ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 706/2012

Deliberând asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 06 septembrie 2010, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâții A.C.N. SA, S.R. prin M.F.P. și O.M. prin P,, solicitând instanței retrocedarea terenului în suprafață de 250 m.p., situat în Medgidia, str. Bucovinei, expropriat de către stat, prin Decretul nr. 17/1981, pentru realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. În motivarea acțiunii sale, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, reclamanta a arătat că este succesoarea defuncților G.P. (născută P.) și G.N., mama sa, dobândind terenul mai sus individualizat de la autorul acesteia (P.A.), conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6031/1923 transcris în Registrul de proprietăți, teren pe care, ulterior a fost construită o casă de locuit.

Pentru terenul expropriat, autorii reclamantei nu au primit despăgubiri, casa fiind demolată, iar terenul, rămas liber de orice construcții nu a fost afectat de lucrări de utilitate publică, reclamanta precizând că statul nu 1-a folosit, acesta fiind și în prezent, liber de construcții. Prin întâmpinare, O.M. prin P. a invocat inadmisibilitatea acțiunii, față de împrejurarea că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, numai în temeiul acestei legi speciale, fiind exclusă calea dreptului comun, în materie de expropriere, și anume Legea nr. 33/1994, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de prevederile Legii nr. 215/2001.

Prin sentința civilă nr. 1832 din 15 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, față de actele depuse la dosar, terenul ce formează obiectul litigiului a fost expropriat, astfel că pentru restituirea acestuia, indiferent de modalitatea efectivă de reparație, legiuitorul a prevăzut o reglementare specială, aplicabilă tuturor cererilor care vizează imobilele preluate de stat, în mod abuziv, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Prin Decizia nr. LIII din 04 iunie 2007 pronunțată în cadrul recursului în interesul legii de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada de referință, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea a fost întemeiată, în drept, pe prevederile Legii nr. 33/1994, și nu pe Legea nr. 10/2001, Tribunalul Constanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii, respingând-o.

Împotriva sentinței civile nr. 1832 din 15 noiembrie 2010 a Tribunalului Constanța a declarat apel reclamanta S.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, conform următoarelor considerații: Astfel, apelanta-reclamantă a susținut că instanța de fond a pus în discuția contradictorie a părților, cu prioritate, excepția inadmisibilității acțiunii și nu a avut în vedere susținerile reclamantei, referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia exproprierii, prin raportare la „blocul de convenționalitate reprezentat de Convenție” și jurisprudența atașată acesteia. Ca atare, C.E.D.O. (în Cauza P. contra României), a stabilit că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență, în ceea ce privește chestiunea de interes general pe care o constituie restituirea unor imobile preluate în perioada comunistă.

Soluția de restituire a bunurilor confiscate, adoptată la nivel formal de S.R. trebuie implementată, cu claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecții de drept, la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Mai departe, s-a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea S.R. pentru încălcarea art. l din Protocolul nr. l, reținându-se că a avut loc o lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.

Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. l0/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. l alin. (l) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 33/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. ll alin. (2) din Constituție. S-au adus critici, în sensul că, instanța de fond a apreciat, contrar evidențelor și argumentației constante a Curții Europene, că Legea nr. l0/2001 a perfecționat sistemul reparator. S-a susținut că, deși dreptul la un tribunal nu este unul absolut, restrângerile trebuie să urmărească un scop legitim și să existe o proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Refuzul de a soluționa o cerere de restituire a unui imobil, expropriat în perioada comunistă, nu poate fi considerat în scop legitim. În condițiile în care se constată că o normă internă contravine drepturilor protejate de Convenție, judecătorul național poate și trebuie să înlăture norma respectivă, în scopul aplicării prioritare a normei europene superioare. Legea nr. l0/2001, care înlătură de la aplicare dreptul comun în materia exproprierii, reprezentat de Legea nr. 33/1994, a fost recunoscută de instanța europeană, ca nefiind aptă să asigure garanții de previzibilitate și stabilitate receptantului normei juridice, la care se adaugă deficiențe de implementare care au golit de conținut demersul reparatoriu.

Apelanta-reclamantă a susținut că, Tribunalul Constanța nu a analizat implicațiile recursului în interesul legii prin Decizia nr. 33/2008 asupra cauzei, în condițiile în care, ambele decizii deslușesc, în esență, aceeași problemă de drept, respectiv concursul dintre legea specială și dreptul comun. A solicitat admiterea apelului, anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, la prima instanță.

Prin decizia nr. l34/ C din 21 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S. A. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar, păstrând considerațiile instanței de fond cu privire la caracterul acțiunii, a precizat că problema supusă dezbaterii este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv și Legea nr. 33/1994, ca lege generală în materia exproprierii, aceasta din urmă- invocată de reclamantă, ca temei al cererii sale de restituire în natură a imobilului expropriat de la autorul său, în anul 1981. Instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. LIII (53) din 04 iunie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație si Justiție s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică se interpretează în sensul că aceste dispoziții nu se aplică, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deoarece, restituirea în natură a terenului în litigiu trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În susținerea argumentelor sale, instanța de apel a apreciat că prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 au caracterul unor norme juridice speciale reparatorii, a căror aplicare se impune ca prioritară, în raport cu prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, normă juridică generală pentru toate exproprierile care au avut loc, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acordarea măsurilor reparatorii fiind posibilă în cadrul procedurii speciale reglementate de lege. Dând expresie acestui principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează, în sensul că, aceste prevederi nu se aplică acțiunilor, având ca obiect imobilele expropriate în perioada de referință, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondată și critica privind încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiție, prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului expropriat de la autorul ei, pe calea Legii nr. 33/1994, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din C.E.D.O. nefiind un drept absolut, C.E.D.O. statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere. „În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite, pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Faptul că acest act normativ, Legea nr. 10/2001, prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție deplină." Câtă vreme persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție. Adoptarea unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare (Legea nr. 33/1994), nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care, calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, în privința accesului efectiv, reclamanta a ales calea Legii nr. 33/1994 prin voință proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale. Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamantei nu a fost recunoscut, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă care să o îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E. D.O. să poată fi valorificat pe calea dreptului comun, conform Legii nr. 33/1994.

În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate, fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaștere a acestui drept, instanța de apel a reținut că, nu se poate considera cu temei, că prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în retrocedare, instanța a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel, abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza P. contra României, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, în sensul art. l din Protocolul nr. l la Convenție.

Împotriva deciziei Curții de Apel Constanța a declarat recurs reclamanta, invocând critici pe care le-a încadrat generic, în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că „hotărârea este pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.” Recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că sunt incidente în speță, dispozițiile Legii nr. l0/2001, în raport cu Legea nr. 33/1994.

Au fost reiterate criticile din apel privind admisibilitatea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, recurenta-reclamantă afirmând că, prin nesocotirea accesului liber la justiție, instanța i-a încălcat posibilitatea de a uza de calea dreptului comun în materia exproprierii, stabilind că singura calea de a se adresa justiției, după apariția și intrarea în vigoare a legii speciale, este Legea nr. l0/2001, iar această interpretare contravine dispozițiilor art. l alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție și caracterului prioritar la normei europene, în raport cu dreptul intern, cu referire la Cauza P. contra României. Se susține de către recurentă că, în realitate, Legea nr. l0/2001 înlătură de la aplicare, dreptul comun în materia exproprierii, reprezentat de Legea nr. 33/1994 și impune limitări dreptului de proprietate, reglementat ca un drept sacru și inviolabil.

Se invocă nelegalitatea deciziei pronunțată de instanța de apel, care a menținut, în mod eronat, ca legală și temeinică soluția instanței de fond, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei, întemeiată în drept, pe dispozițiile Legii nr. 33/1994. Recurenta-reclamantă critică nerespectarea dreptului său de proprietate, deoarece demersul său judiciar, menit să-i readucă în patrimoniu imobilul expropriat, nu a putut fi exercitat. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, cu consecința respingerii excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterii cauzei, spre rejudecare primei instanțe, pentru a se evoca fondul. Cât privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât O.M.

prin P., în sensul neîncadrării acestuia în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este de observat că, din modul de redactare al criticilor, astfel cum sunt expuse, rezultă că reclamanta face referire la inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001. Or, în speță, acțiunea formulată de reclamanta S.A., întemeiată pe Legea nr. 33/1994 a fost respinsă, ca inadmisibilă, astfel că, Înalta Curte constată că raportul juridic dedus judecății are în vedere problema aplicării legii speciale, în raport cu legea generală, sub acest aspect, criticile redate putând fi circumscrise motivului de nelegalitate, indicat generic de reclamantă, ca fiind art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului și, analizând criticile invocate de reclamantă, urmează a le respinge, ca nefondate, pentru considerentele ce succed: Examinând raportul juridic dedus judecății, este incontestabil că dreptul de proprietate al autoarei reclamantei a fost încălcat urmare aplicării Decretul nr. 17/1981, prin care s-a dispus exproprierea terenului în suprafață de 250 m.p. situat în Medgidia, str. Bucovinei, însă determinarea acestuia, pornește de la calea pe care, reclamanta trebuia să o urmeze, întrucât, la data introducerii acțiunii, 06 septembrie 2010, Legea nr. 10/2001 era în vigoare.

Potrivit art. l din acest act normativ, republicat, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizații cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie, în natură, în condițiile acestei legi, iar în cazurile când restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Referitor la cauza dedusă judecății, reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, prevederi care, însă, nu pot fi aplicate în speță. Retrocedarea bunurilor imobile expropriate care nu au fost utilizate în termen de un an, potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat se poate cere, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă se referă la bunurile nemișcătoare expropriate după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Normele legale aflate în conflict în cazul imobilelor expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, vizează structuri născute sub imperiul vechilor legi, durabile însă în timp, prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare. Cum reglementarea dată prin Legea nr. l0/2001, republicată, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. În acest cadru legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. l0/2001.

Dispozițiile art. l 1 și urm. din Legea nr. 10/2001 asigură realizarea în practică a întregii proceduri de restituire și, respectiv, a normelor reparatorii în echivalent, constituind cadrul juridic, cu caracter special, pentru cererile de retrocedare a imobilelor expropriate în perioada de referință. Câtă vreme Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, inclusiv prin expropriere, precum și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar Legea nr. 33/1994, care reglementează cadrul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, are un caracter general față de Legea nr. 10/2001, înseamnă că dispozițiile art. 35 ale acestei legi, nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această soluție nu contravine prevederilor art. 20 alin. (2) și art. 44 alin. (2) și (3) din Constituție, precum și dispozițiilor art. l din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O.L.F. Este adevărat că în situația în care sunt sesizate neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenție, aceasta din urmă are prioritate, însă, în cauza de față, nu există astfel de neconcordanțe pentru a obține retrocedarea imobilului.

Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate, înainte ca ele să fi ratificat Convenția. Dacă dispun de o mare libertate în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri, atunci când se află în joc o chestiune de interes național, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerență. Totodată, Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile preluate abuziv și cu atât mai puțin, de a dispune de ele, atunci când însă a fost adoptată o soluție de către stat, în acest sens, ea trebuie implementată cu claritate și coerență, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică pentru subiectul de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Este de observat că, Legea nr. 10/2001 nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat și ocrotit de art. 44 din Constituție, întrucât proprietarii imobilelor preluate în mod abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau moștenitorii acestora, pot obține restituirea în natură a acestor imobile sau pot beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent. Trebuie însă, ca despăgubirile să fie juste, efective și achitate într-un termen rezonabil. Fără plata unei sume rezonabile, în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie o atingere excesivă, iar absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica, nici măcar în mod excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție.

Astfel, cum corect a reținut instanța de apel, faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative, nu conduce la privarea persoanelor îndreptățite de a avea acces la justiție, întrucât împotriva dispoziției/deciziei motivate emise în această procedură, legea deschide calea contestației în instanță. În sprijinul argumentelor pentru care Înalta Curte nu poate primi critica potrivit căreia s-a încălcat accesul reclamantei la justiție și s-a îngrădit protecția dreptului de proprietate, este de observat că instanțele judecătorești sunt competente a soluționa pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

În consecință, legea a stabilit posibilitatea de a supune controlului judecătoresc, toate măsurile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că, instanța va respinge susținerile recurentei-reclamante, potrivit cărora, apelând la prevederile acestui act normativ, i s-ar îngrădi accesul al justiție pentru a obține restituirea imobilului. Nu pot fi primite nici criticile care fac referire la interpretarea dată de instanțe Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, având în vedere că această din urmă decizie se referă la acțiunile în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, art. 480 C. civ., or, în caza dedusă judecății a fost invocat un alt temei juridic, dispozițiile Legii nr. 33/1994.

De altfel, în Cauza P. contra României, reclamantul văzându-se în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părților nerestituite ale imobilului său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent și nefiindu-i îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, s-a stabilit că „statul nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență, în fața unei chestiuni de interes general pe care o constituia, restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa, în virtutea decretelor de naționalizare.” Dar, cum raportul juridic din speță s-a constituit, pe un alt temei juridic, fiind grefat pe o altă situație de fapt și de drept, decât în Cauza P. contra României, Înalta Curte nu poate reține că, în cazul concret dedus judecății a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei, sau acest drept a fost limitat prin accesul la justiție al reclamantei, în condițiile în care reclamanta nu s-a adresat pe calea Legii nr. 10/2001, incidență în speță, în raport de Legea nr. 33/1994.

În concluzie, față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (l) teza a lI-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.A. împotriva deciziei nr. l34/ C din 21 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2012.