ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2821/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2821/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 819 din 28 mai 2009, Tribunalul
București, a admis acțiunea reclamanților R.G.I. și R.M., a obligat pârâții să lase,
reclamanților, în deplină proprietate imobilul în litigiu.
Reclamanții au cumpărat imobilul în litigiu de la R.C.I.,
prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990.
Pârâtul R.C.I. a solicitat anularea procurii autentificate
din 1990, prin care îl împuternicea pe fratele său să vândă imobilul în litigiu,
dar și anularea contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990. Prin decizia
civilă nr. 847 A din 27 martie 1998, Tribunalul București, a respins acțiunea, decizia
fiind irevocabilă prin decizia civila nr. 720 din 30 martie 1999 a Curții de Apel
București.
În anul 2006, reclamantul a solicitat evacuarea pârâților
din imobilul în litigiu, în Dosarul nr. 9028/300/2006 al Judecătoriei sectorului
2 București. Pârâții au formulat cu această ocazie cerere reconvențională, prin
care au solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat
din 03 decembrie 1990 (titlul de proprietate al reclamantului), pentru cauză ilicită
sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței frauduloase dintre vânzător și
cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimțământului numitului R.C.N.
la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă și lipsa acesteia.
Prin sentința civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei
sectorului 2 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1206 din 09
octombrie 2007 a Tribunalului București, a fost respinsă cererea pârâților.
Prin decizia civilă nr. 1206 din 09 octombrie 2007, Tribunalului
București a apreciat că cererea de evacuare a reclamantului este inadmisibilă, atâta
timp cât pârâții au invocat în apărare că ar deține un drept de proprietate asupra
imobilului în litigiu. S-a apreciat că singura cale pe care o are reclamantul pentru
a-și valorifica drepturile asupra imobilului o reprezintă acțiunea în revendicare.
Prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997, Judecătoria
Craiova a admis acțiunea reclamantului R.C.N. (pârât în prezenta cauză), în contradictoriu
cu numitul R.C.I., a constatat simulat contractul de vânzare-cumpărare autentificat
din 21 august 1954 între K.J., în calitate de vânzător și R.C.I., în calitate de
cumpărător, a constatat că proprietar al imobilului în litigiu este reclamantul
R.C.N., sentința irevocabilă prin renunțarea la judecarea apelului.
Sa apreciat că titlul reclamanților, respectiv contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990, este preferabil titlului
deținut de către pârâți, respectiv sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997
a Judecătoriei Craiova, pentru faptul că titlul reclamanților este mai vechi decât
titlul pârâților.
Principiul care domină efectele simulației față de terți,
cum sunt și reclamanții, este acela că acestora nu le poate fi opusă situația juridică
consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci numai situația juridică,
astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde realității
(art. 1175 C. civ.). Sancțiunea specifică simulației este, deci, inopozabilitatea
față de reclamanți a situației juridice reale care este consacrată printr-un contract
secret.
Acțiunea care a condus la pronunțarea sentinței civile
nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a fost introdusă în august 1997, la circa 7 ani
de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanților,
fiind evidentă voința părților ca prin pronunțarea acestei hotărâri judecătorești
să fie anihilate efectele contractului de vânzare-cumpărare.
Titlul reclamanților este preferabil și pentru faptul că
pârâtul R.C.I. a fost de rea-credință în susținerea acțiunii introdusă la Judecătoria
Craiova, acesta ascunzând faptul că imobilul fusese înstrăinat cu circa 7 ani în
urmă.
Instanța nu a analizat pretinsele motive de nelegalitate
ale sentinței civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, întrucât
prin aceasta ar însemna să se aducă atingere principiului autorității de lucru judecat.
Prin decizia civilă nr. 165 A din 05 martie 2010, Tribunalul
București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților.
Prin decizia civilă nr. 3281 din 07 aprilie 2011, Înalta
Curte de Casație și Justiție, a admis recursul pârâților, a casat decizia atacată
și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
S-a reținut că prin sentința civilă nr. 17475 din 13
noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, s-a constatat simulat contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, încheiat între K.J., în calitate
de vânzător și R.C.I., în calitate de cumpărător și, în consecință, s-a constatat
ca proprietarul imobilului în litigiu este R.C.N., pârâtul din prezenta cauză.
Această hotărâre judecătorească nu are caracter constitutiv
al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta
titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanțe
de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ
al dreptului de proprietate.
Titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de
actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu nematerializat într-un înscris
constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public din 21
august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în
litigiu, însă numai între părțile simulației și față de terții de rea-credință.
În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 1175
C. civ..
Relevanța în cauză a sentinței civile nr. 17475 din 13
noiembrie 1997 nu rezidă, așadar, în valorificarea sa drept titlu de proprietate
în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă simulația constatată
prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte față de reclamanți. Nu
este vorba despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătorești față de persoane
care nu au participat în proces, ci despre opozabilitatea situației juridice constatate
pe cale judecătorească, așadar, despre efectele simulației față de terți.
Reclamanților nu le poate fi opusă situația juridică consacrată
prin actul secret al părților simulației, ci numai cea care rezultă din contractul
public, aparent, deoarece reclamanții sunt terți față de simulație.
În materia simulației, în aplicarea art. 1175 C. civ.,
dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părțile simulației,
care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind
având-cauză, face parte din categoria terților, cărora nu le poate fi opus decât
actul public.
În speță, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular,
reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.N., care
deținea dreptul în baza unui contract fictiv.
Condiția necesară pentru ca terții, inclusiv succesorii
cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea situației juridice
create prin actul secret, este aceea a bunei-credințe a terților față de simulație,
în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul la care s-a născut
dreptul lor.
Cunoașterea simulației nu este de natură să-l transforme
pe succesorul cu titlu particular de rea-credință în având-cauză, atât timp cât
buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea calității de terț, ci doar
pentru obținerea protecției conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea
actului juridic secret.
Relevanța calității de terț de bună-credință sau de rea-credință
pentru soluționarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor
de analiză a acesteia.
Astfel, dacă reclamanții, în calitate de terți față de
simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației și despre actul secret
la data la care au cumpărat imobilul în litigiu, 03 decembrie 1990, actul secret
le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluționa prin compararea
titlului reclamanților cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin
care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menționat în actul
public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile
de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenți, deoarece titlurile
asupra aceluiași bun înfățișate de părțile cu interese contrare nu provin de la
același autor.
Dacă reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care
au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu
de proprietate nu le este opozabil. S-a considerat, astfel, că numai reclamanții
au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate,
reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.
În ceea ce-i privește pe ceilalți pârâți, aceștia au calitatea
de detentori precari, soarta cererii în revendicare față de aceștia depinzând de
modul de soluționare a cererii față de pârâtul R.C.N..
Cunoașterea simulației reprezentând o chestiune de fapt,
ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate face obiectul probei testimoniale
și a celei cu interogatoriu, probe care au fost respinse în mod greșit de instanțele
anterioare, deși modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor
simulației față de terți, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea expresă
a pârâților.
Buna-credință fiind prezumată, în aplicarea regulilor generale
din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor cu martori și interogatoriu,
la cererea pârâților, tinde tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei-credințe
a subdobânditorilor de la 1990, în raport cu simulația din 1954. În acest context,
s-a apreciat că se impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la
administrarea acestor mijloace de probă.
Singurul aspect care trebuie probat este reaua-credință
a terților, dată fiind prezumția prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ..
În ceea ce privește valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești
pronunțate în litigii anterioare, urmează a fi apreciată de către instanța de rejudecare,
în raport de obiectul probațiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanților
la data de 3 decembrie 1990.
Prin decizia nr. 335 A din 05 octombrie 2012, în rejudecare,
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâților.
Analizând criticile, în conformitate cu art. 315 din C.
proc. civ., instanța de apel a reținut următoarea situație de fapt:
La data de 03 decembrie 1990 a fost încheiat contractul
de vânzare-cumpărare autentificat din 03 decembrie 1990, prin care R.C.I. a înstrăinat
dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu către R.G.I. și R.M.. Actul
de proprietate a fost intabulat din 04 iulie 2000 în cartea funciară a Judecătoriei
sectorului 2 București.
Prin sentința civilă pronunțată de către Judecătoria sectorului
2 București, în Dosarul nr. 12040/1995, a fost admisă acțiunea în evacuare formulată
de către R.C.I. împotriva lui R.C.N., R.I., R.S.D. și R.D.S., pentru lipsa titlului
locativ.
Prin sentința civilă nr. 7167 din 18 iunie 1997 a Judecătoriei
sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea formulată de către R.C.I., în contradictoriu
cu R.G.I. și R.M., s-a dispus anularea procurii autentificate din 03 decembrie 1990
și a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 03 decembrie 1990.
Prin decizia civilă nr. 847 din 27 martie 1998 a Tribunalului
București, menținută prin decizia civilă nr. 720 din 30 martie 1999, s-a schimbat
sentința, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală, s-a respins
apelul declarat de către R.C.N., care a avut calitatea de intervenient (prin care
a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu,
prin uzucapiune, cererea de intervenție formulată în dosarul menționat de către
R.C.N. fusese respinsă).
Prin sentința civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei
sectorului 2 București, a fost respinsă acțiunea principală formulată de către R.G.I.,
având ca obiect evacuarea numiților R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. și S.R.C.N. din imobilul
în litigiu, a fost respinsă, ca neîntemeiată și cererea reconvențională formulată
de către R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. și S.R.C.N., având ca obiect constatarea nulității
absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 03 decembrie 1990
pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a coninvenței dintre vânzător
și cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru cauză imorală,
pentru lipsa cauzei și cauza falsă.
S-a învederat că nu a fost probat niciun motiv de nulitate
absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul de la proprietarul de drept al
acestuia, R.C.I. și că nu s-a făcut dovada nici unei simulații.
Este relevant pentru soluționarea prezentei cauzei, atitudinea
subiectivă a lui R.G.I. și R.M. la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare
al reclamanților din 03 decembrie 1990, așa cum a fost reținută prin considerentele
sentinței pronunțate. S-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că R.G.I. și R.M.
au fost de bună-credință la data de 03 decembrie 1990 și că au avut reprezentarea
că încheie contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al acestuia,
respectiv R.C.I.. De asemenea, s-a reținut că nu a existat nicio vânzare a bunului
altuia și că nu a existat nicio coninvență a cumpărătorului cu vânzătorul. Aceste
considerente care lămuresc soluția pronunțată pe cerere reconvențională se bucură
de putere de lucru judecat, ca o consecință a efectului pozitiv al acestuia.
Un alt aspect relevant este faptul că, în susținerea cererii
reconvenționale, R.C.N. a depus sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997
a Judecătoria Craiova. Cu toate acestea, instanța a analizat și a reținut că R.G.I.
și R.M. nu au avut cunoștință la data de 03 decembrie 1990 de faptul că R.C.I. nu
ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului.
Prin decizia civilă nr. 1206 din 09 octombrie 2007 a Tribunalul
București, a fost menținută soluția cu privire la cererea reconvențională, fiind
schimbată soluția primei instanțe numai în ceea ce privește acțiunea în evacuare,
care a fost respinsă, ca inadmisibilă.
Prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 a
Judecătoriei Craiova, a fost admisă acțiunea formulată de către R.C.N. în contradictoriu
cu R.C.I. și s-a constatat caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare
autentificat din 21 august 1954, prin care R.C.I. a dobândit dreptul de proprietate
asupra imobilul în litigiu. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data
de 20 august 1997.
Având în vedere îndrumările instanței de recurs cu privire
la stabilirea atitudinii subiective a reclamanților la data de 3 decembrie 1990,
ținând cont de valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești pronunțate în litigii
anterioare, instanța de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul
că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I.
și R.M. nu au cunoscut la data de 03 decembrie 1990 caracterul simulat al actului
de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoștință numai de actul public, respectiv
actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.
Instanța de apel, respectând îndrumările instanței de control
judiciar, a constat că reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit
dreptul de proprietate.
Pe cale de consecință, contractul secret invocat de pârâți
drept titlu de proprietate nu le este opozabil. Astfel, numai reclamanții au un
titlu de proprietate, în timp ce pârâții nu pot opune un titlu de proprietate reclamanților,
cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.
Instanța de apel a constat că declarațiile martorilor propuși
de către R.G.I. și R.M. nu se contrazic, motiv pentru care a aprecia că aceste declarații
corespund realității, urmând a înlătura declarațiile martorilor propuși de către
P.(R.)R.D. ca fiind contradictorii și neconforme cu realitatea.
Instanța de apel a stabilit faptul că imobilul în litigiu
a fost înstrăinat către R.G.I. și R.M., care l-au achiziționat de la adevăratul
proprietar R.C.I.. Înstrăinarea imobilului a fost realizată în condițiile în care
adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea nevoie de bani. Această
împrejurare era cunoscută de către apelanți, fiind relatată de către martorii G.A.
și N..
Instanța a reținut, din probele administrate în cauză că,
investițiile privind canalizarea, utilitățile și gaze au fost realizate de către
noul proprietar, R.G.I..
Ținând cont de aspectele evidențiate și de probele administrate
în cauză, instanța de apel a constatat că atitudinea subiectivă a fost în sensul
că R.G.I. și R.M. au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare,
considerând că încheie actul translativ de proprietate cu adevărul proprietar. R.G.I.
și R.M. nu au cunoscut la data de 03 decembrie 1990 caracterul simulat al actului
de proprietate al vânzătorului, ci au avut cunoștință numai de actul public, respectiv
actul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954.
Instanța de apel a înlăturat toate criticile formulate
de către apelanții-pârâți cu privire la aplicarea greșită de către prima instanță
a dispozițiilor art. 1175 C. civ..
Astfel, prima instanță, în mod corect, a reținut că intimaților-reclamanți
nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al
părților, ci numai situația juridică, astfel cum rezultă din contractul public,
aparent, deși acesta nu corespunde realității (art. 1175 C. civ.).
Sancțiunea specifică simulației este, deci, inopozabilitatea
față de intimații-reclamanți a situației juridice reale care este consacrată printr-un
contract secret, iar atât contra-înscrisul (care în speța dedusă judecății nu există,
ci a fost dedusă existența verbală a acestuia din alte împrejurări, conform motivării
sentinței civile nr. 17475/1997), cât și hotărârea judecătorească ce constată simulația
nu poate fi invocată față de terți, deci, de către pârâți în contra reclamanților.
S-a constatat că intimații-reclamanți nu au cunoscut simulația
la data la care au dobândit dreptul de proprietate, astfel încât contractul secret
invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil.
S-a considerat astfel că numai reclamanții au un titlu
de proprietate, în timp ce apelanții-pârâții nu pot opune un titlu de proprietate,
intimaților-reclamanților, motiv pentru care se reține că prima instanță a aplicat
în mod corect dispozițiile art. 480 C. civ..
Mai mult, titlul de proprietate al lui R.G.I. și R.M. s-a
consolidat, ca efect al sentinței civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei
sectorului 2 București, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvențională
formulată de către R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. și S.R.C.N., având ca obiect constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 03
decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței
dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru
cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă. În motivarea soluției pronunțată
de către instanța de judecată pe cererea reconvențională, s-a învederat că nu a
fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul
de la proprietarul de drept al acestuia R.C.I. și că nu s-a făcut dovada nici unei
simulații.
Pentru a evidenția faptul că R.C.N. nu s-a comportat niciodată
ca un adevărat proprietar, instanța de apel învederează că, în cadrul Dosarului
nr. 6275/1997 al Tribunalului București, având ca obiect anularea procurii autentificate
din 03 decembrie 1990 și a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților
din 03 decembrie 1990, R.C.N. a formulat cerere de intervenție prin care a solicitat
să se constate dreptului său de proprietate asupra imobilului, dobândit prin uzucapiune.
Având în vedere considerentele expuse, au fost înăturate
toate criticile formulate pe aspectul aplicării dispozițiilor art. 1175 și art.
480 C. civ., în ceea ce privește reaua-credință a lui R.G.I. și R.M. și la opozabilitatea
actului secret simulat.
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere
de recurs la data de 28 noiembrie 2012, pârâta P.(R.)R.D., prin care a susținut
următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5,
7 și 9 din C. proc. civ., susținându-se că decizia a fost pronunțată cu încălcarea
formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din
C. proc. civ., fiind incidente prevederile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., nu
au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5, art. 295 alin. (1) și
art. 315 din C. proc. civ..
Instanța suprema a pus în vedere instanței de apel ca,
în cadrul rejudecării fondului, pe lângă necesitatea stabilirii situației de fapt,
să răspundă la motivele de apel formulate în cauză.
Instanța de apel nu a analizat motivul referitor la criteriile
de comparare a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport
de autorii de la care acestea provin.
Instanța de apel a analizat superficial motivul nr. 6,
argumentul instanței, conform căruia reclamanților nu li se poate opune situația
juridică din înscrisul secret, întrucât acest act le-ar fi inopozabil, fiind netemeinic
și nelegal, cu aplicarea greșită a art. 1175 C. civ.. O asemenea motivare este bazată
doar pe declarațiile martorilor propuși de către intimați, fără a se lua în considerare
cele cuprinse în declarațiile de martorilor propuși de către recurentă.
Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul nr. 7 din
apel, argumentul instanței conform căruia prin acțiunea în constatarea simulației
s-ar fi urmărit anihilarea efectelor contractului de vânzare-cumpărare din 1990,
nu se mai putea constata existența simulației, pârâtul R.C.I. fiind de rea-credință,
în sensul că a ascuns faptul vânzării imobilului, motiv pentru care titlul reclamanților
ar fi preferabil, este netemeinic și nelegal.
Instanța de apel a analizat în mod greșit motivul nr. 8
din apel, argumentul instanței-conform căruia respingerea irevocabilă a cererii
reconvenționale prin sentința civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat titlul intimaților
este netemeinic și nelegal.
Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul nr. 9 din
apel, respectiv argumentul instanței conform căruia respingerea acțiunii în revendicare
ar reprezenta o încălcare a principiului echității și a principiului garantării
dreptului de proprietate al reclamantului este netemeinic și nelegal.
Instanța de apel nu s-a pronunțat pe motivul nr. 10, principiul
error în communis facit jus, evocat din oficiu de către prima instanță, nu își găsește
aplicarea în prezentul litigiu.
Nu au fost respectate dispozițiile deciziei de casare privind
clarificarea situației de fapt prin administrarea probei cu martori, încălcându-se
astfel dispozițiile art. 295 alin. (1) și art. 315 C. proc. civ., totodată audierea
martorilor fiind nulă de drept, deoarece instanța prin modalitatea de audiere a
încălcat art. 196 raportat la art. 129 alin. (5) C. proc. civ.. Luarea depozițiilor
nu a fost clară, fluentă și concisă, înregistrându-se ruperi de context. În mod
inexplicabil și complet nemotivat, instanța a respins două întrebări pertinente
adresate martorului R.C.N., motivat de faptul că s-a răspuns la această întrebare,
este greșită.
Din declarațiile martorilor de către recurentă reiese cu
certitudine calitatea de proprietar a tatălui său, precum și reaua-credință a intimaților
care au cunoscut întotdeauna caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare
și faptul că R.C.I. a fost un simplu interpus, adevăratul proprietar fiind R.C.N..
În virtutea rolului său activ, instanța ar fi trebuit să
administreze și să aprecieze în mod corect depozițiile martorilor propuși, numai
pe această cale s-ar fi putut stabili cu claritate situația de fapt existentă în
litigiu și astfel ar fi fost respectate dispozițiile imperative ale instanțe de
recurs. O asemenea împrejurare constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil
prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și o încălcare
a art. 21 din Constituție.
Decizia recurată este nemotivată, susținere întemeiată
pe caracterul superficial al motivării, rezultat al neluării în considerare a probelor
pertinente și utile administrate de către recurentă, a argumentelor de drept și
de fapt invocate, precum și neaplicarca și interpretarea legii de drept incidență
în materie.
Au fost omise și/sau apreciate în mod incorect probele
care ar fi demonstrat fără tăgadă faptul că intimații au avut cunoștință la data
la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990 de
caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare, de calitatea de proprietar
a numitul R.C.N..
Decizia s-a dat cu încălcarea sau aplicare greșită a legii,
în acest sens s-a susținut că au fost interpretate și aplicate în mod greșit dispozițiile
legale ce guvernează regimul aplicabil vânzării-cumpărării, art. 1308 pct. 2 prin
mandat prin interpunere de persoane, dispozițiile legale ce guvernează regimul aplicabil
simulației, dispozițiile legale ce guvernează regimul aplicabil acțiunii în revendicare,
interpretarea și aplicarea în mod greșit a dispozițiilor legale ce guvernează regimul
aplicabil mandatului prin interpunere de persoane prin raportare la contractul de
vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990.
Prin utilizarea mandatului prin interpunere de persoane
numitul R.G.I. a dorit obținerea dreptului de proprietate cu privire la imobil cu
scopul de a dosi o parte din spațiu drept sediu pentru desfășurarea de activități
comerciale.
Consideră totodată că prețul a fost neserios și fictiv,
la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990.
S-a recurs la simulația prin interpunere de persoane ca
mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, deoarece la momentul respectiv tatăl
său era cercetat pe nedrept pentru săvârșirea unor infracțiuni și, pe cale de consecință,
s-a dorit evitarea oricăror neajunsuri și piedici la achiziționarea imobilului.
Calitatea de proprietar a defunctului său tată reiese și
din alte înscrisuri depuse la dosar, cum ar fi înregistrările de la administrațiile
financiare potrivit cărora acesta a achitat sarcinile fiscale aferente proprietății.
Mai mult decât atât, încă din anul 1970 și până la moartea sa, tatăl său a exercitat
toate prerogativele proprietății cu privire la imobil.
Intimații au fost de rea-credință. având cunoștință încă
înainte de anul 1990 de caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare
autentificat din 21 august 1954 și de faptul că tatăl său este adevăratul proprietar
al imobilului.
Prin sentința civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 s-a
recunoscut caracterul aparent al contractului de vânzare-cumpărare și pe cale de
consecință calitatea de proprietar a tatălui său cu privire la imobil.
Interpretarea și aplicarea în mod greșit a dispozițiilor
legale ce guvernează regimul aplicabil acțiunii în revendicare. În situația în ambele
părți au titluri de proprietate care provin de la autori diferiți, trebuie să se
recurgă la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele 2 titluri, urmând
a se da câștig de cauză părții care a dobândit de la autorul al cărui drept este
preferabil. În cadrul rejudecării apelului au fost aplicate în mod greșit dispozițiile
legale privind regimul aplicabil acțiunii în revendicare în cazul special în care
ambele părți au titluri scrise, care provin de la autori deosebiți.
Ar fi trebuit să se constate în mod corect calitatea de
proprietar al tatălui recurentei cu privire la imobil, ținând cont de faptul că
a dobândit dreptul de proprietate de la adevăratul proprietar, vechimea titlului,
precum și de posesia utila și neîntreruptă și sub nume de proprietar exercitată
în toată această perioadă cu privire la imobil.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia civilă nr. 3281 din 07 aprilie 2011, Înalta
Curte de Casație și Justiție a statuat asupra mai multor chestiuni de drept foarte
relevante în economia cauzei pendinte și pe care instanța de rejudecare le-a respectat
întocmai.
Astfel, s-a stabilit că sentința civilă nr. 17475 din
13 noiembrie 1997 a Judecătoriei Craiova, irevocabilă, prin care s-a constatat simulat
contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 21 august 1954, nu are caracter
constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru
a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, susceptibil de a fi comparat
cu titlul reclamanților, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate.
Titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de
actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu nematerializat într-un înscris
constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public din 21
august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în
litigiu, însă numai între părțile simulației și față de terții de rea-credință.
În materia simulației, în aplicarea art. 1175 C. civ. -
"actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între
părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea
niciun efect în contra altor persoane" - dobânditorul cu titlu particular al
unui imobil de la una dintre părțile simulației - care suportă, ca regulă, efectele
actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având-cauză - face parte din categoria
terților, cărora nu le poate fi opus decât actul public.
În speță, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular,
reclamanții cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.N., care
deținea dreptul în baza unui contract fictiv.
Condiția necesară pentru ca terții, inclusiv succesorii
cu titlu particular, să se poată prevala de inopozabilitatea situației juridice
create prin actul secret, este aceea a bunei-credințe a terților față de simulație,
în sensul necunoașterii de către ei a simulației la momentul la care s-a născut
dreptul lor.
Cunoașterea simulației nu este de natură să-l transforme
pe succesorul cu titlu particular de rea-credință în având-cauză, atât timp cât
buna-credință nu reprezintă o condiție pentru dobândirea calității de terț, ci doar
pentru obținerea protecției conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea
actului juridic secret.
Relevanța calității de terț de bună-credință sau de rea-credință
pentru soluționarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor
de analiză a acesteia.
În temeiul acestor considerente de drept, obligatorii pentru
instanța de rejudecare, instanța supremă a stabilit și coordonatele comparării titlurilor
de proprietate, date fiind condițiile concrete ale învestirii - acțiune în revendicare
de drept comun.
Astfel, dacă reclamanții, în calitate de terți față de
simulație, au avut cunoștință despre operațiunea simulației și despre actul secret
la data la care au cumpărat imobilul în litigiu - 03 decembrie 1990, actul secret
le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluționa prin compararea
titlului reclamanților cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin
care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menționat în actul
public reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, datat 21 august 1954. Criteriile
de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenți, deoarece titlurile
asupra aceluiași bun înfățișate de părțile cu interese contrare nu provin de la
același autor.
Dacă reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care
au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu
de proprietate nu le este opozabil.
În această situație, în mod neechivoc s-a statuat că numai
reclamanții au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu
de proprietate reclamanților, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru
acest motiv. În ceea ce privește situația celorlalți pârâți, aceștia au calitatea
de detentori precari, soarta cererii în revendicare față de aceștia depinzând de
modul de soluționare a cererii față de pârâtul R.C.N..
Instanța de apel, respectând îndrumările instanței de control
judiciar, fiind abilitată să stabilească pe deplin chestiunile de fapt ale cauzei
pendinte, a constat că reclamanții nu au cunoscut simulația la data la care au dobândit
dreptul de proprietate. A avut în vedere valoarea probatorie a hotărârilor judecătorești
pronunțate în litigii anterioare, coroborată cu declarațiile martorilor propuși
de către reclamanți, care au relevat că înstrăinarea imobilului a fost realizată
în condițiile în care adevăratul proprietar dorea să vândă imobilul, deoarece avea
nevoie de bani, respectiv că investițiile privind canalizarea, utilitățile și gaze
au fost realizate de către noul proprietar, R.G.I..
Prin urmare, nu pot fi primite criticile referitoare la
aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1175 C. civ., întrucât, în circumstanțele
particulare ale cauzei pendinte, s-a apreciat corect că intimaților-reclamanți nu
le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contra-înscrisul secret al părților,
ci numai situația juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deși
acesta nu corespunde realității.
Cum numai reclamanții au un titlu de proprietate asupra
imobilului în litigiu, s-a confirmat legalitatea hotărârii de primă instanță în
aplicarea dispozițiile art. 480 C. civ..
S-a reținut totodată și că titlul de proprietate al reclamanților
s-a consolidat, ca efect al sentinței civile nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei
sectorului 2 București, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvențională
formulată de către R.C.N., P.(R.)R.D., R.I. și S.R.C.N., având ca obiect constatarea
nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților din 03
decembrie 1990 pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia și a conivenței
dintre vânzător și cumpărător, pentru fraudarea dreptului de proprietate, pentru
cauză imorală, pentru lipsa cauzei și cauza falsă. În motivarea soluției pronunțată
de către instanța de judecată pe cererea reconvențională, s-a învederat că nu a
fost probat niciun motiv de nulitate absolută și că R.G.I. și R.M. au cumpărat imobilul
de la proprietarul de drept al acestuia R.C.I. și că nu s-a făcut dovada nici unei
simulații.
Pentru considerentele deja prezentate, rezultă cu evidență
că nu poate fi primită critica conform căreia i
nstanța de apel nu ar fi analizat motivul referitor la criteriile de comparare
a titlurilor de proprietate existente cu privire la imobil, în raport de autorii
de la care acestea provin, o astfel de ipoteză de fapt nefiind confirmată în circumstanțele
cauzei pendinte.
Susținerile recurentei referitoare la modul de apreciere
a declarațiilor testimoniale, dar și a efectelor hotărărilor judecătorești existente
deja la dosarul cauzei, nu pot fi analizate din perspectiva nici unei critici pertinente
de nelegalitate, întrucât exced art. 304 din C. proc. civ..
Critica referitoare la pretinsa nerespectare a deciziei
de casare este neîntemeiată, întrucât instanța de rejudecare s-a preocupat cu precădere
pentru clarificarea situației de fapt a cauzei pendinte, după coordonatele prescrise
de instanța supremă.
Nu poate fi reținută nici o neregularitate procedurală
în operațiunea de audiere a martorilor, întrucât din expunerea de motive rezultă
cu evidență doar nemulțumirea părții față de soluția pronunțată și dorința de reapreciere
a conținutului declarațiilor testimoniale și nicidecum critici pertinente de nelegalitate
prin raportare la art. 196, raportat la art. 129 alin. (5) din C. proc. civ..
Instanța de apel nu și-a nesocotit rolului său activ, aceasta
fiind preocupată să respecte întocmai dispozițiile obligatorii ale instanțe de casare.
În egală măsură, nu poate fi primită critica referitoare
la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, întrucât o astfel de susținere nu se întemeiază
pe argumente relevante sub acest aspect.
Critica referitoare la nesocotirea prevederilor art. 261
din C. proc. civ., nu poate fi primită, întrucât din expunerea de motive a hotărârii
recurate rezultă că judecătorii au arătat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt
și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, precum și cele pentru care
s-au înlăturat cererile părților.
Jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor
Omului sub acest aspect a relevat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile
judecătorești nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument invocat de parte,
ci doar ca problema de fond supusă judecații să fi fost examinată în mod efectiv.
Criticile referitoare la aplicarea greșită a legii, respectiv
a dispozițiilor legale ce guvernează regimul vânzării-cumpărării, prin interpunere
de persoane, regimul aplicabil simulației, regimul aplicabil acțiunii în revendicare,
regimul aplicabil mandatului prin interpunere de persoane, sunt neîntemeiate, întrucât
argumentele ce însoțesc aceste critici repun în discuție ceea ce deja s-a dezlegat,
cu caracter obligatoriu, prin decizia de casare.
Împrejurarea că prețul ar fi fost neserios și fictiv, la
momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 03 decembrie 1990, nu
reprezintă un argument pertinent de nelegalitate și netemeinicie, în circumstanțele
cauzei pendinte.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta
Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.
(1) din C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâta P.(R.)R.D. împotriva deciziei nr. 335A
din 5 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 23 mai 2013.