ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5382/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 574 din 17 martie 2010 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul R.I. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanța. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că nu se poate dispune obligarea pârâtului la executarea unei obligații în sensul dorit de reclamant, respectiv de restituire a sumei de 34.919 lei actualizată de la data de 12 mai 1983 la zi, achitată cu titlu de preț al imobilului până la data plecării din țară, deoarece nu se încadrează în conținutul noțiunii de „despăgubiri", așa cum este prevăzut de Legea 10/2001, reclamantul având la îndemână, sub acest aspect, calea dreptului comun.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, apel ce a fost respins prin decizia nr. 187/C din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Instanța de apel a reținut că notificarea nr. 264 din 14 septembrie 2001 prin care reclamantul a solicitat aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru imobilul situat în Constanța, considerat a fi preluat abuziv de către stat, a fost soluționată de Primăria municipiului Constanța prin dispoziția nr. 2395 din 11 iulie 2005 în sensul respingerii notificării, cu motivarea că apartamentul a fost înstrăinat și că cererea de restituire nu face obiectul Legii 10/2001.

Dispoziția nu a fost contestată de reclamant în termenul de 30 zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, acesta fiind astfel decăzut din dreptul de a solicita cenzurarea dispoziției de respingere, chiar și numai sub aspectul nepronunțării asupra tuturor modalităților de restituire. De aceea, în mod corect tribunalul a decis respingerea ca nefondată a cererii reclamantului. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

In motivarea recursului a arătat că instanțele de fond și apel nu au reținut că prin notificarea 264/2001 a solicitat ca în baza Legii 10/2001 să fie despăgubit cu sumele achitate pentru apartamentul în litigiu, contractat în anul 1979, sau să-i fie restituit bunul în natură, că unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri și că instanța de recurs poate face un act reparatoriu în sensul admiterii recursului și obligării intimatului la plata de despăgubiri. Intimatul-pârât a depus întâmpinare, solicitând constatarea nulității recursului ca nemotivat, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat și a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, depunând împuternicire avocațială și chitanța nr. 37210/2010.

Analizând recursul din perspectiva dispozițiilor art. 302 1 alin. (1) lit. c) coroborate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată nulitatea acestuia, pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor. Art. 306 alin. (3) prevede că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

In speță, deși recurentul-reclamant a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu a formulat critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege. Simpla enumerare a cazurilor de modificare prevăzute de textele invocate, fără a indica în ce constă nelegalitatea deciziei atacate raportat la fiecare caz de recurs indicat, nu poate avea semnificația motivării recursului. Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Pe cale de consecință, Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul R.I. Constatând că recurentul-reclamant a căzut în pretenții, Înalta Curte va face aplicațiunea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând a-l obliga la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 372 lei către intimatul-pârât. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr. 187/C din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 372 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Primarul Municipiului Constanța. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2011.