ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3147/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

atacată pe calea contestației în anulare și considerentele reținute

Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin decizia

nr. 5224 din 19 noiembrie 2009, a anulat recursul declarat de A.N.A.F. împotriva

sentinței civile nr. 1315 din 27 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă cererea

reclamantei SC A.P. SRL și s-a dispus suspendarea executării actelor administrative

fiscale expres arătate.

Prin aceeași

decizie a fost respins ca nefondat și recursul declarat de Autoritatea

Națională a Vămilor împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a

hotărî în sensul anulării recursului declarat de A.N.A.F., instanța de control

judiciar a avut în vedere, în sensul art. 161 alin. (1) și (2) C. proc. civ.,

lipsa calității de reprezentant al semnatarului cererii de recurs, invocată din

oficiu și pusă în discuția părților la data de 22 octombrie 2009 când s-a și

solicitat depunerea de către recurentă a mandatului în baza căruia directorul general

I.T. a semnat recursul promovat împotriva sentinței nr. 1315 din 27 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte

a apreciat că argumentația folosită de recurentă pentru a suplini lipsa dovezii

calității de reprezentant a persoanei care a declarat și semnat cererea prin

care s-a exercitat calea extraordinară de atac a recursului nu este una

pertinentă.

În acest sens,

în considerentele deciziei s-a reținut, în esență, raportat la prevederile H.G.

nr. 109 din 18 februarie 2009 [art. 12 alin. (8)] și față de Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2187/2007 depus la dosar, că Ordinul nr. 420 din 2

aprilie 2009 prin care consilierul juridic a fost numit în funcția publică de

conducere, de director general, nu ține loc de delegare în sensul art. 12 din

H.G. nr. 109/2002.

Cu privire la

recursul declarat de Autoritatea Națională a Vămilor, prin aceeași decizie, s-a

reținut că așa cum corect a constatat și instanța de fond, au existat două

rapoarte de inspecție fiscală cu privire la același obiect și numai un singur

aviz pentru declanșarea acestei inspecții, iar contradicțiile dintre rapoarte

creează o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative a căror

suspendare se solicită, de asemenea că, în mod corect, prima instanță a

interpretat îndeplinirea condiției prejudiciului iminent care s-ar crea prin executarea

actelor administrative atacate, ca o consecință a imposibilității plății furnizorilor

și taxelor datorate.

temeiul de drept al contestației în anulare promovate de contestatoarea A.N.A.F.

La data de 7

decembrie 2009, contestatoarea A.N.A.F. a promovat și înregistrat contestație

în anulare, în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ., împotriva deciziei civile

nr. 5224 din 19 noiembrie 2009. În esență, susținându-se că soluția cuprinsă în

hotărârea judecătorească atacată este rezultatul unei greșeli materiale,

contestatoarea a menționat că instanța de control judiciar s-a aflat în eroare

materială atunci când a anulat recursul A.N.A.F. ca fiind formulat și semnat de

o persoană care nu a avut calitatea de reprezentant.

Reiterându-se

apărările prezentate privitor la acest aspect și în fața instanței de recurs,

cu referire la toate înscrisurile depuse, s-a susținut de către contestatoare

că potrivit art. 7 alin. (3) din Ordinul 2187/2007 privind Regulamentul de Organizare

și Funcționare a A.N.A.F., directorul general „semnează actele cu caracter

juridic necesare reprezentării A.N.A.F. în procesele aflate pe rolul instanțelor”

ceea ce în mod evident include și căile de atac și orice apărări utile unei

cauze.

Așa fiind, s-a

apreciat că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a aflat în eroare materială

atunci când a anulat recursul pentru considerentul arătat, astfel de situații,

cum este cea din cauză, fiind apreciate și în jurisprudență ca erori materiale,

în sensul textului de lege invocat.

și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației în

anulare

Analizând

contestația în anulare de față Înalta Curte de Casație și Justiție o va

respinge ca nefondată în considerarea argumentelor în continuare prezentate.

Cale

extraordinară de atac, de retractare, contestația în anulare poate fi

exercitată numai pentru motivele și în condițiile expres prevăzute de art. 317

și art. 318 C. proc. civ.

Art. 318

teza I C. proc. civ. ce constituie temeiul de drept al contestației de față,

prevede că se poate ataca o hotărâre a unei instanțe de recurs cu contestație în

anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.

După cum

statuează doctrina de specialitate și astfel cum, în mod constant, au decis și

instanțele în jurisprudența dezvoltată în această materie, prin greșeală

materială, în sensul art. 318 teza I C. proc. civ. se înțeleg acele erori

evidente, legate de aspectele formale ale judecății în recurs și care nu reclamă

o reexaminare sau o reapreciere a probelor.

Greșeala materială

poate consta în neobservarea de către instanță a unui act de procedură cu

privire la care nu s-a făcut nici o judecată.

Contrar

celor susținute de contestatoarea A.N.A.F., Înalta Curte apreciază că în cauza

de față nu se poate reține că instanța de recurs, dintr-o eroare materială, a

anulat recursul declarat reținând lipsa calității de reprezentant legal al

semnatarului recursului, deși mandatul respectiv se afla la dosar.

În cauza de

față, actele dosarului atestă că instanța de recurs nu numai că a cunoscut

despre existența și conținutul tuturor actelor ce au fost depuse tocmai în

dovedirea calității de reprezentant legal al semnatarului recursului, dar mai

mult, prin considerentele deciziei atacate a realizat o efectivă apreciere și

evaluare a conținutului acestora, raportat la prevederile art. 161 alin. (1) și

(2) C. proc. civ.

În aceste

condițiuni nu mai poate fi vorba despre o greșeală materială, în sensul art.

318 C. proc. civ. ci, eventual, de o greșeală de judecată, care însă nu poate

fi îndreptată în procedura specială și extraordinară a contestației în anulare.

Față de cele

arătate, Înalta Curte reținând, așadar, că nu este întrunită cerința textului

de lege invocat ca temei al contestației exercitate de contestatoarea A.N.A.F.,

raportat la modalitatea concretă de soluționare și de pronunțare a deciziei atacate,

va respinge ca nefondată contestația în anulare promovată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A.N.A.F.,

împotriva deciziei nr. 5224 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie

2010.