ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2322/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2322/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul U.M., în

contradictoriu cu Ministerul Afacerilor Externe, a solicitat obligarea

pârâtului să primească cererea și actele necesare cu privire la redobândirea

cetățeniei române într-un termen

rezonabil,

obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii de 100 lei pe

fiecare zi de întârziere, precum și obligarea

paratului la plata de 1000 lei cu

titlu de daune morale.

In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că s-a

prezentat la Secția

Consulară a Ambasadei României la Chișinău, în

decembrie 2006, în

vederea depunerii

cererii și actelor necesare pentru redobândirea cetățeniei

române, dar

dat fiind refuzul de primire a actelor, a revenit cu cerere scrisă în ianuarie

2007, ulterior revenind cu cereri similare în martie 2008, mai 2009 și ianuarie

2010.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor

Externe a solicitat

respingerea acțiunii ca nefondată.

Prin sentința

nr. 2678 din 2 iunie 2010, Curtea de Apel București a

admis în parte acțiunea reclamantului U.M. în contradictoriu cu

pârâtul

Ministerul Afacerilor Externe și a obligat pârâtul să primească

cererea reclamantului de redobândire a cetățenie

în termen de maxim 30 de

zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii,

precum și la plata sumei de

504,3 lei către

reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată,

instanța a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la

daune morale.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în

esență, că termenul de mai bine de 3 ani, cât a

trecut de la data formulării

cererii

și cât a trecut până la momentul sesizării instanței poate fi considerat

mai mult decât rezonabil, în accepțiunea art. 10

din Convenția Europeană

asupra cetățeniei.

Referitor la

cererea reclamantului privind acordarea daunelor cominatorii, prima instanță a

apreciat acest capăt de cerere ca fiind neîntemeiat, aceste

penalități/despăgubiri reprezentând exclusive despăgubiri pentru întârzierea

punerii în executare, deci pentru pagube produse de întârziere după expirarea

termenului de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

In ceea ce

privește cererea reclamantului de acordare a daunelor morale, instanța de fond,

având în vedere că reclamantul nu a înțeles să

achite taxa de timbru, a anulat acest capăt de cerere ca netimbrat.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Ministerul

Afacerilor Externe

a declarat recurs, solicitând modificarea ei în

sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care Ie-a încadrat în prevederile

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

In motivarea căii de atac, recurentul-pârât a

prezentat o justificare argumentată a faptului că nu a fost stabilită o dată

pentru programarea

reclamanților în vederea depunerii cererii de

redobândire a cetățeniei

române, în baza

dificultăților de ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de

redobândire a cetățeniei române depuse la Secția Consulară a

Ambasadei

României la Chișinău.

A arătat recurentul-pârât că instanța de fond a

apreciat în mod eronat

existența

unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi

primită cererea privind redobândirea cetățeniei

române, deoarece prin

răspunsurile

administrative în spețe similare, au fost prezentate argumentele

pentru care nu a fost stabilită data de depunere a

cererii, motiv pentru care,

conduita ministerului, prin Secția Consulară

a Ambasadei României la

Chișinău, nu poate

fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat,

conținută în

art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Se susține că ministerul nu a negat dreptul

reclamantei de a depune

cererea de redobândire a cetățeniei române, ci a

invocat existența unor motive obiective, exoneratoare de culpă administrativă,

constând în faptul

că autoritățile române

se află în imposibilitatea de a-și asigura pe teritoriul

Republicii Moldova spațiile adecvate pentru

preluarea și procesarea tuturor

cererilor, astfel că sunt întâmpinate

mari dificultăți în soluționarea celor peste 360.000 de cereri de redobândire a

cetățeniei române înregistrate în

baza de

date a Secției consulare a României în Republica Moldova.

Recurentul-pârât

susține și că noțiunea de „termen rezonabil de soluționare a cererii" nu

este reglementat de lege lata în legislația română,

el regăsindu-se doar în jurisprudența CEDO și nu se aplică decât în

privința solicitanților rezidenți în țara a cărei cetățenie o solicită. Sub

acest aspect, se mai susține că, în jurisprudența CEDO (cauza Katte Klitsche de

la Grange),

s-a reținut că,

„caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se determină în

funcție de circumstanțele cauzele și ținând cont

de ... complexitatea cauzei, comportamentul reclamantei și cel al autorităților

competente".

Totodată, recurent-pârât susține că întreaga

procedură de redobândire

a cetățeniei

române se subsumează dreptului suveran al statului de a analiza fiecare cerere

și că, în lipsa unui temei concret, puterea judecătorească nu se

poate substitui puterii executive în a edicta

termenele de primire a cererilor

respective.

Mai arată recurent-pârât că statul român a depus

diligentele necesare, materializate în adoptarea Legii nr. 354/2009 și a O.U.G.

nr. 5/2010, în raport de care nu mai există nicio restricție în ceea ce

privește situarea domiciliului

sau condiționat de obținerea dreptului de

ședere în România ori de o

programare

prealabilă, iar începând cu data de 8 februarie 2010, birourile

teritoriale

ale Agenției Naționale pentru Cetățenie sunt operaționale și creează cea mai

rapidă cale de a fi înregistrat dosarul de redobândire a

cetățeniei, astfel că nu mai subzistă nicio

imposibilitate a reclamantei de a-și

valorifica drepturile prevăzute de

Legea nr. 21/1991.

Concluzionând, recurentul arată că în mod greșit,

instanța de fond nu

a cenzurat cuantumul cheltuielilor de judecată,

solicitând reducerea

acestora până la o

valoare corespunzătoare complexității scăzute a speței și

a caracterului

său repetitiv, de cel mult 150 lei.

Examinând cauza prin prisma motivelor invocate în

recurs și a

prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte

constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente.

Circumstanțele cauzei sunt în sensul că

reclamantul U.M. s-

a adresat în luna

decembrie 2006 cu o primă cerere Secției Consulare a

Ambasadei României

la Chișinău pentru a depune actele necesare redobândirii cetățeniei române în

condițiile art. 12 alin. (3) din Legea

nr. 21/1991,

solicitarea sa fiind respinsă pentru motivul că trebuie să depună

mai întâi o cerere de intenție pentru a fi

programat în vederea depunerii

documentelor

necesare, motiv pentru care reclamantul a revenit cu cereri în anul 2007, 2008,

2009 și 2010, la care nu a primit nici un răspuns.

In raport cu

circumstanțele cauzei și obiectul acțiunii, instanța de

recurs constată că în cauză există un refuz nejustificat al pârâtului,

în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, de a stabili data la

care reclamanta

poate depune cererea de redobândire a cetățeniei române,

precum și faptul că, în speță, nu este vorba doar de refuzul de soluționare a

unei cereri, ci chiar de refuzul de primire a cererii respective, persoanei

reclamante refuzându-i-se un drept elementar, respectiv dreptul de petiționare.

Înalta Curte

are în vedere și faptul că reclamantul nu a solicitat soluționarea favorabilă a

cererii de redobândire a cetățeniei române, ci doar stabilirea datei la care va

putea depune cererea și documentele necesare în vederea redobândirii cetățeniei

române.

Sub acest

aspect, Înalta Curte reține că întemeiat Curtea de apel a apreciat că, față de

data depunerii petiției, a fost încălcat termenul rezonabil de soluționare a

cererii reclamantului pentru stabilirea datei la care va fi invitată să depună

documentele necesare pentru redobândirea cetățeniei române, în condițiile art. 10

1

și art. 12 din Legea nr. 21/1991.

Înalta Curte

constată că nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la faptul că

noțiunea de „termen rezonabil" nu este reglementată în legislația

națională sau că termenul rezonabil consacrat în jurisprudența CEDO s-ar aplica

în anumite cazuri expres reglementate și exclusiv rezidenților din țara a cărei

cetățenie o solicită.

Este adevărat

că Legea nr. 21/1991 nu prevede

expressis verbis

un termen legal sau un

termen rezonabil de soluționare a cererilor de redobândire a cetățeniei române

depuse conform art. 10

1

și art. 12 din lege, însă principiul

termenului rezonabil este direct aplicabil în dreptul intern, în temeiul art. 20

alin. (2) din Constituție, ca urmare a consacrării lui prin art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, precum și în jurisprudența CEDO.

Totodată, este

de reținut faptul că și în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

în art. 41 - Dreptul la bună administrare, se prevede expres că „Orice persoană

are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament

imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor,

organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii".

În consecință,

este de la sine înțeles faptul că, în privința termenului rezonabil, deși

acesta nu beneficiază de o reglementare expresă în materia dedusă judecății,

conduita autorității administrative se apreciază în funcție de circumstanțele

cauzei.

Totodată,

Curtea reține că instanța de fond în mod corect a avut în vedere dispozițiile

art. 10 din Convenția europeană asupra cetățeniei, conform cărora fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil

cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea

acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie". Aceasta întrucât,

atâta timp cât statul român și-a asumat, în baza art. 10

1

din Legea

nr. 21/1991, obligația de a acorda cetățenia română

persoanelor care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau cărora

această

cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, în calitate de stat

semnatar al

respective Convenții are,

conform dispozițiilor respective, obligația de a

respecta termenul rezonabil în procedura de examinare a cererilor ce îi

sunt

adresate în acest sens.

Curtea are în

vedere și faptul că nici până la data soluționării prezentului recurs, pârâtul

nu a făcut dovada faptului că reclamantul ar fi

fost invitată să depună documentele necesare pentru a beneficia efectiv

de

dreptul său întemeiat pe

dispozițiile art. 10

1

din Legea nr. 21/1991 în vederea

redobândirii

cetățeniei române.

In considerarea dispozițiilor Legii nr. 21/1991,

în forma în vigoare la

momentul

depunerii cererii reclamantului, dar și față de dispozițiile art. 13

din același act normativ, care prevăd că în

prezent cererile de redobândire a

cetățeniei române se pot depune atât

la Autoritatea Națională pentru Cetățenie, cât și la misiunile diplomatice sau

la oficiile consulare ale

României, în

vederea facilitării exercitării acestui drept de către solicitanți,

câtă vreme intimatul și-a exercitat dreptul la

alegere în sensul depunerii

solicitării la Ambasada României la

Chișinău, susținerile recurentului în sensul delegării totale a

responsabilității către prima autoritate nu pot fi

reținute, recurentul rămânând titularul obligației ce face obiectul

prezentei

cauze.

La pronunțarea

prezentei decizii, instanța are în vedere și practica

judiciară anterioară în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de

contencios administrativ și fiscal.

Referitor la

critica privind cuantumul cheltuielilor de jucată, înalta Curte constată că

instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 274 C. proc. civ., plata de

504,3 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată,

către reclamant, la care a fost obligat pârâtul, fiind justificată

atât, în raport

de complexitatea

speței, cât și în raport de precizările intimatului privind

încadrarea în acest onorariu atât a fazei

prealabile, cât și a judecății în fața

instanței de fond.

In raport de

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că

recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau

casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.

, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C.

proc. civ.

și art. 20 din Legea nr. 554/2004,

îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de Ministerul

Afacerilor Externe împotriva

sentinței

civile nr. 2678 din 2 iunie 2010 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2011.