ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 694/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, constată următoarele: La data de 15 decembrie 2008 reclamanții R.G.I. și R.M. au chemat în judecată pe pârâții R.C.N. prin tutore P.R.D., R.I., P.R.D., S.C.N., P.V. solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați aceștia să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. I., sector 2, București. Învestit cu soluționarea cauzei, în primul ciclu procesual, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 819 din 28 mai 2009, a admis acțiunea reclamanților R.G.I. și R.M. Prima instanță a reținut că reclamanții au cumpărat imobilul în litigiu de la R.C.N., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990. Pârâtul R.C.N.

a solicitat anularea procurii autentificate, prin care îl împuternicea pe fratele său să vândă imobilul în litigiu, dar și anularea contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990. Prin decizia civilă nr. 847 A din 27 martie 1998, Tribunalul București a respins acțiunea, decizia fiind irevocabilă prin decizia civila nr. 720 din 30 martie 1999 a Curții de Apel București. În anul 2006, reclamantul a solicitat evacuarea pârâților din imobilul în litigiu, în Dosarul nr. 9028/300/2006 al Judecătoriei sectorului 2 București. Pârâții au formulat cu această ocazie cerere reconvențională, prin care au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 3 decembrie 1990 (titlul de proprietate al reclamantului), pentru cauză ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței frauduloase dintre vânzător și cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimțământului numitului R.C.N.

la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă și lipsa acesteia. Prin sentința civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007 a Tribunalului București, a fost respinsă cererea pârâților. Prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007, Tribunalului București a apreciat că cererea de evacuare a reclamantului este inadmisibilă, atâta timp cât pârâții au invocat în apărare că ar deține un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu. S-a apreciat că singura cale pe care o are reclamantul pentru a-și valorifica drepturile asupra imobilului o reprezintă acțiunea în revendicare. Prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997, Judecătoria Craiova a admis acțiunea reclamantului R.N.

(pârât în prezenta cauză), în contradictoriu cu numitul R.C.N., a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 21 august 1954 între K.J., în calitate de vânzător și R.C.N., în calitate de cumpărător, a constatat că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul R.C.N., sentința irevocabilă prin renunțarea la judecarea apelului. S-a apreciat că titlul reclamanților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990, este preferabil titlului deținut de către pârâți, respectiv sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, pentru faptul că titlul reclamanților este mai vechi decât titlul pârâților.

Principiul care domină efectele simulației față de terți, cum sunt și reclamanții, este acela că acestora nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci numai situația juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde realității (art. 1175 C. civ.). Sancțiunea specifică simulației este, deci, inopozabilitatea față de reclamanți a situației juridice reale care este consacrată printr-un contract secret. Acțiunea care a condus la pronunțarea sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a fost introdusă în august 1997, la circa 7 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanților, fiind evidentă voința părților ca prin pronunțarea acestei hotărâri judecătorești să fie anihilate efectele contractului de vânzare-cumpărare.

Titlul reclamanților este preferabil și pentru faptul că pârâtul R.C.N. a fost de rea-credință în susținerea acțiunii introdusă la Judecătoria Craiova, acesta ascunzând faptul că imobilul fusese înstrăinat cu circa 7 ani în urmă. Instanța nu a analizat pretinsele motive de nelegalitate ale sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, întrucât prin aceasta ar însemna să se aducă atingere principiului autorității de lucru judecat. Prin decizia civilă nr. 165 A din 5 martie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților. Prin decizia civilă nr. 3281 din 7 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul pârâților, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, încheiat între K.J., în calitate de vânzător și R.C.N., în calitate de cumpărător și, în consecință, s-a constatat ca proprietarul imobilului în litigiu este R.C.N., pârâtul din prezenta cauză. Această hotărâre judecătorească nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanțe de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu, însă numai între părțile simulației și față de terții de rea-credință. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1175 C. civ. Relevanța în cauză a sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, așadar, în valorificarea sa drept titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă simulația constatată prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte față de reclamanți.

Nu este vorba despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești față de persoane care nu au participat în proces, ci despre opozabilitatea situației juridice constatate pe cale judecătorească, așadar, despre efectele simulației față de terți. Reclamanților nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin actul secret al părților simulației, ci numai cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanții sunt terți față de simulație. În materia simulației, în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părțile simulației, care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având-cauză, face parte din categoria terților, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

În speță, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular, reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.N., care deținea dreptul în baza unui contract fictiv. Condiția necesară pentru ca terții, inclusiv succesorii cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea situației juridice create prin actul secret, este aceea a bunei-credințe a terților față de simulație, în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul la care s-a născut dreptul lor. Cunoașterea simulației nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credință în având cauză, atât timp cât buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea calității de terț, ci doar pentru obținerea protecției conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanța calității de terț de bună-credință sau de rea-credință pentru soluționarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia. Astfel, dacă reclamanții, în calitate de terți față de simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației și despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 3 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluționa prin compararea titlului reclamanților cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menționat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenți, deoarece titlurile asupra aceluiași bun înfățișate de părțile cu interese contrare nu provin de la același autor.

Dacă reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. S-a considerat, astfel, că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate, reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv. În ceea ce-i privește pe ceilalți pârâți, aceștia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare față de aceștia depinzând de modul de soluționare a cererii față de pârâtul R.C.N.

Cunoașterea simulației reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate face obiectul probei testimoniale și a celei cu interogatoriu, probe care au fost respinse în mod greșit de instanțele anterioare, deși modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor simulației față de terți, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea expresă a pârâților. Buna-credință fiind prezumată, în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor cu martori și interogatoriu, la cererea pârâților, tinde tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei-credințe a subdobânditorilor de la 1990, în raport cu simulația din 1954. În acest context, s-a apreciat că se impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la administrarea acestor mijloace de probă.

Singurul aspect care trebuie probat este reaua-credință a terților, dată fiind prezumția prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ. În ceea ce privește valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, instanța de recurs a apreciat că urmează ca instanța de rejudecare să o evalueze, în raport de obiectul probațiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților la data de 3 decembrie 1990. Prin decizia nr. 335 A din 5 octombrie 2012, în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților. Curtea a reținut următoarea situație de fapt: La data de 3 decembrie 1990 a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 3 decembrie 1990, prin care R.C.N.

a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către R.G.I. și R.M. Actul de proprietate a fost intabulat la data de 4 iulie 2000 în cartea funciară a Judecătoriei sectorului 2 București. Prin sentința civilă pronunțată de către Judecătoria sectorului 2 București, în Dosarul nr. 12040/1995, a fost admisă acțiunea în evacuare formulată de către R.C.N. împotriva lui R.N., R.I., R.S.D. și R.S.D.A., pentru lipsa titlului locativ. Prin sentința civilă nr. 7167 din 18 iunie 1997 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea formulată de către R.C.N., în contradictoriu cu R.G.I.

și R.M., s-a dispus anularea procurii autentificate la data de 3 decembrie 1990 și a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990. Prin decizia civilă nr. 847 din 27 martie 1998 a Tribunalului București, menținută prin decizia civilă nr. 720 din 30 martie 1999, s-a schimbat sentința, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală, s-a respins apelul declarat de către R.C.N., care a avut calitatea de intervenient (prin care a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, prin uzucapiune, cererea de intervenție formulată în dosarul menționat de către R.C.N. fusese respinsă). Prin sentința civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, a fost respinsă acțiunea principală formulată de către R.G.I., având ca obiect evacuarea numiților R.C.N., P.R.D., R.I.

și S.C.N. din imobilul în litigiu, a fost respinsă, ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată de către R.C.N. , P.R.D., R.I. și S.C.N., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a coninvenței dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă. S-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia, R.C.N. și că nu s-a făcut dovada nici unei simulații. Este relevant pentru soluționarea prezentei cauzei, atitudinea subiectivă a lui R.G.I.

și R.M. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990, așa cum a fost reținută prin considerentele sentinței pronunțate. S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la data de 3 decembrie 1990 și că au avut reprezentarea că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al acestuia, respectiv R.C.N. De asemenea, s-a reținut că nu a existat nicio vânzare a bunului altuia și că nu a existat nicio conivență a cumpărătorului cu vânzătorul. Aceste considerente care lămuresc soluția pronunțată pe cerere reconvențională se bucură de putere de lucru judecat, ca o consecință a efectului pozitiv al acestuia.

Un alt aspect relevant este faptul că, în susținerea cererii reconvenționale, R.C.N. a depus sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoria Craiova. Cu toate acestea, instanța a analizat și a reținut că R.G.I. și R.M. nu au avut cunoștință la data de 3 decembrie 1990 de faptul că R.C.N. nu ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului. Prin decizia civilă nr. 1206 din 9 octombrie 2007 a Tribunalul București, a fost menținută soluția cu privire la cererea reconvențională, fiind schimbată soluția primei instanțe numai în ceea ce privește acțiunea în evacuare, care a fost respinsă, ca inadmisibilă. Prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova a fost admisă acțiunea formulată de către R.N.

în contradictoriu cu R.C.N. și s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, prin care R.C.N. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilul în litigiu. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 20 august 1997. Având în vedere îndrumările instanței de recurs cu privire la stabilirea atitudinii subiective a reclamanților la data de 3 decembrie 1990, ținând cont de valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, instanța de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar.

R.G.I. și R.M. nu au cunoscut la data de 3 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoștință numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954. Instanța de apel, respectând îndrumările instanței de control judiciar, a constat că reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate. Pe cale de consecință, contractul secret invocat de pârâți drept titlu de proprietate nu le este opozabil. Astfel, numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâții nu pot opune un titlu de proprietate reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.

Instanța de apel a constat că declarațiile martorilor propuși de către R.G.I. și R.M. nu se contrazic, motiv pentru care a aprecia că aceste declarații corespund realității, urmând a înlătura declarațiile martorilor propuși de către P.R.D. ca fiind contradictorii și neconforme cu realitatea. Instanța de apel a stabilit faptul că imobilul în litigiu a fost înstrăinat către R.G.I. și R.M., care l-au achiziționat de la adevăratul proprietar R.C.N. Înstrăinarea imobilului a fost realizată în condițiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani. Această împrejurare era cunoscută de către apelanți, fiind relatată de către martorii G.A. și N. Instanța a reținut, din probele administrate în cauză că, investițiile privind canalizarea, utilitățile și gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I.

Ținând cont de aspectele evidențiate și de probele administrate în cauză, instanța de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I. și R.M. nu au cunoscut la data de 3 decembrie 1990 caracterul simulat al actului de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoștință numai de actul public, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954. Instanța de apel a înlăturat toate criticile formulate de către apelanții-pârâți cu privire la aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 1175 C. civ.

Astfel, prima instanță, în mod corect, a reținut că intimaților-reclamanți nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părților, ci numai situația juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde realității (art. 1175 C. civ.). Sancțiunea specifică simulației este, deci, inopozabilitatea față de intimații-reclamanți a situației juridice reale care este consacrată printr-un contract secret, iar atât contra-înscrisul (care în speța dedusă judecății nu există, ci a fost dedusă existența verbală a acestuia din alte împrejurări, conform motivării sentinței civile nr. 17475/1997), cât și hotărârea judecătorească ce constată simulația nu poate fi invocată față de terți, deci, de către pârâți în contra reclamanților.

S-a constatat că intimații-reclamanți nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, astfel încât contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. S-a considerat astfel că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce apelanții-pârâții nu pot opune un titlu de proprietate, intimaților-reclamanților, motiv pentru care se reține că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 480 C. civ. Mai mult, titlul de proprietate al lui R.G.I. și R.M. s-a consolidat, ca efect al sentinței civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către R.C.N., P.R.D., R.I.

și S.C.N., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă. În motivarea soluției pronunțată de către instanța de judecată pe cererea reconvențională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.N. și că nu s-a făcut dovada nici unei simulații. Pentru a evidenția faptul că R.N. nu s-a comportat niciodată ca un adevărat proprietar, instanța de apel învederează că, în cadrul Dosarului nr. 6275/1997 al Tribunalului București, având ca obiect anularea procurii autentificate din 3 decembrie 1990 și a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990, R.N.

a formulat cerere de intervenție prin care a solicitat să se constate dreptului său de proprietate asupra imobilului, dobândit prin uzucapiune. Având în vedere considerentele expuse, au fost înăturate toate criticile formulate pe aspectul aplicării dispozițiilor art. 1175 și art. 480 C. civ., în ceea ce privește reaua-credință a lui R.G.I. și R.M. și la opozabilitatea actului secret simulat. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs pârâta P.R.D., prin care a susținut că decizia nu este legală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. A susținut că decizia a fost pronunțată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 295 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ. Astfel, instanța suprema a pus în vedere instanței de apel ca, în cadrul rejudecării fondului, pe lângă necesitatea stabilirii situației de fapt, să răspundă la motivele de apel formulate în cauză. Instanța de apel nu a analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin. Instanța de apel a analizat superficial motivul nr. 6, argumentul instanței, conform căruia reclamanților nu li se poate opune situația juridică din înscrisul secret, întrucât acest act le-ar fi inopozabil, fiind netemeinic și nelegal, cu aplicarea greșită a art. 1175 C. civ.

O asemenea motivare este bazată doar pe declarațiile martorilor propuși de către intimați, fără a se lua în considerare cele cuprinse în declarațiile de martorilor propuși de către recurentă. Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul nr. 7 din apel, argumentul instanței conform căruia prin acțiunea în constatarea simulației s-ar fi urmărit anihilarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare din 1990, nu se mai putea constata existența simulației, pârâtul R.C.N. fiind de rea-credință, în sensul că a ascuns faptul vânzării imobilului, motiv pentru care titlul reclamanților ar fi preferabil, este netemeinic și nelegal. Instanța de apel a analizat în mod greșit motivul nr. 8 din apel, argumentul instanței, conform căruia respingerea irevocabilă a cererii reconvenționale prin sentința civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat titlul intimaților este netemeinic și nelegal.

Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul nr. 9 din apel, respectiv argumentul instanței conform căruia respingerea acțiunii în revendicare ar reprezenta o încălcare a principiului echității și a principiului garantării dreptului de proprietate al reclamantului este netemeinic și nelegal. Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul nr. 10, principiul error în communis facit jus, evocat din oficiu de către prima instanță, nu își găsește aplicarea în prezentul litigiu. Nu au fost respectate dispozițiile deciziei de casare privind clarificarea situației de fapt prin administrarea probei cu martori, încălcându-se astfel dispozițiile art. 295 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept, deoarece instanța prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Luarea depozițiilor nu a fost clară, fluentă și concisă, înregistrându-se ruperi de context. În mod inexplicabil și complet nemotivat, instanța a respins două întrebări pertinente adresate martorului N.R., motivat de faptul că s-a răspuns la această întrebare, este greșită. Din declarațiile martorilor de către recurentă reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui său, precum și reaua-credință a intimaților care au cunoscut întotdeauna caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare și faptul că R.C.N. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar fiind R.N. În virtutea rolului său activ, instanța ar fi trebuit să administreze și să aprecieze în mod corect depozițiile martorilor propuși, numai pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situația de fapt existentă în litigiu și astfel ar fi fost respectate dispozițiile imperative ale instanțe de recurs.

O asemenea împrejurare constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și o încălcare a art. 21 din Constituție. Decizia recurată este nemotivată, susținere întemeiată pe caracterul superficial al motivării, rezultat al neluării în considerare a probelor pertinente și utile administrate de către recurentă, a argumentelor de drept și de fapt invocate, precum și neaplicarca și interpretarea legii de drept incidență în materie. Au fost omise și/sau apreciate în mod incorect probele care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimații au avut cunoștință la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare, de calitatea de proprietar a numitul R.N.

Decizia s-a dat cu încălcarea sau aplicare greșită a legii, în acest sens s-a susținut că au fost interpretate și aplicate în mod greșit dispozițiile legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, art. 1308 pct. 2 prin mandat prin interpunere de persoane, dispozițiile legale ce guvernează regimul aplicabil simulației, dispozițiile legale ce guvernează regimul aplicabil acțiunii în revendicare, interpretarea și aplicarea în mod greșit a dispozițiilor legale ce guvernează regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane prin raportare la contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990. Prin utilizarea mandatului prin interpunere de persoane numitul R.G.I. a dorit obținerea dreptului de proprietate cu privire la imobil cu scopul de a dosi o parte din spațiu drept sediu pentru desfășurarea de activități comerciale.

Consideră totodată că prețul a fost neserios și fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990. S-a recurs la simulația prin interpunere de persoane ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece la momentul respectiv tatăl său era cercetat pe nedrept pentru săvârșirea unor infracțiuni și, pe cale de consecință, s-a dorit evitarea oricăror neajunsuri și piedici la achiziționarea imobilului. Calitatea de proprietar a defunctului său tată reiese și din alte înscrisuri depuse la dosar, cum ar fi înregistrările de la administrațiile financiare potrivit cărora acesta a achitat sarcinile fiscale aferente proprietății. Mai mult decât atât, încă din anul 1970 și până la moartea sa, tatăl său a exercitat toate prerogativele proprietății cu privire la imobil.

Intimații au fost de rea-credință. având cunoștință încă înainte de anul 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 și de faptul că tatăl său este adevăratul proprietar al imobilului. Prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 s-a recunoscut caracterul aparent al contractului de vânzare-cumpărare și pe cale de consecință calitatea de proprietar a tatălui său cu privire la imobil. Interpretarea și aplicarea în mod greșit a dispozițiilor legale ce guvernează regimul aplicabil acțiunii în revendicare. În situația în ambele părți au titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, trebuie să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele 2 titluri, urmând a se da câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

În cadrul rejudecării apelului au fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale privind regimul aplicabil acțiunii în revendicare în cazul special în care ambele părți au titluri scrise, care provin de la autori deosebiți. Ar fi trebuit să se constate în mod corect calitatea de proprietar al tatălui recurentei cu privire la imobil, ținând cont de faptul că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului, precum și de posesia utilă și neîntreruptă și sub nume de proprietar exercitată în toată această perioadă cu privire la imobil. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin decizia nr. 2821 din 23 mai 2013 a respins ca nefondat recursul pârâtei P.R.D.

împotriva deciziei nr. 335A din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pentru următoarele considerente: Prin decizia civilă nr. 3281 din 7 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra mai multor chestiuni de drept foarte relevante în economia cauzei pendinte și pe care instanța de rejudecare le-a respectat întocmai. Astfel, s-a stabilit că sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, prin care s-a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.

Titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu, însă numai între părțile simulației și față de terții de rea-credință. În materia simulației, în aplicarea art. 1175 C. civ., „actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane”, dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părțile simulației, care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având, cauză, face parte din categoria terților, cărora nu le poate fi opus decât actul public.

În speță, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular, reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.N., care deținea dreptul în baza unui contract fictiv. Condiția necesară pentru ca terții, inclusiv succesorii cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea situației juridice create prin actul secret, este aceea a bunei-credințe a terților față de simulație, în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul la care s-a născut dreptul lor. Cunoașterea simulației nu este de natură să-l transforme pe succesorul cu titlu particular de rea-credință în având-cauză, atât timp cât buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea calității de terț, ci doar pentru obținerea protecției conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.

Relevanța calității de terț de bună-credință sau de rea-credință pentru soluționarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia. În temeiul acestor considerente de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, instanța supremă a stabilit și coordonatele comparării titlurilor de proprietate, date fiind condițiile concrete ale învestirii, acțiune în revendicare de drept comun. Astfel, dacă reclamanții, în calitate de terți față de simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației și despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 3 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluționa prin compararea titlului reclamanților cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N.

este adevăratul cumpărător al imobilului menționat în actul public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenți, deoarece titlurile asupra aceluiași bun înfățișate de părțile cu interese contrare nu provin de la același autor. Dacă reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. În această situație, în mod neechivoc s-a statuat că numai reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.

În ceea ce privește situația celorlalți pârâți, aceștia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare față de aceștia depinzând de modul de soluționare a cererii față de pârâtul R.C.N. Instanța de apel, respectând îndrumările instanței de control judiciar, fiind abilitată să stabilească pe deplin chestiunile de fapt ale cauzei pendinte, a constat că reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit dreptul de proprietate. A avut în vedere valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii anterioare, coroborată cu declarațiile martorilor propuși de către reclamanți, care au relevat că înstrăinarea imobilului a fost realizată în condițiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani, respectiv că investițiile privind canalizarea, utilitățile și gaze au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I.

Prin urmare, a conchis instanța de recurs, nu pot fi primite criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., întrucât, în circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că intimaților-reclamanți nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părților, ci numai situația juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde realității. Cum numai reclamanții au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, s-a confirmat legalitatea hotărârii de primă instanță în aplicarea dispozițiile art. 480 C. civ. S-a reținut totodată și că titlul de proprietate al reclamanților s-a consolidat, ca efect al sentinței civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 București, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de către R.C.N., P.R.D., R.I.

și S.C.N., având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 3 decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă. În motivarea soluției pronunțată de către instanța de judecată pe cererea reconvențională, s-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al acestuia R.C.N. și că nu s-a făcut dovada nici unei simulații. Instanța de apel a analizat motivul referitor la criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii de la care acestea provin.

Susținerile recurentei referitoare la modul de apreciere a declarațiilor testimoniale, dar și a efectelor hotărârilor judecătorești existente deja la dosarul cauzei, nu au fost analizate din perspectiva nici unei critici pertinente de nelegalitate, întrucât, a considerat Înalta Curte, exced art. 304 C. proc. civ. Critica referitoare la pretinsa nerespectare a deciziei de casare este neîntemeiată, întrucât instanța de rejudecare s-a preocupat cu precădere pentru clarificarea situației de fapt a cauzei pendinte, după coordonatele prescrise de instanța supremă. Nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală în operațiunea de audiere a martorilor, întrucât din expunerea de motive rezultă cu evidență doar nemulțumirea părții față de soluția pronunțată și dorința de reapreciere a conținutului declarațiilor testimoniale și nicidecum critici pertinente de nelegalitate prin raportare la art. 196, raportat la art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Instanța de apel nu și-a nesocotit rolului său activ, aceasta fiind preocupată să respecte întocmai dispozițiile obligatorii ale instanțe de casare. În egală măsură, nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât o astfel de susținere nu se întemeiază pe argumente relevante sub acest aspect. Critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 261 C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât din expunerea de motive a hotărârii recurate rezultă că judecătorii au arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Jurisprudența constantă a C.E.D.O. sub acest aspect a relevat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte, ci doar ca problema de fond supusă judecații să fi fost examinată în mod efectiv. Criticile referitoare la aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor legale ce guvernează regimul vânzării-cumpărării, prin interpunere de persoane, regimul aplicabil simulației, regimul aplicabil acțiunii în revendicare, regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane, sunt neîntemeiate, întrucât argumentele ce însoțesc aceste critici repun în discuție ceea ce deja s-a dezlegat, cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.

Împrejurarea că prețul ar fi fost neserios și fictiv, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990, nu reprezintă un argument pertinent de nelegalitate și netemeinicie, în circumstanțele cauzei pendinte. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul pârâtei, ca nefondat. La data de 12 septembrie 2013, P.R.D. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei anterior menționate. În motivarea acesteia a arătat că prezenta cale de atac este în acord cu exigențele impuse de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., respectiv îndeplinește cele două condiții de admisibilitate: a) Hotărârea atacată să fie pronunțată în recurs.

În speța de față, decizia civilă contestată este pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în cadrul Dosarului nr. 7684/2/2011, ca urmare a soluționării recursului declarat de pârâtă; b) Contestatorul să-și sprijine contestația în anulare pe unul dintre motivele arătate expres și limitativ de art. 318 C. proc. civ., „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”. A susținut că instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs, de modificare și de casare formulate, ceea ce a condus la o soluție greșită ce nu reflectă adevărul juridic în cauza dedusă judecății, neputând fi remediată decât prin exercitarea prezentei căi extraordinare de atac.

Instanța de recurs, prin decizia contestată, nu a analizat motivul de recurs nr. 1, respectiv critica privitoare la neanalizarea de către instanța de apel a motivului nr. 5 de apel, în ceea ce privește criteriile de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil în raport de autorii de la care provin. Ținând cont de faptul că cele două titluri provin de la autori diferiți, în mod întemeiat ar fi trebuit să se recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a se da câștig de cauză acelei părți care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în speță contestatoarea care a dobândit dreptul de proprietate cu privire la imobil de la tatăl său, numitul R.N., care la rândul său a achiziționat imobilul direct de la proprietara K.J., prin intermediul persoanei interpuse R.C.N.

În cazul de față, titlul autorului R.N. este titlul mai bine caracterizat deoarece dreptul său de proprietate cu privire la imobil a fost dobândit direct de la proprietara K.J. în baza contractului de vânzare-cumpărare simulat, autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului 1 Mai. În cadrul rejudecării apelului au fost aplicate în mod greșit dispozițiile legale privind regimul aplicabil acțiunii în revendicare în cazul special în care ambele părți au titluri scrise, dar care provin de la autori deosebiți. În acest sens, ar fi trebuit să se constate în mod corect calitatea de proprietar a tatălui R.N. și pe cale de consecință a pârâtei contestatoare cu privire la imobil, ținând cont de faptul că a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului, precum și de posesia utilă și neîntreruptă și sub nume de proprietar exercitată în toată această perioadă cu privire la imobil.

Potrivit art. 480 vechiul C. civ. proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, iar potrivit art. 481 nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Toate argumentele pârâtei au rămas neanalizate de instanța de recurs, conducând la admisibilitatea exercitării căi de atac extraordinare a contestației în anulare. Totodată, instanța de recurs, prin decizia civilă contestată, nu a analizat motivul de recurs nr. 2, referitor la faptul că instanța de apel a analizat superficial și lacunar motivul de apel nr. 6, ce privește netemeinicia și nelegalitatea argumentului primei instanțe de judecată (potrivit căruia actul secret încheiat între R.N.

și R.C.N. prin care este recunoscută calitatea de proprietar a tatălui pârâtei cu privire la imobilul achiziționat în calitate de persoană interpusă de către R.N. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului 1 Mai) este inopozabil intimaților. Argumentul instanței-conform căruia reclamanților nu li se poate opune situația juridică din înscrisul secret întrucât acest act le-ar fi inopozabil, este netemeinic și nelegal, fiind reținut cu aplicarea greșită a art. 1175 C. civ. Motivarea a fost bazată doar pe declarațiile martorilor propuși de către intimați, fără a se lua în considerare și a se aprecia în mod corect cele cuprinse în declarațiile de martorilor propuși de către pârâtă conform cărora intimații aveau cunoștință de faptul că adevăratul proprietar al imobilului este R.N., și nu R.C.N.

Judecătorul învestit cu soluționarea cererii trebuia să analizeze, potrivit rolului activ al instanței de judecată, precum și indicațiilor primite din partea Înaltei Curți, pe de o parte situația de fapt existentă între părți, iar pe de altă parte probele administrate care vin să susțină pretențiile pârâtei în calitate de proprietară cu privire la imobil. Nu au fost respectate dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În virtutea acestor garanții procedurale instanța de judecată, în analiza cererii pârâtei, era obligată să analizeze cu atenție probele existente. Pe această cale, s-ar fi putut observa lipsa motivelor de fapt și de drept care ar fi putut justifica recunoașterea dreptului de proprietate cu privire la imobil în patrimoniul intimatului R.G.I.

Instanța de recurs nu a analizat motivul de recurs referitor la nerespectarea dispozițiilor imperative ale deciziei de casare pe necesitatea clarificării situației de fapt, prin administrarea probei cu martori încălcându-se astfel dispozițiilor art. 295 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ., totodată audierea martorilor fiind nulă de drept deoarece instanța prin modalitatea de audiere a încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Instanța de recurs a lăsat neanalizate argumentele pârâtei, respingând motivul de recurs nr. 6 ca neîntemeiat, fără a-și motiva în vreun fel soluția pronunțată, considerând doar că motivele de recurs sunt simple nemulțumiri cu privire la soluția pronunțată și existența dorinței de reapreciere a conținutului declarațiilor testimoniale.

Nu au fost respectate dispozițiile imperative ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește necesitatea administrării probei cu martori în scopul clarificării situației de fapt. Din declarațiile martorilor propuși de către pârâtă, reiese cu certitudine calitatea de proprietar a tatălui contestatoarei, precum și reaua-credință a intimaților care au cunoscut întotdeauna atât caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954 cât și faptul că R.C.N. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar fiind R.N. În virtutea rolului său activ prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța ar fi trebuit să administreze și să aprecieze în mod corect depozițiile martorilor propuși de către pârâtă, numai pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situația de fapt existentă în litigiu și astfel ar fi fost respectate dispozițiile imperative ale primei instanțe de recurs.

Instanța de recurs nu a analizat nici critica referitoare la încălcarea sau aplicare greșită a dispozițiilor legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, dispozițiile art. 1308 pct. 2 C. civ. prin mandat prin interpunere de persoane, dispozițiilor legale ce guvernează regimul aplicabil simulației, dispozițiilor legale ce guvernează regimul aplicabil acțiunii în revendicare. Deși a învederat instanței de recurs faptul că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile legale privind vânzarea-cumpărarea prin mandat prin interpunere de persoane, instanța de recurs a menținut aceste dispoziții cu motivarea că au fost deja soluționate prin decizia de casare, aspect total eronat și fără a aduce un argument suplimentar fără a se lua în considerare niciunul din argumentele pârâtei, ceea ce conduce la o totală nemotivare a deciziei contestate.

Instanța de recurs nu a analizat nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate.

Decizia civilă recurată a fost motivată în mod superficial în raport de parte din motivele de recurs invocate, ignorându-se nejustificat probele depuse de la dosar care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimații au avut cunoștință despre caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, transcris de Grefa Tribunalului Popular al raionului 1 Mai și pe cale de consecință de calitatea de proprietar a numitul R.N., la data la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1990. Pentru a se respecta principiul dreptului la un proces echitabil ar fi trebui să se acționeze în virtutea rolului activ și să se insiste în demersul având ca obiect clarificarea situației de fapt și de drept existentă între părți cu privire la imobil.

În concluzie, solicită admiterea contestației în anulare, cu consecința anulării deciziei civile nr. 2821 din 23 mai 2013 a Înaltei Curți și rejudecând, să se dispună admiterea recursului pârâtei astfel cum a fost formulat. Intimații R.G.I. și R.M. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității contestației în anulare. Au susținut următoarele: Contestația în anulare a fost formulată împotriva deciziei civile nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7684/2/2011. Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul promovat de contestatoare. Contestatoarea și-a motivat în drept contestația pe întreg titlul afectat contestației în anulare C. proc.

civ., 1865. Cu privire la dispozițiile art. 319 alin. (2) teza I, contestația se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (2) lit. b) sau lit. c) au invederat următoarele: Contestatoarea nu a introdus contestația la executarea silită care a fost finalizată la data de 31 mai 2013 prin procesul-verbal emis de către Biroul Executorului Judecătoresc B.D.C. în dosarul de executare din 2013. Conform acestui proces-verbal, contestatoarei i s-a adus la cunoștință că sentința civilă nr. 819 din data de 28 mai 2009, pronunțată de către Tribunalul București în Dosarul nr. 47983/3/2008 a devenit definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 335A din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București, respectiv prin decizia nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ambele pronunțate în Dosarul nr. 7684/2/2011.

Tot la acea dată a fost pus la dispoziția intimaților imobilul ce a făcut obiectul dosarelor mai sus menționate. Contestatoarea P.R.D. a fost prezentă la evacuarea din imobil și a declarat că nu se opune la evacuare, semnând procesul-verbal. În atare condiții, nu se înțelege de ce a mai promovat contestația în anulare dacă nu s-a opus evacuării din imobil și nu a demarat o contestație la executare. Față de aceste considerente, contestația în anulare motivată pe dispozițiile art. 319 alin. (2) teza I este tardiv introdusă. Decizia civilă nr. 2821 din 23 mai 2013, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7684/2/2011 a fost redactată la data de 20 iunie 2013, iar contestatoarea prin avocat a obținut copie a hotărârii atacate la data de 11 iulie 2013. Contestația în anulare a fost promovată la data de