ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5382/2011

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin sentința civilă nr.

574 din 17 martie 2010 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins ca

nefondată acțiunea formulată de reclamantul R.I. în contradictoriu cu pârâtul

Primarul municipiului Constanța.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că nu se poate dispune obligarea pârâtului la

executarea unei obligații în sensul dorit de reclamant, respectiv de restituire

a sumei de 34.919 lei actualizată de la data de 12 mai 1983 la zi, achitată cu

titlu de preț al imobilului până la data plecării din țară, deoarece nu se

încadrează în conținutul noțiunii de „despăgubiri", așa cum este prevăzut

de Legea 10/2001, reclamantul având la îndemână, sub acest aspect, calea

dreptului comun.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul, apel ce a fost respins prin decizia nr.

187/C din 15 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Instanța de apel a

reținut că notificarea nr. 264 din 14 septembrie 2001 prin care reclamantul a

solicitat aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea 10/2001 pentru

imobilul situat în Constanța, considerat a fi preluat abuziv de către stat, a

fost soluționată de Primăria municipiului Constanța prin dispoziția nr. 2395

din 11 iulie 2005 în sensul respingerii notificării, cu motivarea că

apartamentul a fost înstrăinat și că cererea de restituire nu face obiectul

Legii 10/2001. Dispoziția nu a fost contestată de reclamant în termenul de 30

zile prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, acesta fiind astfel

decăzut din dreptul de a solicita cenzurarea dispoziției de respingere, chiar

și numai sub aspectul nepronunțării asupra tuturor modalităților de restituire.

De aceea, în mod corect tribunalul a decis respingerea ca nefondată a cererii

reclamantului.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

In motivarea recursului

a arătat că instanțele de fond și apel nu au reținut că prin notificarea

264/2001 a solicitat ca în baza Legii 10/2001 să fie despăgubit cu sumele

achitate pentru apartamentul în litigiu, contractat în anul 1979, sau să-i fie

restituit bunul în natură, că unitatea deținătoare nu s-a pronunțat asupra

capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri și că instanța de recurs

poate face un act reparatoriu în sensul admiterii recursului și obligării

intimatului la plata de despăgubiri.

Intimatul-pârât a depus

întâmpinare, solicitând constatarea nulității recursului ca nemotivat, iar în

subsidiar respingerea acestuia ca nefondat și a solicitat obligarea

recurentului la plata cheltuielilor de judecată, depunând împuternicire

avocațială și chitanța nr. 37210/2010.

Analizând

recursul din perspectiva dispozițiilor art. 302

1

alin. (1) lit. c)

coroborate cu

dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte

constată nulitatea acestuia, pentru

considerentele ce succed:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor.

Art. 306 alin. (3) prevede

că indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă

dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Per a contrario, imposibilitatea încadrării

motivelor invocate de parte în vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute

de lege atrage sancțiunea nulității recursului.

In speță, deși recurentul-reclamant

a indicat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., nu a formulat critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul

din cazurile de modificare sau de casare prevăzute de lege.

Simpla enumerare a

cazurilor de modificare prevăzute de textele invocate, fără a indica în ce

constă nelegalitatea deciziei atacate raportat la fiecare caz de recurs

indicat, nu poate avea semnificația motivării recursului.

Succesiunea de fapte și

afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de

vedere juridic și nu poate fi, în nici un caz, apreciată drept motiv de

nelegalitate al deciziei pronunțate în apel, astfel încât nu poate fi încadrată

în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în limita cărora se poate

exercita controlul judiciar în recurs.

Pe cale de consecință, Înalta

Curte va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul R.I.

Constatând că

recurentul-reclamant a căzut în pretenții, Înalta Curte va face aplicațiunea

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmând a-l obliga la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 372 lei către intimatul-pârât.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei nr. 187/C din 15 septembrie

2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de

muncă și asigurări sociale.

Obligă

recurentul-reclamant la plata sumei de 372 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată către intimatul-pârât Primarul Municipiului Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

23 iunie 2011.