ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1278/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin decizia nr. 287/C din 17

septembrie 2007 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a constatat perimate

apelurile declarate de reclamanta G.H.T. și de pârâții R.A.E.D.P.P. Constanța,

Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța, D.I. și D.G., împotriva

sentinței civile nr. 87 din 20 februarie 2001 a Tribunalului Constanța.

Pentru a decide astfel, instanța a

constatat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc.

civ. - conform cărora orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă

de drept, chiar și împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții timp de un an.

Or, în speță, suspendarea judecății

apelurilor a avut loc la 26 septembrie 2001, dată de la care pricina a rămas în

nelucrare din vina părților care nu au îndeplinit niciun act de procedură în

vederea reluării judecății.

Împotriva deciziei au declarat

recurs la 18 mai 2010 D.G., D.D. și O.A., care au invocat dispoz. art. 304 pct.

5, 8 și 9 C. proc. civ.

- S-a arătat că la data la care a

fost pronunțată decizia asupra perimării, pârâții-recurenți n-au fost citați la

adresa corectă de domiciliu și că celelalte părți din dosar, care cunoșteau

adevăratul lor domiciliu, din alte judecăți ce se desfășuraseră în paralel,

n-au informat instanța asupra acestui aspect.

Necunoscând soluția de constatare a

intervenirii perimării, pârâții n-au putut formula recurs înăuntrul termenului

legal, de 5 zile de la pronunțare.

În toamna anului 2007 autorul

recurenților, D.I., a fost spitalizat adeseori, decedând în ianuarie 2009.

Succesiunea de pe urma acestuia a

fost dezbătută, eliberându-se certificat de moștenitor în favoarea

recurenților, care la data de 13 mai 2010 au primit somație de evacuare din

imobilul ce face obiectul litigiului, moment la care au luat cunoștință de

soluția dată asupra perimării.

- S-a solicitat, raportat la acest

moment, al luării efective la cunoștință de soluție, să se dispună repunerea în

termenul de formulare a recursului, conform art. 103 alin. (2) coroborat cu

art. 253 alin. (2) C. proc. civ.

- În ce privește soluția dată asupra

perimării, aceasta este eronată întrucât în reglementarea Legii nr. 10/2001

opera de drept suspendarea judecăților, independent de voința părților, astfel

încât să nu poată interveni perimarea.

Examinând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- În speță, calea de atac a

recursului exercitat la 18 mai 2010 a vizat o decizie pronunțată la 17

septembrie 2007 în materia perimării, având așadar termen de recurs de 5 zile

de la pronunțate.

Prevalându-se de dispozițiile art.

103 C. proc. civ. și solicitând repunerea în termenul declarării căii de atac,

recurenții susțin că au luat cunoștință de hotărâre abia la 13 mai 2010, când a

fost emisă somația de evacuare de către executorul judecătoresc; că, anterior,

în anul 2007 când a fost pronunțată decizia atacată, autorul lor a fost bolnav,

decedând de altminteri, în ianuarie 2009.

Pentru a fi incident însă, textul de

lege menționat, partea trebuie să demonstreze că a fost împiedicată să

acționeze dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, asimilabilă forței

majore, care nu i-a permis să îndeplinească actul de procedură înăuntrul

termenului defipt delege.

Faptul că la momentul pronunțării

deciziei asupra perimării pârâții ar fi avut adresa la un alt domiciliu la care

nu au fost citați – întrucât celelalte părți din proces nu au comunicat

instanței această împrejurare, deși aveau cunoștință de ea – nu este de natură

să deplaseze momentul de la care începe să curgă termenul de exercitare a căii

de atac.

Conform art. 98 C. proc. civ.,

schimbarea domiciliului unei din părți pe parcursul desfășurării judecății,

trebuie să fie adusă de aceasta la cunoștința instanței, sub pedeapsa neluării

ei în seamă, iar părții potrivnice trebuie adusă la cunoștință cu scrisoare

recomandată.

De aceea, recurenții nu se pot

prevala de propria culpă pentru a susține că hotărârea a fost pronunțată în

condiții neprocedurale, fiind lovită de nulitate și că sunt încă în termen să

invoce acest aspect, aproape la trei ani de la adoptarea soluției.

În ce privește starea de boală a

autorului lor, care a debutat în toamna anului 2007, în ianuarie 2009 acesta

decedând, deși în mod evident este relevată o împrejurare obiectivă de

împiedicare, ea nu este suficientă pentru a opera o repunere în termen și a se

considera recursul exercitat în condiții procedurale.

Aceasta, întrucât potrivit art. 103 alin.

(2) C. proc. civ., „actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de

la încetarea împiedicării”, în același termen urmând a fi arătate și motivele

împiedicării.

Or, în condițiile în care

certificatul de moștenitor de pe urma autorului decedat D.I. a fost eliberat la

15 iunie 2009, recurenții nu pot pretinde că încetarea împiedicării datorate

stării de boală a autorului, parte în proces, ar fi avut loc la aproximativ 1

an de zile de la eliberarea certificatului de moștenitor de pe urma acestuia,

sub motiv că „nu au avut cunoștință de schimbarea situației juridice a

imobilului”.

Comunicarea somației de evacuare de

către executorul judecătoresc nu marchează momentul la care a încetat

împiedicarea pentru că abia atunci recurenții ar fi fost în situația de a afla

rezultatul procesului.

Hotărârea dată asupra perimării nu

este supusă comunicării pentru a se aprecia că somația de executare

îndeplinește și funcția de comunicare a hotărârii [art. 284 alin. (2) C. proc.

civ.].

În realitate, prevalându-se de

propria culpă (necomunicarea schimbării domiciliului, necunoașterea situației

juridice a imobilului), recurenții invocă aspecte ce nu pot fi asimilate unor

împrejurări mai presus de voința lor, pentru a repune în discuție, pe calea

recursului, o hotărâre pronunțată în urmă cu aproape 3 ani.

Stabilind că neexercitarea oricărei

căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termen legal

atrage decăderea, legiuitorul a avut în vedere asigurarea stabilității

circuitului juridic, nepermițând repunerea în discuție a unor situații

definitive prin îndeplinirea termenelor procedurale decât pentru motive

asimilabile forței majore, mai presus de voința părții [art. 103 alin. (1) C.

proc. civ.].

Chiar și în prezența unor asemenea

motive, ele trebuie valorificate prin invocarea lor în termen de 15 zile de la

încetarea împiedicării [art. 103 alin. (2) C. proc. civ.].

În speță, conform considerentelor

prezentate anterior, recurenții nu îndeplinesc exigențele art. 103 C. proc.

civ., pentru a obține repunerea în termenul de exercitare a recursului.

În consecință, ca efect al

respingerii cererii de repunere în termen, va fi respins recursul ca tardiv

declarat.

Conform art. 274 alin. (1) și (3) C.

proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către

intimata G., constând în onorariu de avocat, diminuat (de la suma de 1500 lei)

față de complexitatea cauzei și prestația profesională impusă de aceasta

avocatului intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de repunere în termenul de recurs.

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de pârâții D.G., D.D. și O.A. împotriva deciziei nr. 287/C din 17

septembrie 2007 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurenții-pârâți la 500

lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

către intimata-reclamantă G.H.T.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16

februarie 2011.