ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3281/2011

Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., care trebuia interpretat per a contrario, prin aprecierea că nu este relevantă din punct de vedere juridic susținerea apelanților - pârâți conform căreia intimații - reclamanți au calitatea de avânzi-cauză, și nu de terți față de actul secret, deoarece, în cadrul acțiunii în revendicare, nu se pot analiza aspecte care țin de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului. Prin asemenea apreciere, instanța de apel confundă principiul opozabilității titlului care decurge din calitatea de avânzi - cauză a intimaților - reclamanți, conform art. 1175 C. civ. interpretat per a contrario - cu principiul validității titlului. Conform doctrinei și jurisprudenței, dispozițiile art. 1175 teza finală C. civ. trebuie interpretate în sensul că, în materie de simulație, sunt terți și succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari ai părților dacă sunt de bună - credință. Per a contrario, dacă succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari sunt de rea - credință, respectiv dacă au avut cunoștință despre simulație, ei pierd calitatea de terți și devin avânzi-cauză ai părților, cu consecința că titlul ocult le este opozabil. Deci, dacă intimatul-reclamant a cunoscut existența simulației prin interpunere de persoană, fiind de rea-credință, atunci acest act încheiat prin interpunere de persoană - respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1954 și care reprezintă titlul pârâților - îi este opozabil, cu următoarele consecințe juridice: fie acțiunea în revendicare urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât intimatul-reclamant a cunoscut că a cumpărat de la un non-proprietar fie, prin absurd, compararea titlurilor urmează a se face între contractul de vânzare-cumpărare din 1954 și contractul de vânzare - cumpărare din 1990 și care reprezintă titlul intimatului - reclamant.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a încălcat dispozițiile art. 295 alin. (1) coroborate cu art. 129 alin. (5) și cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ., prin respingerea ca inadmisibilă a probelor cu martori și interogatoriu, cu o motivare care indică aceeași confuzie relevată în primul motiv de recurs. Administrarea altor probe decât înscrisurile a fost solicitată - atât prin motivele de apel, cât și prin cererea de probatoriu și cererea de repunere pe rol - pe aspectul relei - credințe a intimaților - reclamanți la momentul contractării în anul 1990, în sensul că aveau cunoștință de existența simulației, fiindu-le opozabil titlul pârâților, fără ca pârâții, prin asemenea solicitare, să intenționeze contestarea validității titlului reclamanților, cum greșit a reținut instanța. Fiind vorba despre situații de fapt și împrejurări relevante pentru soluționarea corectă a cauzei, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților în anul 1990 în raport cu simulația și stabilirea opozabilității titlului pârâților, care ar fi făcut inutilă procedura comparării de titluri, probele solicitate erau pertinente și utile.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra celui de-al treilea motiv de apel prin care se susținea aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., respectiv a principiului inopozabilității în raport cu pretinsul titlu al reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19589/1990 fiind, în realitate, o donație deghizată.

Au fost aplicate greșit dispozițiile art. 480 C. civ., în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor. Astfel, a operat cu criteriile de comparare aplicabile situației în care titlurile provin de la același autor deși, în speță, titlurile provin de la autori diferiți. În doctrină, atunci când titlurile provin de la autori diferiți, cum este cazul în speță - respectiv titlul recurenților provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul intimaților - reclamanți provine de la un dobânditor fictiv, adică de la un nan dominus, s-au propus următoarele criterii de apreciere: - câștigă cel ce are posesia lucrului, conform principiului in pari causa, melior est causa possidentis. Conform acestui principiu, pârâtul având posesia lucrului din 1970, iar reclamanții neavând niciodată posesia, înseamnă că titlul recurentului era preferabil; - câștigă cel cu titlu mai vechi, caz în care se pune problema stabilirii titlului mai vechi. Or, sub forma lui negotium juris, titlul pârâtului datează din 1954. Sentința civilă nr. 17475/1997 prin care doar s-a constatat simulația prin interpunere de persoane, produce efecte ex tunc. Faptul că înscrisul propriu-zis datează din 1954 nu are relevanță atât timp cât art. 1294- 1295 C. civ. statuează ca strămutarea dreptului are loc chiar din momentul acordului părților, chiar dacă prețul nu s-a plătit iar lucrul nu s-a predat. În consecință, și în baza acestui principiu, titlul recurentului era preferabil; - se compară drepturile autorilor de la care provin cele 2 titluri, având câștig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în baza principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. În doctrină, s-a susținut că acest criteriu este cel mai rezonabil, deci cel mai echitabil. Or, din probele administrate rezultă că pârâtul a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar, în timp ce reclamanții au dobândit dreptul de la un proprietar fictiv, respectiv de la un non dominus. În consecință, și în baza acestui criteriu, recurentul trebuia să aibă câștig de cauză; - câștigă cel ce are posesia lucrului, cu condiția ca posesia să fie mai bine caracterizată. În speță, în timp ce pârâtul are posesia lucrului din 1970 și până în prezent, reclamanții nu au avut niciodată posesia lucrului și nici nu erau cunoscuți ca proprietari. Rezulta că și în baza acestui criteriu, pârâtul ar trebui să aibă câștig de cauză.

Instanța de apel nu s-a pronunțat nici pe motivele 5 - 10 de apel, considerând greșit că ar avea considerente comune și nu ar necesita o analiză separată. Or, din conținutul acestor motive de apel, rezultă următoarele: motivul 5 de apel privește criteriile de comparare a titlurilor în raport de autorii de la care provin - instanța de apel nu s-a pronunțat deloc pe acest motiv de apel, în decizia recurată neexistând niciun considerent care să facă referire la critica privind autorii diferiți de la care provin cele două titluri; motivul 6 de apel privește netemeinicia și nelegalitatea argumentului instanței de fond potrivit căruia actul secret ar fi inopozabil reclamanților; motivul 7 de apel privește nelegalitatea argumentului instanței de fond potrivit căruia nu se mai poate constata simulația după înstrăinarea imobilului; motivul 8 de apel privește netemeinicia și nelegalitatea argumentului instanței de fond potrivit căruia respingerea cererii reconvenționale prin sentința civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat titlul intimaților; motivul 9 de apel privește netemeinicia argumentului instanței de fond potrivit căruia respingerea acțiunii în revendicare promovate de către reclamanți ar reprezenta o încălcare a principiului echității și garantării dreptului de proprietate; motivul 10 de apel privește critica principiului error communis facit jus, principiu invocat din oficiu de instanța de fond și care nu își găsește aplicarea în speță. Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor motive, iar motivele de apel critică aspecte diferite, care nu se pot subsuma unor considerente comune. Mai mult, fraza finală care precede dispozitivul deciziei recurate reiterează grava eroare a instanței constând în confuzia dintre principiul opozabilității și cel al validității/ legalității titlului, cu un accent nou, de aceasta dată, pus pe principiul securității juridice și al autorității de lucru judecat, principii care, însă, nu au fost puse în discuție prin motivele de apel.

Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reținând că titlul de proprietate al recurenților ar fi sentința civilă nr. 17475/1997 a Judecătoriei Craiova, definitivă și irevocabilă, când în realitate, titlul de proprietate al acestora îl reprezintă contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1078/1954. Sentința nr. 17475/1997 doar constată simulat contractul din 1954, iar din dispozitivul sentinței rezultă că simulația privește numai persoana cumpărătorului, celelalte clauze ale contractului de vânzare - cumpărare nefiind afectate de simulație. Fiind o hotărâre pronunțată într-o acțiune în constatare, respectiv prin care doar se constată simulația - sub forma interpunerii de persoană - a contractului de vânzare - cumpărare aut. sub nr. 1078/1954, sentința nr. 17475/1997 are caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, producând efecte retroactive în sensul că doar constată drepturi preexistente. În consecință, dreptul de proprietate asupra imobilului din str. Icoanei nr. 66 se află în patrimoniul recurentului R.C.N. din anul 1954 și, față de caracterul declarativ al sentinței nr. 17475/1997 a Judecătoriei Craiova, prin care se recunoaște un drept de proprietate preexistent încă din anul 1954 și în condițiile în care recurenții au o posesie neîntreruptă din anul 1970, iar intimații - reclamanți nu au avut niciodată posesia, dreptul de proprietate al pârâtului este preferabil. Prin cererea de recurs, pârâții au solicitat, totodată, suspendarea executării sentinței civile nr. 819/2009 a Judecătoriei sectorului 2 București, pe care nu au mai susținut-o, însă, în cursul procesului, împrejurare constatată prin încheierea de ședință de la termenul din 18 februarie 2011. La același termen de judecată, a fost respinsă cererea recurenților de ajutor public judiciar sub forma scutirii de taxa judiciară de timbru, pentru considerentele expuse în încheierea dată în camera de consiliu.Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat. Soluționând cererea în revendicarea imobilului din București, str. I., ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată formulate în cauză, tribunalul a admis cererea, comparând titlurile înfățișate de părțile cu interese contrare, respectiv contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 3 decembrie 1990 de fostul Notariat de stat sector 2, pentru reclamanți și sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Craiova, definitivă și irevocabilă prin renunțarea la judecarea apelului. Prima instanță a pornit de la premisa că titlul reclamanților este preferabil, din trei motive: este mai vechi; titlul pârâților a fost constituit cu rea – credință; titlul reclamanților s-a consolidat prin recunoașterea validității sale prin alte hotărâri judecătorești. Instanța de apel a confirmat această soluție, precum și argumentarea sa expusă în sentință. Prin întregul mod de soluționare a cererii în revendicare, decizia recurată este nelegală, constatându-se că, în raport de criteriile de abordare a speței, pe care instanțele de fond ar fi trebuit să le respecte, ce vor fi arătate în prezentele considerente, situația de fapt nu a fost clarificată pe deplin, impunându-se administrarea de probe suplimentare, ceea ce atrage necesitatea casării deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, în baza art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ. Este de precizat că toate motivele de recurs sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse, analiza lor urmărind, însă, raționamentul juridic pe care se întemeiază soluția adoptată în recurs, pentru a se asigura o succesiune logică a argumentării, și nu ordinea cronologică a criticilor concepută de către recurenți. Se va răspunde tuturor acestor critici, făcându-se trimitere la poziția numerică indicată de recurenți în motivarea căii de atac. Cu toate că temeiul juridic deja anunțat al soluției de casare cu trimitere, respectiv art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., face inutilă încadrarea criticilor în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă nici nu exclude atare calificare juridică (după cum se va arăta în finalul motivării prezentei decizii), pentru clarificarea perspectivei de evaluare a susținerilor recurenților, se precizează că toate criticile sunt încadrabile în cazul descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, susținerile legate de neanalizarea unor motive de apel (motivele 3 și 5 de recurs) nu se suprapun ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat de către recurenți, deoarece nu se invocă inexistența motivelor de fapt și de drept pe care se sprijină decizia recurată, existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci o abordare eronată a modului de soluționare a cererii în revendicare, cu ignorarea susținerilor și apărărilor pârâților. Or, o asemenea finalitate a susținerilor, rezultată din dezvoltarea motivelor de recurs, echivalează cu o critică de aplicare greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 1175 și 480 C. civ., context în care urmează a fi analizate. De asemenea, susținerile relative la actul juridic dedus judecății, al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic” ar fi fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia (motiv 6 de recurs), nu evocă, în pofida termenilor folosiți, cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Ipoteze legală vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi), or, criticile recurenților nu se referă la denaturarea titlului de proprietate pe care se întemeiază pretențiile reclamanților, ci la modul de identificare a titlului de proprietate înfățișat de pârâtul R.C.N., ceea ce indică, din nou, o critică privind aplicarea legii de către instanța de apel. În contextul tuturor motivelor de recurs, se reține că prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 pronunțată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 17868/1997, definitivă și irevocabilă prin renunțarea la judecarea apelului, la solicitarea lui R.C.N. - pârât în prezenta cauză - s-a constatat simulat (prin interpunere de persoană) contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1954 de fostul Notariat de stat al Capitalei R.S.R., încheiat între K.J., în calitate de vânzător și R.C.I., în calitate de cumpărător și, în consecință, s-a constatat că proprietarul imobilului din București, str. I., este R.C.N., adică pârâtul din prezenta cauză. Această hotărâre judecătorească nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanțe de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate, astfel cum pretind recurenții (motiv 4 și 6 de recurs). În acest sens, titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu, nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public nr. 1078 din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu, însă numai între părțile simulației și, după cum se va arăta, și față de terții de rea – credință. Astfel, potrivit art. 1175 C. civ., „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”. Relevanța în cauză a sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, așadar, în valorificarea sa drept titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă simulația constatată prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte față de reclamanți. Nu este vorba, așadar, despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești față de persoane care nu au participat în proces, astfel cum pretind intimații - reclamanți prin întâmpinarea depusă la dosar, ci despre opozabilitatea situației juridice constatate pe cale judecătorească, așadar, despre efectele simulației față de terți. În acest context, se reține că prima instanță a statuat că reclamanților nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin actul secret al părților simulației, ci numai cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanții sunt terți față de simulație, în timp ce instanța de apel nu s-a referit prin niciun considerent la efectele simulației (aspect corect relevat prin motivul 3 de recurs). Concluzia primei instanțe, care ar fi urmat a fi confirmată ori infirmată în apel, față de criticile pe acest aspect (motiv 6 de apel) - asupra cărora instanța, însă, nu s-a pronunțat - poate fi corectă, însă numai pe baza analizei bunei - credințe a terților, astfel cum arată recurenții (primul motiv de recurs). În materia simulației, în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părțile simulației - care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având - cauză - face parte din categoria terților, cărora nu le poate fi opus decât actul public. Este de precizat că, în speță, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular, reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.I., care deținea dreptul în baza unui contract fictiv. Condiția necesară pentru ca terții - oricare dintre aceștia, inclusiv succesorii cu titlu particular - să se poată prevala de inopozabilitatea situației juridice create prin actul secret, în temeiul art. 1175 C. civ., este aceea a bunei - credințe a terților față de simulație, în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul la care s-a născut dreptul lor. Cunoașterea simulației nu este de natură să transforme pe succesorul cu titlu particular de rea - credință în având - cauză, așa cum susțin recurenții (motiv 1 de recurs), atât timp cât buna - credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea calității de terț, ci doar pentru obținerea protecției conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret. Relevanța calității de terț de bună - credință sau de rea - credință pentru soluționarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia. Astfel, dacă reclamanții, în calitate de terți față de simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației și despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu - 3 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluționa prin compararea titlul reclamanților cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menționat în actul public reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenți (motiv 4 de recurs), deoarece titlurile asupra aceluiași bun înfățișate de părțile cu interese contrare nu provin de la același autor. Dacă reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. Se consideră, astfel, că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv. În ceea ce-i privește pe ceilalți pârâți, aceștia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare față de aceștia depinzând de modul de soluționare a cererii față de pârâtul R.C.N. Cunoașterea simulației reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate face obiectul probei testimoniale și a celei cu interogatoriu, probe care au fost respinse în mod greșit atât în primă instanță, la termenul de judecată din 9 aprilie 2009, cât și în apel, la termenul din 5 martie 2010, deși modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor simulației față de terți, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea expresă a pârâților (motiv 2 de recurs). Buna - credință fiind prezumată, în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor cu martori și interogatoriu, la cererea pârâților, tinde tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei - credințe a subdobânditorilor de la 1990 în raport cu simulația din 1954. În acest context, se impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la administrarea acestor mijloace de probă. Se mai impun două precizări, pentru clarificarea tuturor aspectelor de ordin substanțial ce interesează materia simulației. În cauză, nu este aplicabil principiul error communis facit jus (motiv 6 de recurs) - pe care, de altfel, pârâții nu l-au invocat, cu toate că erau singurii care aveau interesul de a solicita dovedirea de către reclamanți a unei erori comune și invincibile cu privire la caracterul simulat al actului aparent -, operând o derogare de la regulile generale care guvernează aparența în drept, justificată de protecția mai generoasă care trebuie acordată terților față de un act ale cărui părți au înțeles să creeze o situație aparentă cu bună - știință. Astfel, singurul aspect care trebuie probat este reaua - credință a terților, dată fiind prezumția prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ. În ceea ce privește valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, urmează a fi apreciată de către instanța de rejudecare, în raport de obiectul probațiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților la data de 3 decembrie 1990. Față de cele expuse, se constată că, prin modul de soluționare a cererii în revendicare, respectiv prin ignorarea efectelor simulației față de terți, în raport de buna sau reaua - credință a acestora, dovedită printr-un probatoriu adecvat, solicitat de către pârâți, dar respins de către instanța de apel, au fost ignorate prevederile art. 1175 C. civ. și aplicate greșit criteriile de comparare a titlurilor de proprietate. Chiar dacă este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune casarea deciziei, în temeiul art. 312 alin. (3) și 314 C. proc. civ., nefiind posibilă soluția de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9, atât timp cât situația de fapt nu a fost clarificată pe deplin, iar acest lucru urmează a se realiza în urma administrării de probe suplimentare, respectiv cea testimonială și cu interogatoriul reclamanților, pentru lămurirea cunoașterii sau nu de către reclamanți, la data de 3 decembrie 1990, a simulației în care au fost implicați unchii reclamantului, respectiv R.C.I. și R.C.N. Se vor lua în considerare aspectele dezlegate prin prezenta decizie, urmând a se răspunde și motivelor de apel care vizează alte chestiuni decât cele deja soluționate prin considerentele expuse. Pe acest temei, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.