ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 694/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 694/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în condițiile

art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 15 decembrie 2008 reclamanții R.G.I.

și R.M. au chemat în judecată pe pârâții R.C.N. prin tutore P.R.D., R.I., P.R.D.,

S.C.N., P.V. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați aceștia

să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.

I., sector 2, București.

Învestit cu soluționarea

cauzei, în primul ciclu procesual, Tribunalul București, prin sentința civilă

nr. 819 din 28 mai 2009, a admis acțiunea reclamanților R.G.I. și R.M.

Prima instanță a reținut

că reclamanții au cumpărat imobilul în litigiu de la R.C.N., prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990.

Pârâtul R.C.N. a solicitat

anularea procurii autentificate, prin care îl împuternicea pe fratele său să vândă

imobilul în litigiu, dar și anularea contractului de vânzare-cumpărare din 3

decembrie 1990.

Prin decizia civilă

nr. 847 A din 27 martie 1998, Tribunalul București a respins acțiunea, decizia fiind

irevocabilă prin decizia civila nr. 720 din 30 martie 1999 a Curții de Apel București.

În anul 2006, reclamantul

a solicitat evacuarea pârâților din imobilul în litigiu, în Dosarul nr. 9028/300/2006

al Judecătoriei sectorului 2 București. Pârâții au formulat cu această ocazie cerere

reconvențională, prin care au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 3 decembrie 1990 (titlul de proprietate al reclamantului), pentru

cauză ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței frauduloase dintre

vânzător și cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimțământului numitului

R.C.N. la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă și lipsa acesteia.

Prin sentința civilă

nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007 a Tribunalului București, a fost

respinsă cererea pârâților.

Prin decizia civilă

nr. 1206 din 9 octombrie 2007, Tribunalului București a apreciat că cererea de evacuare

a reclamantului este inadmisibilă, atâta timp cât pârâții au invocat în apărare

că ar deține un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. S-a apreciat

că singura cale pe care o are reclamantul pentru a-și valorifica drepturile asupra

imobilului o reprezintă acțiunea în revendicare.

Prin sentința civilă

nr. 17475 din 13 noiembrie 1997, Judecătoria Craiova a admis acțiunea reclamantului

R.N. (pârât în prezenta cauză), în contradictoriu cu numitul R.C.N., a constatat

simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 21 august 1954 între

K.J., în calitate de vânzător și R.C.N., în calitate de cumpărător, a constatat

că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul R.C.N., sentința irevocabilă

prin renunțarea la judecarea apelului.

S-a apreciat că titlul

reclamanților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data

de 3 decembrie 1990, este preferabil titlului deținut de către pârâți, respectiv

sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, pentru faptul

că titlul reclamanților este mai vechi decât titlul pârâților.

Principiul care domină

efectele simulației față de terți, cum sunt și reclamanții, este acela că acestora

nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al

părților, ci numai situația juridică, astfel cum rezultă din contractul public,

aparent, deși acesta nu corespunde realității (art. 1175 C. civ.). Sancțiunea specifică

simulației este, deci, inopozabilitatea față de reclamanți a situației juridice

reale care este consacrată printr-un contract secret.

Acțiunea care a condus

la pronunțarea sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a fost introdusă

în august 1997, la circa 7 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare

ce constituie titlul reclamanților, fiind evidentă voința părților ca prin pronunțarea

acestei hotărâri judecătorești să fie anihilate efectele contractului de vânzare-cumpărare.

Titlul reclamanților este

preferabil și pentru faptul că pârâtul R.C.N. a fost de rea-credință în susținerea

acțiunii introdusă la Judecătoria Craiova, acesta ascunzând faptul că imobilul fusese

înstrăinat cu circa 7 ani în urmă.

Instanța nu a analizat

pretinsele motive de nelegalitate ale sentinței civile nr. 17475 din 13

noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, întrucât prin aceasta ar însemna să se aducă

atingere principiului autorității de lucru judecat.

Prin decizia civilă

nr. 165 A din 5 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins,

ca nefondat, apelul pârâților.

Prin decizia civilă

nr. 3281 din 7 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul

pârâților, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că prin sentința

civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, s-a

constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954,

încheiat între K.J., în calitate de vânzător și R.C.N., în calitate de cumpărător

și, în consecință, s-a constatat ca proprietarul imobilului în litigiu este R.C.N.,

pârâtul din prezenta cauză.

Această hotărâre judecătorească

nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului

R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum

au considerat ambele instanțe de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților,

ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate

al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu

nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent

cu actul public din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător

al imobilului în litigiu, însă numai între părțile simulației și față de terții

de rea-credință.

În drept, au fost avute

în vedere dispozițiile art. 1175 C. civ.

Relevanța în cauză a sentinței

civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, așadar, în valorificarea sa drept

titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă

simulația constatată prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte

față de reclamanți. Nu este vorba despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești

față de persoane care nu au participat în proces, ci despre opozabilitatea situației

juridice constatate pe cale judecătorească, așadar, despre efectele simulației față

de terți.

Reclamanților nu le poate

fi opusă situația juridică consacrată prin actul secret al părților simulației,

ci numai cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanții sunt

terți față de simulație.

În materia simulației,

în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al unui imobil

de la una dintre părțile simulației, care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice

încheiate de autorul său, fiind având-cauză, face parte din categoria terților,

cărora nu le poate fi opus decât actul public.

În speță, este vorba despre

un subdobânditor cu titlu particular, reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar

aparent, respectiv R.C.N., care deținea dreptul în baza unui contract fictiv.

Condiția necesară pentru

ca terții, inclusiv succesorii cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea

situației juridice create prin actul secret, este aceea a bunei-credințe a terților

față de simulație, în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul

la care s-a născut dreptul lor.

Cunoașterea simulației

nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credință

în având cauză, atât timp cât buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea

calității de terț, ci doar pentru obținerea protecției conferite de art. 1175

C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanța calității de

terț de bună-credință sau de rea-credință pentru soluționarea cererii în revendicare

imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.

Astfel, dacă reclamanții,

în calitate de terți față de simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației

și despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 3

decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare

se va soluționa prin compararea titlului reclamanților cu actul secret încheiat

cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător

al imobilului menționat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare,

datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de

către recurenți, deoarece titlurile asupra aceluiași bun înfățișate de părțile cu

interese contrare nu provin de la același autor.

Dacă reclamanții nu au

cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul

secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. S-a considerat,

astfel, că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate

opune un titlu de proprietate, reclamanților, cererea în revendicare impunându-se

a fi admisă pentru acest motiv.

În ceea ce-i privește

pe ceilalți pârâți, aceștia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în

revendicare față de aceștia depinzând de modul de soluționare a cererii față de

pârâtul R.C.N.

Cunoașterea simulației

reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate

face obiectul probei testimoniale și a celei cu interogatoriu, probe care au fost

respinse în mod greșit de instanțele anterioare, deși modul de analiză a cererii

în revendicare, prin prisma efectelor simulației față de terți, ar fi impus administrarea

acestora, la solicitarea expresă a pârâților.

Buna-credință fiind prezumată,

în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor

cu martori și interogatoriu, la cererea pârâților, tinde tocmai la dovada faptului

contrar, respectiv a relei-credințe a subdobânditorilor de la 1990, în raport cu

simulația din 1954. În acest context, s-a apreciat că se impune ca, în cadrul rejudecării

apelului, să se procedeze la administrarea acestor mijloace de probă.

Singurul aspect care trebuie

probat este reaua-credință a terților, dată fiind prezumția prevăzută de art. 1899

alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește valoarea

probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, instanța

de recurs a apreciat că urmează ca instanța de rejudecare să o evalueze, în raport

de obiectul probațiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților la data

de 3 decembrie 1990.

Prin decizia nr. 335 A

din 5 octombrie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

a respins, ca nefondat, apelul pârâților.

Curtea a reținut următoarea

situație de fapt:

La data de 3

decembrie 1990 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la

data de 3 decembrie 1990, prin care R.C.N. a înstrăinat dreptul de proprietate asupra

imobilului în litigiu către R.G.I. și R.M. Actul de proprietate a fost intabulat

la data de 4 iulie 2000 în cartea funciară a Judecătoriei sectorului 2 București.

Prin sentința civilă pronunțată

de către Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul nr. 12040/1995, a fost admisă

acțiunea în evacuare formulată de către R.C.N. împotriva lui R.N., R.I., R.S.D.

și R.S.D.A., pentru lipsa titlului locativ.

Prin sentința civilă

nr. 7167 din 18 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost admisă

acțiunea formulată de către R.C.N., în contradictoriu cu R.G.I. și R.M., s-a dispus

anularea procurii autentificate la data de 3 decembrie 1990 și a contractului de

vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990.

Prin decizia civilă

nr. 847 din 27 martie 1998 a Tribunalului București, menținută prin decizia civilă

nr. 720 din 30 martie 1999, s-a schimbat sentința, în sensul că s-a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea principală, s-a respins apelul declarat de către R.C.N.,

care a avut calitatea de intervenient (prin care a solicitat constatarea dreptului

său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune, cererea de intervenție

formulată în dosarul menționat de către R.C.N. fusese respinsă).

Prin sentința civilă

nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost respinsă

acțiunea principală formulată de către R.G.I., având ca obiect evacuarea numiților

R.C.N., P.R.D., R.I. și S.C.N. din imobilul în litigiu, a fost respinsă, ca neîntemeiată

și cererea reconvențională formulată de către R.C.N. , P.R.D., R.I. și S.C.N., având

ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al

reclamanților din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului

altuia și a coninvenței dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului

de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă.

S-a învederat că nu a

fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul

de la proprietarul de drept al acestuia, R.C.N. și că nu s-a făcut dovada nici unei

simulații.

Este relevant pentru soluționarea

prezentei cauzei, atitudinea subiectivă a lui R.G.I. și R.M. la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990, așa cum

a fost reținută prin considerentele sentinței pronunțate. S-a stabilit cu autoritate

de lucru judecat că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la data de 3

decembrie 1990 și că au avut reprezentarea că încheie contractul de vânzare-cumpărare

cu adevăratul proprietar al acestuia, respectiv R.C.N. De asemenea, s-a reținut

că nu a existat nicio vânzare a bunului altuia și că nu a existat nicio conivență

a cumpărătorului cu vânzătorul. Aceste considerente care lămuresc soluția pronunțată

pe cerere reconvențională se bucură de putere de lucru judecat, ca o consecință

a efectului pozitiv al acestuia.

Un alt aspect relevant

este faptul că, în susținerea cererii reconvenționale, R.C.N. a depus sentința civilă

nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoria Craiova. Cu toate acestea, instanța

a analizat și a reținut că R.G.I. și R.M. nu au avut cunoștință la data de 3

decembrie 1990 de faptul că R.C.N. nu ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului.

Prin decizia civilă

nr. 1206 din 9 octombrie 2007 a Tribunalul București, a fost menținută soluția cu

privire la cererea reconvențională, fiind schimbată soluția primei instanțe numai

în ceea ce privește acțiunea în evacuare, care a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin sentința civilă

nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acțiunea formulată

de către R.N. în contradictoriu cu R.C.N. și s-a constatat caracterul simulat al

contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, prin care R.C.N.

a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul în litigiu. Cererea de chemare

în judecată a fost formulată la data de 20 august 1997.

Având în vedere îndrumările

instanței de recurs cu privire la stabilirea atitudinii subiective a reclamanților

la data de 3 decembrie 1990, ținând cont de valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești

pronunțate în litigii anterioare, instanța de apel a constatat că atitudinea subiectivă

a fost în sensul că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu

adevărul proprietar. R.G.I. și R.M. nu au cunoscut la data de 3 decembrie 1990 caracterul

simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoștință numai de

actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.

Instanța de apel, respectând

îndrumările instanței de control judiciar, a constat că reclamanții nu au cunoscut

simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate.

Pe cale de consecință,

contractul secret invocat de pârâți drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

Astfel, numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâții nu pot

opune un titlu de proprietate reclamanților, cererea în revendicare impunându-se

a fi admisă pentru acest motiv.

Instanța de apel a constat

că declarațiile martorilor propuși de către R.G.I. și R.M. nu se contrazic, motiv

pentru care a aprecia că aceste declarații corespund realității, urmând a înlătura

declarațiile martorilor propuși de către P.R.D. ca fiind contradictorii și neconforme

cu realitatea.

Instanța de apel a stabilit

faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către R.G.I. și R.M., care l-au

achiziționat de la adevăratul proprietar R.C.N. Înstrăinarea imobilului a fost realizată

în condițiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea

nevoie de bani. Această împrejurare era cunoscută de către apelanți, fiind relatată

de către martorii G.A. și N.

Instanța a reținut, din

probele administrate în cauză că, investițiile privind canalizarea, utilitățile

și gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I.

Ținând cont de aspectele

evidențiate și de probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat că

atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ

de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I. și R.M. nu au cunoscut la data de

3 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci

au avut cunoștință numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat

din 21 august 1954.

Instanța de apel a înlăturat

toate criticile formulate de către apelanții-pârâți cu privire la aplicarea greșită

de către prima instanță a dispozițiilor art. 1175 C. civ.

Astfel, prima instanță,

în mod corect, a reținut că intimaților-reclamanți nu le poate fi opusă situația

juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părților, ci numai situația

juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde

realității (art. 1175 C. civ.).

Sancțiunea specifică simulației

este, deci, inopozabilitatea față de intimații-reclamanți a situației juridice reale

care este consacrată printr-un contract secret, iar atât contra-înscrisul (care

în speța dedusă judecății nu există, ci a fost dedusă existența verbală a acestuia

din alte împrejurări, conform motivării sentinței civile nr. 17475/1997), cât și

hotărârea judecătorească ce constată simulația nu poate fi invocată față de terți,

deci, de către pârâți în contra reclamanților.

S-a constatat că intimații-reclamanți

nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, astfel

încât contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

S-a considerat astfel

că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce apelanții-pârâții nu

pot opune un titlu de proprietate, intimaților-reclamanților, motiv pentru care

se reține că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 480 C.

civ.

Mai mult, titlul de proprietate

al lui R.G.I. și R.M. s-a consolidat, ca efect al sentinței civile nr. 1443 din

23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care a fost respinsă,

ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către R.C.N., P.R.D., R.I.

și S.C.N., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

al reclamanților din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului

altuia și a conivenței dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului

de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă. În motivarea

soluției pronunțată de către instanța de judecată pe cererea reconvențională, s-a

învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și

R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.N. și că nu

s-a făcut dovada nici unei simulații.

Pentru a evidenția faptul

că R.N. nu s-a comportat niciodată ca un adevărat proprietar, instanța de apel învederează

că, în cadrul Dosarului nr. 6275/1997 al Tribunalului București, având ca obiect

anularea procurii autentificate din 3 decembrie 1990 și a contractului de vânzare-cumpărare

al reclamanților din 3 decembrie 1990, R.N. a formulat cerere de intervenție prin

care a solicitat să se constate dreptului său de proprietate asupra imobilului,

dobândit prin uzucapiune.

Având în vedere considerentele

expuse, au fost înăturate toate criticile formulate pe aspectul aplicării dispozițiilor

art. 1175 și art. 480 C. civ., în ceea ce privește reaua-credință a lui R.G.I. și

R.M. și la opozabilitatea actului secret simulat.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs pârâta P.R.D., prin care a susținut că decizia

nu este legală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C.

proc. civ.

A susținut că decizia

a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității

de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., nu au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5,

art. 295 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ.

Astfel, instanța suprema

a pus în vedere instanței de apel ca, în cadrul rejudecării fondului, pe lângă necesitatea

stabilirii situației de fapt, să răspundă la motivele de apel formulate în cauză.

Instanța de apel nu a

analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate

existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin.

Instanța de apel a analizat

superficial motivul nr. 6, argumentul instanței, conform căruia reclamanților nu

li se poate opune situația juridică din înscrisul secret, întrucât acest act le-ar

fi inopozabil, fiind netemeinic și nelegal, cu aplicarea greșită a art. 1175 C.

civ. O asemenea motivare este bazată doar pe declarațiile martorilor propuși de

către intimați, fără a se lua în considerare cele cuprinse în declarațiile de martorilor

propuși de către recurentă.

Instanța de apel nu s-a

pronunțat pe motivul nr. 7 din apel, argumentul instanței conform căruia prin acțiunea

în constatarea simulației s-ar fi urmărit anihilarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare

din 1990, nu se mai putea constata existența simulației, pârâtul R.C.N. fiind de

rea-credință, în sensul că a ascuns faptul vânzării imobilului, motiv pentru care

titlul reclamanților ar fi preferabil, este netemeinic și nelegal.

Instanța de apel a analizat

în mod greșit motivul nr. 8 din apel, argumentul instanței, conform căruia respingerea

irevocabilă a cererii reconvenționale prin sentința civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat

titlul intimaților este netemeinic și nelegal.

Instanța de apel nu s-a

pronunțat pe motivul nr. 9 din apel, respectiv argumentul instanței conform căruia

respingerea acțiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a principiului echității

și a principiului garantării dreptului de proprietate al reclamantului este netemeinic

și nelegal.

Instanța de apel nu s-a

pronunțat pe motivul nr. 10, principiul error în communis facit jus, evocat din

oficiu de către prima instanță, nu își găsește aplicarea în prezentul litigiu.

Nu au fost respectate

dispozițiile deciziei de casare privind clarificarea situației de fapt prin administrarea

probei cu martori, încălcându-se astfel dispozițiile art. 295 alin. (1) și art.

315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept, deoarece instanța

prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. Luarea depozițiilor nu a fost clară, fluentă și concisă, înregistrându-se

ruperi de context. În mod inexplicabil și complet nemotivat, instanța a respins

două întrebări pertinente adresate martorului N.R., motivat de faptul că s-a răspuns

la această întrebare, este greșită.

Din declarațiile martorilor

de către recurentă reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui său,

precum și reaua-credință a intimaților care au cunoscut întotdeauna caracterul simulat

al contractului de vânzare-cumpărare și faptul că R.C.N. a fost un simplu interpus,

adevăratul proprietar fiind R.N.

În virtutea rolului său

activ, instanța ar fi trebuit să administreze și să aprecieze în mod corect depozițiile

martorilor propuși, numai pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situația

de fapt existentă în litigiu și astfel ar fi fost respectate dispozițiile imperative

ale instanțe de recurs. O asemenea împrejurare constituie o încălcare a dreptului

la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și o încălcare a art. 21 din Constituție.

Decizia recurată este

nemotivată, susținere întemeiată pe caracterul superficial al motivării, rezultat

al neluării în considerare a probelor pertinente și utile administrate de către

recurentă, a argumentelor de drept și de fapt invocate, precum și neaplicarca și

interpretarea legii de drept incidență în materie.

Au fost omise și/sau apreciate

în mod incorect probele care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimații au

avut cunoștință la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare

din 3 decembrie 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare,

de calitatea de proprietar a numitul R.N.

Decizia s-a dat cu încălcarea

sau aplicare greșită a legii, în acest sens s-a susținut că au fost interpretate

și aplicate în mod greșit dispozițiile legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării,

art. 1308 pct. 2 prin mandat prin interpunere de persoane, dispozițiile legale ce

guvernează regimul aplicabil simulației, dispozițiile legale ce guvernează regimul

aplicabil acțiunii în revendicare, interpretarea și aplicarea în mod greșit a dispozițiilor

legale ce guvernează regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane prin

raportare la contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990.

Prin utilizarea mandatului

prin interpunere de persoane numitul R.G.I. a dorit obținerea dreptului de proprietate

cu privire la imobil cu scopul de a dosi o parte din spațiu drept sediu pentru desfășurarea

de activități comerciale.

Consideră totodată că

prețul a fost neserios și fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

din 3 decembrie 1990.

S-a recurs la simulația

prin interpunere de persoane ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate,

deoarece la momentul respectiv tatăl său era cercetat pe nedrept pentru săvârșirea

unor infracțiuni și, pe cale de consecință, s-a dorit evitarea oricăror neajunsuri

și piedici la achiziționarea imobilului.

Calitatea de proprietar

a defunctului său tată reiese și din alte înscrisuri depuse la dosar, cum ar fi

înregistrările de la administrațiile financiare potrivit cărora acesta a achitat

sarcinile fiscale aferente proprietății. Mai mult decât atât, încă din anul 1970

și până la moartea sa, tatăl său a exercitat toate prerogativele proprietății cu

privire la imobil.

Intimații au fost de rea-credință.

având cunoștință încă înainte de anul 1990 de caracterul simulat al contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 și de faptul că tatăl său este

adevăratul proprietar al imobilului.

Prin sentința civilă

nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 s-a recunoscut caracterul aparent al contractului

de vânzare-cumpărare și pe cale de consecință calitatea de proprietar a tatălui

său cu privire la imobil.

Interpretarea și aplicarea

în mod greșit a dispozițiilor legale ce guvernează regimul aplicabil acțiunii în

revendicare. În situația în ambele părți au titluri de proprietate care provin de

la autori diferiți, trebuie să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de

la care provin cele 2 titluri, urmând a se da câștig de cauză părții care a dobândit

de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cadrul rejudecării

apelului au fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale privind regimul aplicabil

acțiunii în revendicare în cazul special în care ambele părți au titluri scrise,

care provin de la autori deosebiți.

Ar fi trebuit să se constate

în mod corect calitatea de proprietar al tatălui recurentei cu privire la imobil,

ținând cont de faptul că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar,

vechimea titlului, precum și de posesia utilă și neîntreruptă și sub nume de proprietar

exercitată în toată această perioadă cu privire la imobil.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2821 din 23 mai 2013 a respins ca

nefondat recursul pârâtei P.R.D. împotriva deciziei nr. 335A din 5 octombrie 2012

a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente:

Prin decizia civilă

nr. 3281 din 7 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra

mai multor chestiuni de drept foarte relevante în economia cauzei pendinte și pe

care instanța de rejudecare le-a respectat întocmai.

Astfel, s-a stabilit că

sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă,

prin care s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din

21 august 1954, nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul

pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului,

susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ

al dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate

al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu

nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent

cu actul public din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător

al imobilului în litigiu, însă numai între părțile simulației și față de terții

de rea-credință.

În materia simulației,

în aplicarea art. 1175 C. civ., „actul secret, care modifică un act public, nu poate

avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea

act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”, dobânditorul cu titlu

particular al unui imobil de la una dintre părțile simulației, care suportă, ca

regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având, cauză,

face parte din categoria terților, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

În speță, este vorba despre

un subdobânditor cu titlu particular, reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar

aparent, respectiv R.C.N., care deținea dreptul în baza unui contract fictiv.

Condiția necesară pentru

ca terții, inclusiv succesorii cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea

situației juridice create prin actul secret, este aceea a bunei-credințe a terților

față de simulație, în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul

la care s-a născut dreptul lor.

Cunoașterea simulației

nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credință

în având-cauză, atât timp cât buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea

calității de terț, ci doar pentru obținerea protecției conferite de art. 1175

C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanța calității de

terț de bună-credință sau de rea-credință pentru soluționarea cererii în revendicare

imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.

În temeiul acestor considerente

de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, instanța supremă a stabilit

și coordonatele comparării titlurilor de proprietate, date fiind condițiile concrete

ale învestirii, acțiune în revendicare de drept comun.

Astfel, dacă reclamanții,

în calitate de terți față de simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației

și despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 3

decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare

se va soluționa prin compararea titlului reclamanților cu actul secret încheiat

cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător

al imobilului menționat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare,

datat 21 august 1954.

Criteriile de comparare

sunt cele arătate în mod corect de către recurenți, deoarece titlurile asupra aceluiași

bun înfățișate de părțile cu interese contrare nu provin de la același autor.

Dacă reclamanții nu au

cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul

secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.

În această situație, în

mod neechivoc s-a statuat că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp

ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate reclamanților, cererea în revendicare

impunându-se a fi admisă pentru acest motiv. În ceea ce privește situația celorlalți

pârâți, aceștia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare

față de aceștia depinzând de modul de soluționare a cererii față de pârâtul R.C.N.

Instanța de apel, respectând

îndrumările instanței de control judiciar, fiind abilitată să stabilească pe deplin

chestiunile de fapt ale cauzei pendinte, a constat că reclamanții nu au cunoscut

simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate. A avut în vedere valoarea

probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, coroborată

cu declarațiile martorilor propuși de către reclamanți, care au relevat că înstrăinarea

imobilului a fost realizată în condițiile în care adevăratul proprietar dorea să

vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani, respectiv că investițiile privind

canalizarea, utilitățile și gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I.

Prin urmare, a conchis

instanța de recurs, nu pot fi primite criticile referitoare la aplicarea greșită

a dispozițiilor art. 1175 C. civ., întrucât, în circumstanțele particulare ale cauzei

pendinte, s-a apreciat corect că intimaților-reclamanți nu le poate fi opusă situația

juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părților, ci numai situația

juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde

realității.

Cum numai reclamanții

au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, s-a confirmat legalitatea

hotărârii de primă instanță în aplicarea dispozițiile art. 480 C. civ.

S-a reținut totodată și

că titlul de proprietate al reclamanților s-a consolidat, ca efect al sentinței

civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin

care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către

R.C.N., P.R.D., R.I. și S.C.N., având ca obiect constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990 pentru cauza

ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței dintre vânzător și cumpărător,

pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei

și cauza falsă. În motivarea soluției pronunțată de către instanța de judecată pe

cererea reconvențională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate

absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al

acestuia R.C.N. și că nu s-a făcut dovada nici unei simulații.

Instanța de apel a analizat

motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente

cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin.

Susținerile recurentei

referitoare la modul de apreciere a declarațiilor testimoniale, dar și a efectelor

hotărârilor judecătorești existente deja la dosarul cauzei, nu au fost analizate

din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât, a considerat

Înalta Curte, exced art. 304 C. proc. civ.

Critica referitoare la

pretinsa nerespectare a deciziei de casare este neîntemeiată, întrucât instanța

de rejudecare s-a preocupat cu precădere pentru clarificarea situației de fapt a

cauzei pendinte, după coordonatele prescrise de instanța supremă.

Nu poate fi reținută nici

o neregularitate procedurală în operațiunea de audiere a martorilor, întrucât din

expunerea de motive rezultă cu evidență doar nemulțumirea părții față de soluția

pronunțată și dorința de reapreciere a conținutului declarațiilor testimoniale și

nicidecum critici pertinente de nelegalitate prin raportare la art. 196, raportat

la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Instanța de apel nu și-a

nesocotit rolului său activ, aceasta fiind preocupată să respecte întocmai dispozițiile

obligatorii ale instanțe de casare.

În egală măsură, nu poate

fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât o astfel de susținere

nu se întemeiază pe argumente relevante sub acest aspect.

Critica referitoare la

nesocotirea prevederilor art. 261 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât din

expunerea de motive a hotărârii recurate rezultă că judecătorii au arătat în cuprinsul

hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea,

precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Jurisprudența constantă

a C.E.D.O. sub acest aspect a relevat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile

judecătorești nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte,

ci doar ca problema de fond supusă judecații să fi fost examinată în mod efectiv.

Criticile referitoare

la aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale ce guvernează regimul

vânzării-cumpărării, prin interpunere de persoane, regimul aplicabil simulației,

regimul aplicabil acțiunii în revendicare, regimul aplicabil mandatului prin interpunere

de persoane, sunt neîntemeiate, întrucât argumentele ce însoțesc aceste critici

repun în discuție ceea ce deja s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, prin decizia

de casare.

Împrejurarea că prețul

ar fi fost neserios și fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

din 3 decembrie 1990, nu reprezintă un argument pertinent de nelegalitate și netemeinicie,

în circumstanțele cauzei pendinte.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat.

La data de 12

septembrie 2013, P.R.D. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei anterior

menționate.

În motivarea acesteia

a arătat că prezenta cale de atac este în acord cu exigențele impuse de dispozițiile

art. 318 C. proc. civ., respectiv îndeplinește cele două condiții de admisibilitate:

a) Hotărârea atacată să

fie pronunțată în recurs.

În speța de față, decizia

civilă contestată este pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, în cadrul Dosarului nr. 7684/2/2011, ca urmare a soluționării recursului

declarat de pârâtă;

b) Contestatorul să-și

sprijine contestația în anulare pe unul dintre motivele arătate expres și limitativ

de art. 318 C. proc. civ., „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale

sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din

greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

A susținut că instanța

de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs,

de modificare și de casare formulate, ceea ce a condus la o soluție greșită ce nu

reflectă adevărul juridic în cauza dedusă judecății, neputând fi remediată decât

prin exercitarea prezentei căi extraordinare de atac.

Instanța de recurs, prin

decizia contestată, nu a analizat motivul de recurs nr. 1, respectiv critica privitoare

la neanalizarea de către instanța de apel a motivului nr. 5 de apel, în ceea ce

privește criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire

la imobil în raport de autorii de la care provin.

Ținând cont de faptul

că cele două titluri provin de la autori diferiți, în mod întemeiat ar fi trebuit

să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri,

urmând a se da câștig de cauză acelei părți care a dobândit de la autorul al cărui

drept este preferabil, în speță contestatoarea care a dobândit dreptul de proprietate

cu privire la imobil de la tatăl său, numitul R.N., care la rândul său a achiziționat

imobilul direct de la proprietara K.J., prin intermediul persoanei interpuse R.C.N.

În cazul de față, titlul

autorului R.N. este titlul mai bine caracterizat deoarece dreptul său de proprietate

cu privire la imobil a fost dobândit direct de la proprietara K.J. în baza contractului

de vânzare-cumpărare simulat, autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa

Tribunalului Popular al raionului 1 Mai.

În cadrul rejudecării

apelului au fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale privind regimul aplicabil

acțiunii în revendicare în cazul special în care ambele părți au titluri scrise,

dar care provin de la autori deosebiți.

În acest sens, ar fi trebuit

să se constate în mod corect calitatea de proprietar a tatălui R.N. și pe cale de

consecință a pârâtei contestatoare cu privire la imobil, ținând cont de faptul că

a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului,

precum și de posesia utilă și neîntreruptă și sub nume de proprietar exercitată

în toată această perioadă cu privire la imobil.

Potrivit art. 480 vechiul

C. civ. proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un

lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, iar potrivit

art. 481 nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza

de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Toate argumentele pârâtei

au rămas neanalizate de instanța de recurs, conducând la admisibilitatea exercitării

căi de atac extraordinare a contestației în anulare.

Totodată, instanța de

recurs, prin decizia civilă contestată, nu a analizat motivul de recurs nr. 2, referitor

la faptul că instanța de apel a analizat superficial și lacunar motivul de apel

nr. 6, ce privește netemeinicia și nelegalitatea argumentului primei instanțe de

judecată (potrivit căruia actul secret încheiat între R.N. și R.C.N. prin care este

recunoscută calitatea de proprietar a tatălui pârâtei cu privire la imobilul achiziționat

în calitate de persoană interpusă de către R.N. în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului

1 Mai) este inopozabil intimaților.

Argumentul instanței-conform

căruia reclamanților nu li se poate opune situația juridică din înscrisul secret

întrucât acest act le-ar fi inopozabil, este netemeinic și nelegal, fiind reținut

cu aplicarea greșită a art. 1175 C. civ.

Motivarea a fost bazată

doar pe declarațiile martorilor propuși de către intimați, fără a se lua în considerare

și a se aprecia în mod corect cele cuprinse în declarațiile de martorilor propuși

de către pârâtă conform cărora intimații aveau cunoștință de faptul că adevăratul

proprietar al imobilului este R.N., și nu R.C.N.

Judecătorul învestit cu

soluționarea cererii trebuia să analizeze, potrivit rolului activ al instanței de

judecată, precum și indicațiilor primite din partea Înaltei Curți, pe de o parte

situația de fapt existentă între părți, iar pe de altă parte probele administrate

care vin să susțină pretențiile pârâtei în calitate de proprietară cu privire la

imobil. Nu au fost respectate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

În virtutea acestor garanții

procedurale instanța de judecată, în analiza cererii pârâtei, era obligată să analizeze

cu atenție probele existente. Pe această cale, s-ar fi putut observa lipsa motivelor

de fapt și de drept care ar fi putut justifica recunoașterea dreptului de proprietate

cu privire la imobil în patrimoniul intimatului R.G.I.

Instanța de recurs nu

a analizat motivul de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor imperative

ale deciziei de casare pe necesitatea clarificării situației de fapt, prin administrarea

probei cu martori încălcându-se astfel dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art.

315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept deoarece instanța

prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

Instanța de recurs a lăsat

neanalizate argumentele pârâtei, respingând motivul de recurs nr. 6 ca neîntemeiat,

fără a-și motiva în vreun fel soluția pronunțată, considerând doar că motivele de

recurs sunt simple nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată și existența dorinței

de reapreciere a conținutului declarațiilor testimoniale.

Nu au fost respectate

dispozițiile imperative ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește

necesitatea administrării probei cu martori în scopul clarificării situației de

fapt.

Din declarațiile martorilor

propuși de către pârâtă, reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui

contestatoarei, precum și reaua-credință a intimaților care au cunoscut întotdeauna

atât caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din

21 august 1954 cât și faptul că R.C.N. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar

fiind R.N.

În virtutea rolului său

activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să administreze

și să aprecieze în mod corect depozițiile martorilor propuși de către pârâtă, numai

pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situația de fapt existentă în

litigiu și astfel ar fi fost respectate dispozițiile imperative ale primei instanțe

de recurs.

Instanța de recurs nu

a analizat nici critica referitoare la încălcarea sau aplicare greșită a dispozițiilor

legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, dispozițiile art. 1308

pct. 2 C. civ. prin mandat prin interpunere de persoane, dispozițiilor legale ce

guvernează regimul aplicabil simulației, dispozițiilor legale ce guvernează

regimul aplicabil acțiunii în revendicare.

Deși a învederat instanței

de recurs faptul că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile

legale privind vânzarea-cumpărarea prin mandat prin interpunere de persoane, instanța

de recurs a menținut aceste dispoziții cu motivarea că au fost deja soluționate

prin decizia de casare, aspect total eronat și fără a aduce un argument suplimentar

fără a se lua în considerare niciunul din argumentele pârâtei, ceea ce conduce la

o totală nemotivare a deciziei contestate.

Instanța de recurs nu

a analizat nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil

prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru a răspunde cerințelor

procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat

cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate.

Decizia civilă recurată

a fost motivată în mod superficial în raport de parte din motivele de recurs invocate,

ignorându-se nejustificat probele depuse de la dosar care ar fi demonstrat fără

tăgadă faptul că intimații au avut cunoștință despre caracterul simulat al contractului

de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului

Popular al raionului 1 Mai și pe cale de consecință de calitatea de proprietar a

numitul R.N., la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din

3 decembrie 1990.

Pentru a se respecta principiul

dreptului la un proces echitabil ar fi trebui să se acționeze în virtutea rolului

activ și să se insiste în demersul având ca obiect clarificarea situației de fapt

și de drept existentă între părți cu privire la imobil.

În concluzie, solicită

admiterea contestației în anulare, cu consecința anulării deciziei civile nr.

2821 din 23 mai 2013 a Înaltei Curți și rejudecând, să se dispună admiterea recursului

pârâtei astfel cum a fost formulat.

Intimații R.G.I. și R.M.

au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității contestației

în anulare.

Au susținut următoarele:

Contestația în anulare

a fost formulată împotriva deciziei civile nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunțată

de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7684/2/2011.

Prin această decizie,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul promovat de contestatoare.

Contestatoarea și-a motivat

în drept contestația pe întreg titlul afectat contestației în anulare C. proc. civ.,

1865.

Cu privire la dispozițiile

art. 319 alin. (2) teza I, contestația se poate face oricând înainte de începutul

executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la

art. 401 alin. (2) lit. b) sau lit. c) au invederat următoarele:

Contestatoarea nu a introdus

contestația la executarea silită care a fost finalizată la data de 31 mai 2013 prin

procesul-verbal emis de către Biroul Executorului Judecătoresc B.D.C. în dosarul

de executare din 2013.

Conform acestui

proces-verbal, contestatoarei i s-a adus la cunoștință că sentința civilă nr. 819

din data de 28 mai 2009, pronunțată de către Tribunalul București în Dosarul

nr. 47983/3/2008 a devenit definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 335A din 5

octombrie 2012 a Curții de Apel București, respectiv prin decizia nr. 2821 din

23 mai 2013, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele pronunțate

în Dosarul nr. 7684/2/2011.

Tot la acea dată a fost

pus la dispoziția intimaților imobilul ce a făcut obiectul dosarelor mai sus menționate.

Contestatoarea P.R.D.

a fost prezentă la evacuarea din imobil și a declarat că nu se opune la evacuare,

semnând procesul-verbal.

În atare condiții, nu

se înțelege de ce a mai promovat contestația în anulare dacă nu s-a opus evacuării

din imobil și nu a demarat o contestație la executare.

Față de aceste considerente,

contestația în anulare motivată pe dispozițiile art. 319 alin. (2) teza I este tardiv

introdusă.

Decizia civilă nr.

2821 din 23 mai 2013, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în

Dosarul nr. 7684/2/2011 a fost redactată la data de 20 iunie 2013, iar contestatoarea

prin avocat a obținut copie a hotărârii atacate la data de 11 iulie 2013. Contestația

în anulare a fost promovată la data de