obiectul Dosarului nr. 9028/300/2006 al

Judecătoriei Sectorului 2 București, cerere, de asemenea, respinsă; prin

decizia nr. 1206 din 9 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, prin care a fost menținută sentința civilă nr. 1443 din 23

februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 București, s-a reținut că pârâtul R.C.N.

a invocat faptul că deține un titlu de proprietate asupra imobilului situat în

București, str. I., sector 2, acest titlu fiind reprezentat de sentința civilă nr.

17475 din 13 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Craiova.

Prima instanță a

reținut în cauză că prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997

pronunțată de Judecătoria Craiova a fost admisă acțiunea formulată de

reclamantul R.C.N. (pârât în prezenta cauză), în contradictoriu cu numitul R.C.I.,

s-a constatat simulat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 21

august 1954 între K.J., în calitate de vânzător și R.C.I., în calitate de

cumpărător și s-a constatat că proprietar al imobilului situat în București,

str. I., este reclamantul R.C.N., sentința devenind irevocabilă prin renunțarea

la judecarea apelului.

Comparând titlurile

părților în cadrul acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că titlul

deținut de către reclamanți, respectiv contractul de vânzare - cumpărare

autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, este preferabil titlului

deținut de către pârâți, respectiv sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie  1997,

pronunțată de Judecătoria Craiova, pentru următoarele considerente:

În primul rând,

titlul reclamanților este mai vechi decât titlul deținut de către pârâți, fiind

înlăturate susținerile pârâților, în sensul că în urma constatării simulației,

părțile sunt repuse în situația anterioară, astfel că proprietarul real al

imobilului ar fi R.C.N., hotărârea judecătorească producând efecte retroactiv,

în sensul recunoașterii dreptului de proprietate din anul 1954: efectele

retroactive ale sentinței de constatare a simulației se produc numai între

părți nu și față de terți.

Așadar, principiul

care domină efectele simulației față de terți, cum sunt și reclamanții, este

acela că reclamanților nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin

contra - înscrisul secret al părților, ci numai situația juridică, astfel cum

rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde realității (art.

1175 C. civ.).

Sancțiunea specifică

simulației este, deci, inopozabilitatea față de reclamanți a situației juridice

reale care este consacrată printr-un contract secret, iar atât contra - înscrisul

(care în speța dedusă judecății nu există, ci a fost dedusă existența verbală a

acestuia din alte împrejurări, conform motivării sentinței civile nr. 17475/1997),

cât și hotărârea judecătorească ce constată simulația nu poate fi invocată față

de terți, deci, de către pârâți în contra reclamanților.

În al doilea rând,

tribunalul a constatat că acțiunea cu privire la care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 17475/1997 a fost introdusă în august 1997, la circa 7 ani de la

data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul

reclamanților, fiind evidentă voința părților ca prin pronunțarea unei hotărâri

judecătorești să fie anihilate efectele acestui contract de vânzare - cumpărare.

Reclamanții nu au

figurat ca părți în acel proces, deși la data pronunțării hotărârii în dosarul

având ca obiect simulație, imobilul era în proprietatea unei terțe persoane,

astfel încât, nici nu se putea, din punct de vedere juridic, să constate

existența simulației, hotărârea fiind pronunțată fără verificarea situației

juridice a imobilului și fără ca părțile să încunoștiințeze instanța despre

existența contractului de vânzare încheiat în anul 1990 la care R.I. a fost

parte.

Așadar, și din acest

punct de vedere, titlul reclamanților este preferabil în condițiile în care,

cel puțin, pârâtul R.I. a fost de rea-credință în susținerea acțiunii introduse

la Judecătoria Craiova, în sensul ascunderii faptului că imobilul fusese

înstrăinat de către aceasta cu circa 7 ani în urmă.

În al treilea rând,

acțiunea pârâților (cererea reconvențională) prin care au solicitat constatarea

nulității contractului de vânzare - cumpărare al reclamantului încheiat în anul

1990, a fost respinsă definitiv și irevocabil prin sentința civilă 1443/2007 a

Judecătoriei Sectorului 2 București, astfel încât titlul de proprietate al

reclamanților s-a consolidat și are preferință față de cel al pârâților.

Instanța nu a

analizat eventualele motive de nelegalitate ale sentinței civile nr. 17475/1997

a Judecătoriei Craiova, așa cum invocă reclamanții în acțiune, întrucât aceasta

ar însemna să aducă atingere principiului autorității lucru judecat, însă,

tribunalul a prezentat motivele pentru care această sentință nu este

preferabilă față de titlul reclamanților, pentru că numai acest aspect poate fi

analizat în cadrul prezentei acțiuni. Soluția de admitere a cererii în

revendicare dă expresie optimă și principiului echității, principiul garantării

dreptului de proprietate consacrat de Constituția Rome fiind grav atins în

cazul unei respingeri a acțiunii în revendicare formulate către reclamanți

împotriva unui pârât care a acționat cu rea-credință, reclamanții ar fi expuși,

în aceste condiții, unor sancțiuni injuste și ireparabile.

Apelul declarat de

pârâți împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr. 165/ A din 5 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Instanța a înlăturat

susținerea apelanților – pârâți, în sensul că reclamanții au fost de

rea-credință, întrucât au cunoscut existența simulației prin interpunere de

persoană și din acest motiv, nu pot avea calitatea de terți, ci de avânzi cauză

ai părților, astfel încât actul secret le este opozabil - ca nerelevantă din

punct de vedere juridic față de obiectul dedus judecății, respectiv acțiunea în

revendicare imobiliară, ce presupune compararea titlurilor de proprietate ale

părților, considerate valide, având ca finalitate a se stabili care dintre ele

este preferabil.

S-a apreciat că, în

mod corect, instanța fondului a dat preferință titlului mai vechi și mai bine

caracterizat, respectiv contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 3

decembrie 1990 deținut de către intimații-reclamanți în cauză, a cărui

valabilitate a fost confirmată în mod irevocabil, prin respingerea acțiunii în

constatarea nulității absolute a contractului, intentată de apelanții-pârâți și

care a făcut obiectul unui alt proces.

În cadrul acestei

acțiunii, nu se pot analiza aspecte care țin de valabilitatea sau

nevalabilitatea titlului, respectiv a contractului de vânzare cumpărare

sus-menționat și, de asemenea, nu se pot administra probe pe aceste aspect.

Totodată, nu pot fi

analizate eventuale motive de nelegalitate ale sentinței civile nr. 17475/1997

pronunțată de Judecătoria Craiova, ce reprezintă titlul de proprietate al

pârâților, întrucât aceasta ar însemna o încălcare a principiului

irevocabilității actului, precum și a principiului securității raporturilor

juridice care prevede, printre altele, că soluția dată în mod definitiv

oricărui litigiu de către instanțele judecătorești, să nu mai poată fi repusă

în discuție, deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului

autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor

judecătorești.

De aceea, nu este

fondată critica privind respingerea probei cu martori și interogatorii în

cauză, instanța fondului, în exercitarea rolului său activ în raport de

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a ordonat administrarea probelor

pe care le-a considerat necesare față de obiectul cauzei, respectiv de natura

dreptului care fundamentează acțiunea dedusă judecății.

În acest sens,

tribunalul a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri, motivând că

nu pot fi acceptate alte probe în contra unui act de vânzare-cumpărare

autentic, sau în contra unei hotărâri judecătorești irevocabile, prin care s-a

statuat asupra simulației, instanța judecătorească fiind ținută numai să

compare aceste două titluri, invocate de părți.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâții R.C.N., P. (R.) R.D., S.C.N.

și P.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., care trebuia

interpretat per a contrario, prin aprecierea că nu este relevantă din punct de

vedere juridic susținerea apelanților - pârâți conform căreia intimații -

reclamanți au calitatea de avânzi-cauză, și nu de terți față de actul secret,

deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, nu se pot analiza aspecte care țin

de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului.

Prin asemenea

apreciere, instanța de apel confundă principiul opozabilității titlului care

decurge din calitatea de avânzi - cauză a intimaților - reclamanți, conform art.

1175 C. civ. interpretat per a contrario - cu principiul validității titlului.

Conform doctrinei și

jurisprudenței, dispozițiile art. 1175 teza finală C. civ. trebuie interpretate

în sensul că, în materie de simulație, sunt terți și succesorii cu titlu

particular și creditorii chirografari ai părților dacă sunt de bună - credință.

Per a contrario, dacă succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari

sunt de rea - credință, respectiv dacă au avut cunoștință despre simulație, ei

pierd calitatea de terți și devin avânzi-cauză ai părților, cu consecința că

titlul ocult le este opozabil.

Deci, dacă

intimatul-reclamant a cunoscut existența simulației prin interpunere de

persoană, fiind de rea-credință, atunci acest act încheiat prin interpunere de

persoană - respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1954 și care

reprezintă titlul pârâților - îi este opozabil, cu următoarele consecințe

juridice: fie acțiunea în revendicare urmează a fi respinsă ca nefondată,

întrucât intimatul-reclamant a cunoscut că a cumpărat de la un non-proprietar

fie, prin absurd, compararea titlurilor urmează a se face între contractul de

vânzare-cumpărare din 1954 și contractul de vânzare - cumpărare din 1990 și

care reprezintă titlul intimatului - reclamant.

prin decizia recurată, a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) coroborate cu

art. 129 alin. (5) și cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ., prin respingerea ca

inadmisibilă a probelor cu martori și interogatoriu, cu o motivare care indică

aceeași confuzie relevată în primul motiv de recurs.

Administrarea altor

probe decât înscrisurile a fost solicitată - atât prin motivele de apel, cât și

prin cererea de probatoriu și cererea de repunere pe rol - pe aspectul relei -

credințe a intimaților - reclamanți la momentul contractării în anul 1990, în

sensul că aveau cunoștință de existența simulației, fiindu-le opozabil titlul

pârâților, fără ca pârâții, prin asemenea solicitare, să intenționeze

contestarea validității titlului reclamanților, cum greșit a reținut instanța.

Fiind vorba despre

situații de fapt și împrejurări relevante pentru soluționarea corectă a cauzei,

respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților în anul 1990 în raport cu

simulația și stabilirea opozabilității titlului pârâților, care ar fi făcut

inutilă procedura comparării de titluri, probele solicitate erau pertinente și

utile.

nu s-a pronunțat asupra celui de-al treilea motiv de apel prin care se susținea

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., respectiv a principiului

inopozabilității în raport cu pretinsul titlu al reclamanților, contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19589/1990 fiind, în realitate, o

donație deghizată.

greșit dispozițiile art. 480 C. civ., în ceea ce privește criteriile de

comparare a titlurilor.

Astfel, a operat cu

criteriile de comparare aplicabile situației în care titlurile provin de la

același autor deși, în speță, titlurile provin de la autori diferiți.

În doctrină, atunci

când titlurile provin de la autori diferiți, cum este cazul în speță -

respectiv titlul recurenților provine de la adevăratul proprietar, în timp ce

titlul intimaților - reclamanți provine de la un dobânditor fictiv, adică de la

un nan dominus, s-au propus următoarele criterii de apreciere:

- câștigă cel ce are

posesia lucrului, conform principiului in pari causa, melior est causa

possidentis. Conform acestui principiu, pârâtul având posesia lucrului din

1970, iar reclamanții neavând niciodată posesia, înseamnă că titlul

recurentului era preferabil;

- câștigă cel cu

titlu mai vechi, caz în care se pune problema stabilirii titlului mai vechi.

Or, sub forma lui negotium juris, titlul pârâtului datează din 1954. Sentința

civilă nr. 17475/1997 prin care doar s-a constatat simulația prin interpunere

de persoane, produce efecte ex tunc. Faptul că înscrisul propriu-zis datează

din 1954 nu are relevanță atât timp cât art. 1294- 1295 C. civ. statuează ca

strămutarea dreptului are loc chiar din momentul acordului părților, chiar dacă

prețul nu s-a plătit iar lucrul nu s-a predat. În consecință, și în baza

acestui principiu, titlul recurentului era preferabil;

- se compară

drepturile autorilor de la care provin cele 2 titluri, având câștig de cauză

cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în baza

principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. În

doctrină, s-a susținut că acest criteriu este cel mai rezonabil, deci cel mai

echitabil. Or, din probele administrate rezultă că pârâtul a dobândit dreptul

de la adevăratul proprietar, în timp ce reclamanții au dobândit dreptul de la

un proprietar fictiv, respectiv de la un non dominus. În consecință, și în baza

acestui criteriu, recurentul trebuia să aibă câștig de cauză;

- câștigă cel ce are

posesia lucrului, cu condiția ca posesia să fie mai bine caracterizată. În

speță, în timp ce pârâtul are posesia lucrului din 1970 și până în prezent,

reclamanții nu au avut niciodată posesia lucrului și nici nu erau cunoscuți ca

proprietari. Rezulta că și în baza acestui criteriu, pârâtul ar trebui să aibă

câștig de cauză.

nu s-a pronunțat nici pe motivele 5 - 10 de apel, considerând greșit că ar avea

considerente comune și nu ar necesita o analiză separată.

Or, din conținutul

acestor motive de apel, rezultă următoarele: motivul 5 de apel privește

criteriile de comparare a titlurilor în raport de autorii de la care provin -

instanța de apel nu s-a pronunțat deloc pe acest motiv de apel, în decizia

recurată neexistând niciun considerent care să facă referire la critica privind

autorii diferiți de la care provin cele două titluri; motivul 6 de apel

privește netemeinicia și nelegalitatea argumentului instanței de fond potrivit

căruia actul secret ar fi inopozabil reclamanților; motivul 7 de apel privește

nelegalitatea argumentului instanței de fond potrivit căruia nu se mai poate

constata simulația după înstrăinarea imobilului; motivul 8 de apel privește

netemeinicia și nelegalitatea argumentului instanței de fond potrivit căruia

respingerea cererii reconvenționale prin sentința civilă nr. 1443/2007 ar fi

consolidat titlul intimaților; motivul 9 de apel privește netemeinicia

argumentului instanței de fond potrivit căruia respingerea acțiunii în

revendicare promovate de către reclamanți ar reprezenta o încălcare a

principiului echității și garantării dreptului de proprietate; motivul 10 de

apel privește critica principiului error communis facit jus, principiu invocat

din oficiu de instanța de fond și care nu își găsește aplicarea în speță.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra acestor motive, iar motivele de apel critică aspecte

diferite, care nu se pot subsuma unor considerente comune.

Mai mult, fraza

finală care precede dispozitivul deciziei recurate reiterează grava eroare a

instanței constând în confuzia dintre principiul opozabilității și cel al

validității/ legalității titlului, cu un accent nou, de aceasta dată, pus pe

principiul securității juridice și al autorității de lucru judecat, principii

care, însă, nu au fost puse în discuție prin motivele de apel.

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând că titlul de

proprietate al recurenților ar fi sentința civilă nr. 17475/1997 a Judecătoriei

Craiova, definitivă și irevocabilă, când în realitate, titlul de proprietate al

acestora îl reprezintă contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1078/1954.

Sentința nr. 17475/1997

doar constată simulat contractul din 1954, iar din dispozitivul sentinței

rezultă că simulația privește numai persoana cumpărătorului, celelalte clauze

ale contractului de vânzare - cumpărare nefiind afectate de simulație.

Fiind o hotărâre

pronunțată într-o acțiune în constatare, respectiv prin care doar se constată

simulația - sub forma interpunerii de persoană - a contractului de vânzare -

cumpărare aut. sub nr. 1078/1954, sentința nr. 17475/1997 are caracter

declarativ și nu constitutiv de drepturi, producând efecte retroactive în

sensul că doar constată drepturi preexistente.

În consecință, dreptul

de proprietate asupra imobilului din str. Icoanei nr. 66 se află în patrimoniul

recurentului R.C.N. din anul 1954 și, față de caracterul declarativ al

sentinței nr. 17475/1997 a Judecătoriei Craiova, prin care se recunoaște un

drept de proprietate preexistent încă din anul 1954 și în condițiile în care

recurenții au o posesie neîntreruptă din anul 1970, iar intimații - reclamanți

nu au avut niciodată posesia, dreptul de proprietate al pârâtului este

preferabil.

Prin cererea de

recurs, pârâții au solicitat, totodată, suspendarea executării sentinței civile

nr. 819/2009 a Judecătoriei sectorului 2 București, pe care nu au mai

susținut-o, însă, în cursul procesului, împrejurare constatată prin încheierea

de ședință de la termenul din 18 februarie 2011.

La același termen de

judecată, a fost respinsă cererea recurenților de ajutor public judiciar sub

forma scutirii de taxa judiciară de timbru, pentru considerentele expuse în

încheierea dată în camera de consiliu.Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul

este fondat.

Soluționând cererea

în revendicarea imobilului din București, str. I., ce constituie obiectul

cererii de chemare în judecată formulate în cauză, tribunalul a admis cererea,

comparând titlurile înfățișate de părțile cu interese contrare, respectiv

contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 3 decembrie 1990 de fostul

Notariat de stat sector 2, pentru reclamanți și sentința civilă nr. 17475 din 13

noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Craiova, definitivă și irevocabilă

prin renunțarea la judecarea apelului.

Prima instanță a

pornit de la premisa că titlul reclamanților este preferabil, din trei motive:

este mai vechi; titlul pârâților a fost constituit cu rea – credință; titlul

reclamanților s-a consolidat prin recunoașterea validității sale prin alte

hotărâri judecătorești.

Instanța de apel a

confirmat această soluție, precum și argumentarea sa expusă în sentință.

Prin întregul mod de

soluționare a cererii în revendicare, decizia recurată este nelegală,

constatându-se că, în raport de criteriile de abordare a speței, pe care

instanțele de fond ar fi trebuit să le respecte, ce vor fi arătate în

prezentele considerente, situația de fapt nu a fost clarificată pe deplin, impunându-se

administrarea de probe suplimentare, ceea ce atrage necesitatea casării

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în

baza art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ.

Este de precizat că

toate motivele de recurs sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse,

analiza lor urmărind, însă, raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția

adoptată în recurs, pentru a se asigura o succesiune logică a argumentării, și

nu ordinea cronologică a criticilor concepută de către recurenți. Se va

răspunde tuturor acestor critici, făcându-se trimitere la poziția numerică

indicată de recurenți în motivarea căii de atac.

Cu toate că temeiul

juridic deja anunțat al soluției de casare cu trimitere, respectiv art. 312 alin.

(3) și 314 C. proc. civ., face inutilă încadrarea criticilor în cazurile de

recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă nici nu exclude atare

calificare juridică (după cum se va arăta în finalul motivării prezentei

decizii), pentru clarificarea perspectivei de evaluare a susținerilor

recurenților, se precizează că toate criticile sunt încadrabile în cazul

descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, susținerile

legate de neanalizarea unor motive de apel (motivele 3 și 5 de recurs) nu se

suprapun ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat de

către recurenți, deoarece nu se invocă inexistența motivelor de fapt și de

drept pe care se sprijină decizia recurată, existența unor motive

contradictorii sau străine de natura pricinii, ci o abordare eronată a modului

de soluționare a cererii în revendicare, cu ignorarea susținerilor și

apărărilor pârâților.

Or, o asemenea

finalitate a susținerilor, rezultată din dezvoltarea motivelor de recurs,

echivalează cu o critică de aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor

art. 1175 și 480 C. civ., context în care urmează a fi analizate.

De asemenea,

susținerile relative la actul juridic dedus judecății, al cărui înțeles

„lămurit și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin

interpretarea greșită a acestuia (motiv 6 de recurs), nu evocă, în pofida

termenilor folosiți, cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Ipoteze legală

vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat

de reclamantă (causa debendi), or, criticile recurenților nu se referă la

denaturarea titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile

reclamanților, ci la modul de identificare a titlului de proprietate înfățișat

de pârâtul R.C.N., ceea ce indică, din nou, o critică privind aplicarea legii

de către instanța de apel.

În contextul tuturor

motivelor de recurs, se reține că prin sentința civilă nr. 17475 din 13

noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 17868/1997,

definitivă și irevocabilă prin renunțarea la judecarea apelului, la solicitarea

lui R.C.N. - pârât în prezenta cauză - s-a constatat simulat (prin interpunere

de persoană) contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1954

de fostul Notariat de stat al Capitalei R.S.R., încheiat între K.J., în

calitate de vânzător și R.C.I., în calitate de cumpărător și, în consecință,

s-a constatat că proprietarul imobilului din București, str. I., este R.C.N.,

adică pârâtul din prezenta cauză.

Această hotărâre

judecătorească nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în

patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în

favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanțe de fond,

susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ

al dreptului de proprietate, astfel cum pretind recurenții (motiv 4 și 6 de

recurs).

În acest sens, titlul

de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv

acordul simulatoriu, nematerializat într-un înscris constatator, încheiat

anterior sau cel mult concomitent cu actul public nr. 1078 din 21 august 1954,

ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu,

însă numai între părțile simulației și, după cum se va arăta, și față de terții

de rea – credință.

Astfel, potrivit art.

1175 C. civ., „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere

decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act

nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”.

Relevanța în cauză a

sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, așadar, în

valorificarea sa drept titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în

determinarea faptului dacă simulația constatată prin această hotărâre

judecătorească produce sau nu efecte față de reclamanți.

Nu este vorba,

așadar, despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești față de

persoane care nu au participat în proces, astfel cum pretind intimații -

reclamanți prin întâmpinarea depusă la dosar, ci despre opozabilitatea

situației juridice constatate pe cale judecătorească, așadar, despre efectele

simulației față de terți.

În acest context, se

reține că prima instanță a statuat că reclamanților nu le poate fi opusă

situația juridică consacrată prin actul secret al părților simulației, ci numai

cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanții sunt

terți față de simulație, în timp ce instanța de apel nu s-a referit prin niciun

considerent la efectele simulației (aspect corect relevat prin motivul 3 de

recurs).

Concluzia primei

instanțe, care ar fi urmat a fi confirmată ori infirmată în apel, față de

criticile pe acest aspect (motiv 6 de apel) - asupra cărora instanța, însă, nu

s-a pronunțat - poate fi corectă, însă numai pe baza analizei bunei - credințe

a terților, astfel cum arată recurenții (primul motiv de recurs).

În materia

simulației, în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al

unui imobil de la una dintre părțile simulației - care suportă, ca regulă,

efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având - cauză - face

parte din categoria terților, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

Este de precizat că, în speță, este vorba despre un subdobânditor cu titlu

particular, reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar aparent,

respectiv R.C.I., care deținea dreptul în baza unui contract fictiv.

Condiția necesară

pentru ca terții - oricare dintre aceștia, inclusiv succesorii cu titlu

particular - să se poată prevala de inopozabilitatea situației juridice create

prin actul secret, în temeiul art. 1175 C. civ., este aceea a bunei - credințe

a terților față de simulație, în sensul necunoașterii de către ei a simulației

la momentul la care s-a născut dreptul lor.

Cunoașterea

simulației nu este de natură să transforme pe succesorul cu titlu particular de

rea - credință în având - cauză, așa cum susțin recurenții (motiv 1 de recurs),

atât timp cât buna - credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea

calității de terț, ci doar pentru obținerea protecției conferite de art. 1175 C.

civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanța calității

de terț de bună - credință sau de rea - credință pentru soluționarea cererii în

revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a

acesteia.

Astfel, dacă

reclamanții, în calitate de terți față de simulație, au avut cunoștință despre

operațiunea simulației și despre actul secret la data la care au cumpărat

imobilul în litigiu - 3 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin

opozabil, iar cererea în revendicare se va soluționa prin compararea titlul

reclamanților cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care

pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menționat în actul

public reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare datat 21 august 1954.

Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenți

(motiv 4 de recurs), deoarece titlurile asupra aceluiași bun înfățișate de

părțile cu interese contrare nu provin de la același autor.

Dacă reclamanții nu

au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate,

contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este

opozabil. Se consideră, astfel, că numai reclamanții au un titlu de

proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate

reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest

motiv.

În ceea ce-i privește

pe ceilalți pârâți, aceștia au calitatea de detentori precari, soarta cererii

în revendicare față de aceștia depinzând de modul de soluționare a cererii față

de pârâtul R.C.N.

Cunoașterea

simulației reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C.

civ., poate face obiectul probei testimoniale și a celei cu interogatoriu,

probe care au fost respinse în mod greșit atât în primă instanță, la termenul

de judecată din 9 aprilie 2009, cât și în apel, la termenul din 5 martie 2010,

deși modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor

simulației față de terți, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea

expresă a pârâților (motiv 2 de recurs).

Buna - credință fiind

prezumată, în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ.,

administrarea probelor cu martori și interogatoriu, la cererea pârâților, tinde

tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei - credințe a

subdobânditorilor de la 1990 în raport cu simulația din 1954.

În acest context, se

impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la administrarea

acestor mijloace de probă.

Se mai impun două

precizări, pentru clarificarea tuturor aspectelor de ordin substanțial ce

interesează materia simulației.

În cauză, nu este

aplicabil principiul error communis facit jus (motiv 6 de recurs) - pe care, de

altfel, pârâții nu l-au invocat, cu toate că erau singurii care aveau interesul

de a solicita dovedirea de către reclamanți a unei erori comune și invincibile

cu privire la caracterul simulat al actului aparent -, operând o derogare de la

regulile generale care guvernează aparența în drept, justificată de protecția

mai generoasă care trebuie acordată terților față de un act ale cărui părți au

înțeles să creeze o situație aparentă cu bună - știință.

Astfel, singurul

aspect care trebuie probat este reaua - credință a terților, dată fiind prezumția

prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește

valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii

anterioare, urmează a fi apreciată de către instanța de rejudecare, în raport

de obiectul probațiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților la

data de 3 decembrie 1990.

Față de cele expuse,

se constată că, prin modul de soluționare a cererii în revendicare, respectiv

prin ignorarea efectelor simulației față de terți, în raport de buna sau reaua -

credință a acestora, dovedită printr-un probatoriu adecvat, solicitat de către

pârâți, dar respins de către instanța de apel, au fost ignorate prevederile art.

1175 C. civ. și aplicate greșit criteriile de comparare a titlurilor de

proprietate.

Chiar dacă este

incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune

casarea deciziei, în temeiul art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., nefiind

posibilă soluția de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9, atât timp cât

situația de fapt nu a fost clarificată pe deplin, iar acest lucru urmează a se

realiza în urma administrării de probe suplimentare, respectiv cea testimonială

și cu interogatoriul reclamanților, pentru lămurirea cunoașterii sau nu de

către reclamanți, la data de 3 decembrie 1990, a simulației în care au fost

implicați unchii reclamantului, respectiv R.C.I. și R.C.N.

Se vor lua în

considerare aspectele dezlegate prin prezenta decizie, urmând a se răspunde și

motivelor de apel care vizează alte chestiuni decât cele deja soluționate prin

considerentele expuse.

Pe acest temei,

Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții R.C.N., P. (R.) R.D., S.C.N. și P.V. împotriva Deciziei nr.

165/ A din 5 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 aprilie 2011.