ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 706/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 706/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând

asupra recursului civil de față, constată:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 06 septembrie 2010,

reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâții A.C.N. SA, S.R. prin M.F.P. și

O.M. prin P,, solicitând instanței retrocedarea terenului în suprafață de 250 m.p.,

situat în Medgidia, str. Bucovinei, expropriat de către stat, prin Decretul nr.

17/1981, pentru realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră.

În motivarea

acțiunii sale, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 33/1994,

reclamanta a arătat că este succesoarea defuncților G.P. (născută P.) și G.N.,

mama sa, dobândind terenul mai sus individualizat de la autorul acesteia (P.A.),

conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6031/1923 transcris

în Registrul de proprietăți, teren pe care, ulterior a fost construită o casă

de locuit.

Pentru terenul

expropriat, autorii reclamantei nu au primit despăgubiri, casa fiind demolată,

iar terenul, rămas liber de orice construcții nu a fost afectat de lucrări de

utilitate publică, reclamanta precizând că statul nu 1-a folosit, acesta fiind

și în prezent, liber de construcții.

Prin

întâmpinare, O.M. prin P. a invocat inadmisibilitatea acțiunii, față de

împrejurarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele

îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, numai în temeiul acestei legi

speciale, fiind exclusă calea dreptului comun, în materie de expropriere, și

anume Legea nr. 33/1994, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive,

în raport de prevederile Legii nr. 215/2001.

Prin sentința

civilă nr. 1832 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția

inadmisibilității și a respins acțiunea.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, față de actele depuse la dosar,

terenul ce formează obiectul litigiului a fost expropriat, astfel că pentru

restituirea acestuia, indiferent de modalitatea efectivă de reparație,

legiuitorul a prevăzut o reglementare specială, aplicabilă tuturor cererilor care

vizează imobilele preluate de stat, în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

Prin Decizia nr.

LIII din 04 iunie 2007 pronunțată în cadrul recursului în interesul legii de

către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu

caracter obligatoriu pentru instanțe, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de

referință, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cum, în speță,

acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe prevederile Legii nr. 33/1994, și nu

pe Legea nr. 10/2001, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității

acțiunii, respingând-o.

Împotriva

sentinței civile nr. 1832 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a

declarat apel reclamanta S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

conform următoarelor considerații:

Astfel,

apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pus în discuția

contradictorie a părților, cu prioritate, excepția inadmisibilității acțiunii

și nu a avut în vedere susținerile reclamantei, referitoare la

inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia exproprierii,

prin raportare la „blocul de convenționalitate reprezentat de Convenție” și

jurisprudența atașată acesteia.

Ca atare, C.E.D.O.

(în Cauza P. contra României), a stabilit că statul și-a încălcat obligația

pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență, în ceea ce privește

chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea unor imobile

preluate în perioada comunistă.

Soluția de

restituire a bunurilor confiscate, adoptată la nivel formal de S.R. trebuie

implementată, cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât

posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept, la care se referă

măsurile de aplicare a acestei soluții.

Mai departe,

s-a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o

practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în

numeroase cauze, condamnarea S.R. pentru încălcarea art. l din Protocolul nr. l,

reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei

despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. l0/2001, în absența

unor prevederi

de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor

reparatorii,

poate apărea conflictul cu dispozițiile art. l alin. (l) din Primul

Protocol

adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din

Constituția României, prioritatea

normei din Convenție, care, fiind

ratificată

prin Legea nr. 33/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se

stabilește

prin art. ll alin. (2) din Constituție.

S-au adus critici, în sensul că, instanța de fond a

apreciat, contrar

evidențelor

și argumentației constante a Curții Europene, că Legea nr. l0/2001 a

perfecționat sistemul reparator.

S-a susținut

că, deși dreptul la un tribunal nu este unul absolut, restrângerile trebuie să

urmărească un scop legitim și să existe o

proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Refuzul de a soluționa o cerere de restituire a unui imobil, expropriat

în perioada comunistă, nu poate fi considerat în scop legitim.

În

condițiile în care se constată că o normă internă contravine

drepturilor protejate de Convenție, judecătorul

național poate și trebuie să înlăture norma respectivă, în scopul aplicării

prioritare a normei europene

superioare.

Legea nr.

l0/2001, care înlătură de la aplicare dreptul comun în materia exproprierii,

reprezentat de Legea nr. 33/1994, a fost recunoscută de instanța europeană, ca

nefiind aptă să asigure garanții de previzibilitate

și stabilitate receptantului normei juridice, la care se adaugă

deficiențe de

implementare care au

golit de conținut demersul reparatoriu.

Apelanta-reclamantă a susținut că, Tribunalul Constanța nu a analizat

implicațiile recursului în interesul

legii prin Decizia nr. 33/2008 asupra

cauzei,

în condițiile în care, ambele decizii deslușesc, în esență, aceeași

problemă

de drept, respectiv concursul dintre legea specială și dreptul comun.

A solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și

trimiterea cauzei

spre

rejudecare, la prima instanță.

Prin

decizia nr. l34/ C din 21 februarie 2011, Curtea de Apel

Constanța, secția civilă minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de reclamanta S.

A.

Pentru a

decide astfel, instanța de control judiciar, păstrând

considerațiile instanței de fond cu privire la caracterul acțiunii, a

precizat că

problema supusă

dezbaterii este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001,

ca lege specială de reparație în cazul imobilelor

preluate abuziv și Legea

nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii,

aceasta din urmă-

invocată de reclamantă, ca

temei al cererii sale de restituire în natură a

imobilului expropriat de

la autorul său, în anul 1981.

Instanța

de apel a reținut că prin Decizia nr. LIII (53) din 04 iunie

2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație si Justiție s-a stabilit că

dispozițiile

art. 35 din Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate

publică se interpretează în sensul că aceste

dispoziții nu se aplică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile

expropriate, în perioada 06 martie 1945 -

22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deoarece, restituirea în natură a terenului în litigiu trebuia să urmeze

procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În susținerea

argumentelor sale, instanța de apel a apreciat că

prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 au caracterul unor norme

juridice

speciale reparatorii, a

căror aplicare se impune ca prioritară, în raport cu

prevederile art. 35

din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală pentru toate exproprierile care

au avut loc, în perioada 06 martie 1945 - 22

decembrie

1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul

procedurii

speciale reglementate de lege.

Dând expresie acestui principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a

statuat că dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se

interpretează, în sensul că, aceste

prevederi

nu se aplică acțiunilor, având ca obiect imobilele expropriate în

perioada de referință, introduse după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondată și critica privind

încălcarea

dreptului reclamantei de acces la justiție, prin refuzul de a i se

primi cererea de

restituire a imobilului expropriat de la autorul ei, pe calea

Legii nr. 33/1994, dreptul la un

tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nefiind un drept absolut, C.E.D.O. statuând

că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în

această materie de o anumită marjă de apreciere.

„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ

special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite, pot cere

să li se recunoască

dreptul

de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea

parcurgerii

unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea

acelor persoane

de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției

emise în procedura administrativă,

legea prevede calea contestației în

instanță

(art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină."

Câtă

vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se

iau în cadrul procedurii Legii

nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei

juridice de a emite decizia de

soluționare a

notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Adoptarea unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (Legea

nr. 33/1994), nu

încalcă art. 6 din Convenție în situația în care, calea oferită

de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în

privința accesului efectiv, reclamanta a ales calea Legii

nr. 33/1994 prin voință proprie, fără să

utilizeze procedura legii speciale.

Prin urmare,

dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost

recunoscut, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă

care să o

îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o

speranță legitimă,

drept care, întemeiat pe

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.

D.O. să poată fi valorificat pe calea

dreptului comun, conform Legii nr. 33/1994.

În lipsa

recunoașterii dreptului de proprietate, fie pentru că reclamanta nu a formulat

notificare în temeiul legii speciale, pierzând

dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există

o

hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept, instanța

de apel a reținut că, nu se poate considera cu temei, că prin

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

retrocedare, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând

în acest fel, abuzul comis prin

expropriere.

De

altfel, în Cauza P. contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare

de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă un bun actual și nici o

speranță legitimă, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție.

Împotriva

deciziei Curții de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta, invocând

critici pe care le-a încadrat generic, în motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că „hotărârea este pronunțată fără temei

legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.”

Recurenta-reclamantă

susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că

sunt incidente în speță, dispozițiile Legii nr. l0/2001, în raport cu Legea nr.

33/1994.

Au fost

reiterate criticile din apel privind admisibilitatea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, recurenta-reclamantă afirmând că, prin

nesocotirea accesului liber la justiție, instanța i-a încălcat posibilitatea de

a uza de calea dreptului comun în materia exproprierii, stabilind că singura

calea de a se adresa justiției, după apariția și intrarea în vigoare a legii

speciale, este Legea nr. l0/2001, iar această interpretare contravine

dispozițiilor art. l alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție și

caracterului prioritar la normei europene, în raport cu dreptul intern, cu

referire la Cauza P. contra României.

Se susține de

către recurentă că, în realitate, Legea nr. l0/2001 înlătură de la aplicare,

dreptul comun în materia exproprierii, reprezentat de Legea nr. 33/1994 și

impune limitări dreptului de proprietate, reglementat ca un drept sacru și

inviolabil.

Se invocă

nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, care a menținut, în mod

eronat, ca legală și temeinică soluția instanței de fond, prin care a fost

respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei, întemeiată în drept, pe

dispozițiile Legii nr. 33/1994.

Recurenta-reclamantă

critică nerespectarea dreptului său de proprietate, deoarece demersul său

judiciar, menit să-i readucă în patrimoniu imobilul expropriat, nu a putut fi

exercitat.

Solicită

admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința respingerii

excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterii cauzei, spre rejudecare

primei instanțe, pentru a se evoca fondul.

Cât

privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât O.M. prin P.,

în sensul neîncadrării acestuia în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

este de observat că, din modul de

redactare

al criticilor, astfel cum sunt expuse, rezultă că reclamanta face

referire

la inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Or, în speță, acțiunea formulată de reclamanta S.A., întemeiată pe Legea

nr. 33/1994 a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel că,

Înalta Curte constată că raportul

juridic dedus judecății are în vedere problema aplicării legii speciale, în

raport cu legea generală, sub acest aspect, criticile redate putând fi

circumscrise motivului de nelegalitate,

indicat

generic de reclamantă, ca fiind art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității

recursului și, analizând criticile

invocate de reclamantă, urmează a le

respinge,

ca nefondate, pentru considerentele ce succed:

Examinând

raportul juridic dedus judecății, este incontestabil că

dreptul de proprietate al autoarei reclamantei a fost încălcat urmare

aplicării

Decretul nr. 17/1981, prin

care s-a dispus exproprierea terenului în suprafață

de 250 m.p. situat

în Medgidia, str. Bucovinei, însă determinarea acestuia, pornește de la calea

pe care, reclamanta trebuia să o urmeze,

întrucât,

la data introducerii acțiunii, 06 septembrie 2010, Legea nr. 10/2001

era

în vigoare.

Potrivit art. l din acest act normativ, republicat,

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de

orice alte persoane

juridice,

în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie, în

natură, în condițiile acestei legi, iar în cazurile

când restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii

prin echivalent.

Referitor la cauza dedusă judecății, reclamanta și-a întemeiat în drept

acțiunea

pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, prevederi care, însă, nu

pot fi aplicate în speță.

Retrocedarea bunurilor imobile expropriate care nu au

fost utilizate în

termen

de un an, potrivit scopului pentru care au fost preluate de la

expropriat se poate cere, în temeiul art. 35 din

Legea nr. 33/1994, dacă se

referă la bunurile nemișcătoare expropriate

după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor

expropriate, în

perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, vizează

structuri născute sub

imperiul

vechilor legi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate

uneori de ineficacitatea actelor de preluare.

Cum

reglementarea dată prin Legea nr. l0/2001, republicată, interesează ordinea

publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul

consacrat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia.

În acest cadru

legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr.

33/1994, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada

06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.

l0/2001.

Dispozițiile

art. l 1 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a

întregii proceduri de restituire și, respectiv, a normelor reparatorii în

echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de

retrocedare a imobilelor expropriate în perioada de referință.

Câtă

vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul

imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de

imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994,

care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are

un caracter general față de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispozițiile art. 35

ale acestei legi, nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele

expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Contrar celor

susținute prin motivele de recurs, această soluție nu contravine prevederilor art.

20 alin. (2) și art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și

dispozițiilor art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.L.F.

Este adevărat

că în situația în care sunt sesizate neconcordanța între legea specială,

respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenție, aceasta din urmă are prioritate,

însă, în cauza de față, nu există astfel de neconcordanțe pentru a obține

retrocedarea imobilului.

Convenția nu

impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a

prejudiciilor cauzate, înainte ca ele să fi ratificat Convenția.

Dacă dispun de

o mare libertate în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce

justifică anumite măsuri, atunci când se află în joc o

chestiune de interes național, autoritățile publice trebuie să

reacționeze în

timp util, într-o

manieră corectă și cu cea mai mare coerență.

Totodată, Convenția nu impune statelor obligația de a

restitui bunurile

preluate abuziv și cu atât mai puțin, de a dispune de

ele, atunci când însă a

fost

adoptată o soluție de către stat, în acest sens, ea trebuie implementată

cu claritate și coerență, pentru a evita, pe cât

posibil, insecuritatea juridică

pentru subiectul de drept la care se

referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Este de observat că, Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de

proprietate

garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție, întrucât proprietarii

imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, sau moștenitorii acestora, pot obține restituirea în natură a

acestor imobile

sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent.

Trebuie însă, ca despăgubirile să fie juste, efective și achitate

într-un termen rezonabil. Fără plata unei sume rezonabile, în raport cu

valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă, iar

absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica, nici măcar în mod

excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale

consacrate prin

Convenție.

Astfel, cum

corect a reținut instanța de apel, faptul că Legea nr.

10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri

administrative,

nu conduce la

privarea persoanelor îndreptățite de a avea acces la justiție,

întrucât împotriva dispoziției/deciziei motivate

emise în această procedură,

legea deschide calea contestației în

instanță.

În sprijinul argumentelor pentru care Înalta

Curte nu poate primi critica potrivit căreia s-a încălcat accesul reclamantei

la justiție și s-a

îngrădit protecția

dreptului de proprietate, este de observat că instanțele judecătorești sunt

competente a soluționa pe fond, nu numai contestația

formulată împotriva deciziei/dispoziției de

respingere a cererilor prin care

s-a solicitat restituirea în natură a

imobilelor preluate abuziv, ci și

notificarea

persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității

deținătoare

de a răspunde la notificare.

În consecință, legea a stabilit posibilitatea de a supune controlului

judecătoresc, toate măsurile care se

iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice

de a emite decizia de

soluționare a

notificării, astfel că, instanța va respinge susținerile

recurentei-reclamante,

potrivit cărora, apelând  la prevederile acestui act normativ, i s-ar îngrădi

accesul al justiție pentru a obține restituirea imobilului.

Nu pot

fi primite nici criticile care fac referire la interpretarea dată de instanțe

Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii,

având în vedere că această din urmă decizie se referă la acțiunile în

revendicare, întemeiate pe dreptul comun, art. 480 C. civ., or, în caza dedusă

judecății a fost invocat un alt temei juridic, dispozițiile Legii nr. 33/1994.

De altfel, în

Cauza P. contra României, reclamantul văzându-se în imposibilitatea de a

redobândi posesia asupra părților nerestituite ale imobilului său, legea

acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent și

nefiindu-i îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor, o acțiune în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, s-a stabilit că „statul nu și-a

îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență, în

fața unei chestiuni de interes general pe care o constituia, restituirea sau

vânzarea imobilelor intrate în posesia sa, în virtutea decretelor de

naționalizare.”

Dar, cum

raportul juridic din speță s-a constituit, pe un alt temei juridic, fiind

grefat pe o altă situație de fapt și de drept, decât în Cauza P. contra

României, Înalta Curte nu poate reține că, în cazul concret dedus judecății a

fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, sau acest drept a fost

limitat prin accesul la justiție al reclamantei, în condițiile în care

reclamanta nu s-a adresat pe calea Legii nr. 10/2001, incidență în speță, în

raport de Legea nr. 33/1994.

În concluzie,

față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă va fi

respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (l) teza a lI-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. l34/ C din 21

februarie 2011 a Curții de

Apel Constanța, secția

civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.