ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 624 din 24 martie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de

C.M. și A.A. și a constatat că reclamantele au calitatea de persoane

îndreptățite la despăgubiri pentru imobilul, compus din teren în suprafață de

230 mp și construcție în suprafață de 42,60 mp, situat în Constanta,

identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauza de expert B.D., situat

pe carosabilul străzii Pescarilor; au fost obligați pârâții să propună măsuri

reparatorii prin acordarea unor bunuri sau servicii în echivalent sau să

propună despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 și să

înainteze dosarul aferent notificării comisiei centrale pentru stabilirea

despăgubirilor București, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natura;

de asemenea, au fost obligate reclamantele la restituirea, către pârâți, a

sumei de 25.335 lei, pe care au primit-o cu titlu de despăgubire în anul 1986,

pentru imobilul expropriat în temeiul Decretului nr. 15/1984.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că reclamantele sunt soția, respectiv

fiica numitului A.I., care a dobândit terenul în suprafață de 230 mp situat în

Constanta, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris la data 26

august 1955 la grefa Tribunalului Constanta de la numiții I.I. și I.M.

Prima instanță a mai

arătat că pe acest teren a fost edificată o construcție cu destinația de casă

de locuit; întreg imobilul teren și casă a fost trecut în proprietatea statului

în baza Decretului nr. 15/1984, în vederea construirii de locuințe, autorul

reclamantelor fiind menționat în tabelul privind proprietarii ce urmau a fi

trecute în proprietate statului; de asemenea, reclamantele au primit

despăgubiri pentru deposedare în sumă de 25.335 lei.

În aceste condiții

tribunalul a constatat că în cauza de față, modalitatea restituirii în natură

nu este posibil a fi aplicată întrucât terenul nu este liber, împrejurare ce

rezultă din schițele de amplasament întocmite de expert B.D. și necontestate de

părți, iar acordarea în compensare a unui alt teren nu este posibilă, astfel că

se poate da curs doar măsurii reparatorii de acordare a despăgubirilor bănești.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamantele C.M. și A.A., prin care au solicitat

schimbarea în parte a acesteia, în sensul acordării de măsuri reparatorii

constând în acordarea unui teren în suprafață de 230 m.p. situat în municipiul

Constanța, de aceeași natură și valoare cu imobilul proprietatea lor imposibil

de restituit în natură și a obligării intimaților la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea căii de

atac, s-a arătat că, deoarece imobilul proprietatea lor nu mai poate fi

restituit în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare, au solicitat ca

pârâții să depună lista alcătuită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, pentru perioada cuprinsă între data depunerii acțiunii și data

pronunțării, adică, iunie 2009-martie 2010, dar s-a depus lista numai pentru

luna martie 2010 din care a rezultat că municipiul Constanța nu dispune

momentan, de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.

În temeiul

dispoziției nr. 191 din 8 ianuarie 2010 emisă de Primarul Municipiului

Constanța și a sentinței civile nr. 285 din 4 martie 2009 pronunțată de

Tribunalul Constanța în dosar nr. 10667/118/2008, prin care vor să facă dovada

că în luna ianuarie 2010 a existat teren disponibil ce putea fi acordat în

compensare persoanelor îndreptățite, recurentele consideră că, în mod greșit,

instanța de fond a obligat pârâții să propună măsuri reparatorii prin acordarea

unor bunuri sau servicii în echivalent sau să propună despăgubiri în condițiile

Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții,

recurentele pretind că sentința civilă apelată nu poate fi pusă efectiv în

executare, adică nu pot să beneficieze de măsuri reparatorii conform legii, ci

trebuie să mai aștepte, nu se știe câți ani, ca pârâții să le acorde una din

cele două variante de compensare prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În critica sentinței

apelate s-a mai arătat că deși Primăria Municipiului Constanța a comunicat

instanței că nu deține terenuri pentru a fi acordate în compensare, în alte

dosare, aceeași primărie comunica lista cu terenurile ce pot face obiectul

atribuirii în compensare conform Legii nr. 10/2001; de aceea, în mod greșit,

instanța de fond a stabilit în sarcina intimaților pârâți obligația alternativă

privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, în loc să verifice și să stabilească pe bază de probe care din

măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de aceste dispoziții legale pot fi

acordate, cu consecința obligării pârâților în acest sens.

În fine, reclamantele

au mai învederat că instanța de fond trebuia să cenzureze refuzul nejustificat

al unității deținătoare de a acorda măsuri compensatorii și trebuia lămurit în

cauză dacă în patrimoniul pârâților există terenuri disponibile susceptibile de

a fi acordate, în compensare.

Prin decizia civilă

nr. 76/ C din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța a respins apelul

reținând următoarele.

După cum stabilește

foarte clar art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care

restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin

echivalent ce pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în

echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea

notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile

prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plătii despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Dintre aceste măsuri

reparatorii, singurele care ar putea fi acordate imediat persoanelor

îndreptățite sunt despăgubirile acordate în condițiile legii speciale, anume

titluri de despăgubiri emise de comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor

conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ce încorporează drepturile de

creanță ale deținătorilor asupra Statului Român.

Compensarea cu alte

bunuri sau servicii oferite în echivalent cu acordul părților îndreptățite

depinde, pe de o parte, de voința unității notificatoare și, pe de altă parte,

de existența efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unității

deținătoare notificate.

În practică, precum

în cazul apelantelor, bunurile care s-au aflat la un moment dat pe lista

întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pot fi acordate în

mod legal altor persoane ce au formulat notificări, fără ca celelalte persoane

îndreptățite să poată contesta această măsură din perspectiva drepturilor lor.

Apoi, nici Legea nr.

10/2001, dar nici H.G. nr. 250/2007 cuprinzând normele de aplicare a acestui

act normativ, nu prevăd criterii de stabilire a caracterului „disponibil"

al bunului; cu toate acestea, o concluzie ce se impune este aceea că nu pot fi

considerate disponibile toate bunurile aparținând unității deținătoare adică

întregul patrimoniu al societății comerciale cu capital de stat sau tot

domeniul privat al unității administrativ teritoriale dețin (știut fiind ca

domeniu public, este conform art. 136 alin. (4) din Constituție, inalienabil).

Pronunțarea unei

hotărâri într-o astfel de situație faptică presupune suplinirea întregii

activități a unității deținătoare care ar fi putut conduce la calificarea unui

bun disponibil pentru măsuri compensatorii (și nu doar a unui refuz

nejustificat) de la amănunțita cunoaștere și aplicare a planurilor de

amenajarea teritoriului și a obiectivelor de urbanism până la stabilirea

valorii imobilului și verificarea regimului juridic, tehnic și economic al

bunului.

Or, abordarea

pragmatică a vastei problematici care s-ar deschide astfel în fața instanței

impune concluzia că mijloacele de care acestea dispune, raportat la

insuficiența prevederilor legale, împiedică instanța să scoată un bun din

domeniul privat al unității administrativ teritoriale din considerente legate,

pe de o parte, de imposibilitatea aprecierii, pe cale judiciară, a intereselor

colectivității și de aplicare a principiului „nemo potest cogi ad factum",

pe de altă parte (chiar dacă administrarea și dispoziția privind bunurile din

domeniul privat se fac „potrivit legii").

Aceasta este și

situația apelantelor care solicită reformarea hotărârii pronunțate la data de

24 martie 2010 în care s-a stabilit măsura acordării de despăgubiri în temeiul

legii speciale în dauna solicitării lor de acordare de bunuri în compensare,

solicitare bazată pe o dispoziție din 08 ianuarie 2010 prin care se oferise

unor alți notificând echivalentul valoric al unui imobil preluat abuziv, deși,

la pronunțarea hotărârilor de către Tribunal și de către Curte nu existau

bunuri disponibile a fi oferite în compensare.

Argumentele din calea

de atac privind caracterul îndepărtat în timp al posibilității de a primi

despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv cerința de

lămurire a existenței unor terenuri disponibile în patrimoniul pârâților nu pot

conduce la modificarea hotărârii apelate.

Astfel, despăgubirile

stabilite de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie o

modalitate efectivă de reparare a prejudiciului încercat prin naționalizarea

abuzivă a bunurilor proprietate personală în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, iar eventuala întârziere în concretizarea măsurii de

despăgubire poate fi considerată acceptabilă din perspectiva dispozițiilor art.

1 Protocolul 1 la C.E.D.O. privind menținerea unui just echilibru între

exigențele de interes general al comunității (aici, organizarea unui sistem

eficient de plată a despăgubirilor) și imperativul de salvgardare a drepturilor

fundamentale ale particularilor (aici, interesul de executare rapidă a deciziei

de stabilire a despăgubirilor) după cum reiese din jurisprudența Curții

Europene.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamantele, în temeiul art. 304 pct. 9

C. proc. civ., susținând că în perioada 18 iunie 2009-2 februarie 2011

Municipiul Constanța a deținut terenuri pe care le-a acordat în compensare

altor persoane. Au mai susținut că instanța a motivat greșit că singurele

măsuri ce pot fi acordate imediat sunt titlurile de despăgubire. În realitate,

aceste titluri nu pot acorda cu celeritate o despăgubire și, din acest motiv,

stăruie în cererea de acordare a unui teren în compensare, în echivalent

valoric cu terenul preluat abuziv în suprafață de 230 mp.

Recursul nu este

fondat.

În materia imobilelor

preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia

persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile

suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea

nr. 10/2001.

Acest act normativ a

suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.

Dat fiind că în sfera

de competență a instanței civile se regăsește obligația de a verifica

îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin legea de reparație în scopul

realizării reparației, în modalitățile expres prevăzute de acest act normativ,

pe cale de interpretare logică, instanța civilă este abilitată, atunci când

găsește întemeiată cererea persoanei pretins îndreptățite la măsurile

reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va

proceda în scopul unei reale reparații, să identifice bunul de care proprietarul

a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în

subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.

Este de menționat și

faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care reclamantul își întemeiază

cererea în despăgubire își are fundamentul direct și imediat în preluarea

abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001,

adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul

a înțeles să reglementeze un drept special de despăgubire, efectele viitoare

ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin Legea

nr. 10/2001 modificată de Legea nr. 247/2005.

Astfel, potrivit art.

10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când

restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent

constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea

acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Este adevărat că în

cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv,

dintre măsurile reparatorii prin echivalent, are prioritate acordarea în

compensare a altor bunuri sau servicii, prioritate dedusă din ordinea în care

sunt enumerate acestea în textul de lege menționat.

Deși acordarea în

compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparațiune

impusă de lege, o atare reparație nu depinde numai de voința unității

notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității

notificate a unor bunuri care pot fi acordate în compensare.

În speță, persoana

îndreptățită a optat pentru o astfel de măsură reparatorie, potrivit dispozițiilor

legale citate, însă această măsură nu poate fi dispusă întrucât prin probele

administrate în cauză, respectiv înscrisuri, s-a dovedit că în patrimoniul

pârâtului Municipiul Constanța nu există terenuri libere de construcții de

aceeași valoare și caracteristici cu ale terenului preluat abuziv care să poată

fi acordate în compensare.

Ca atare, situația de

fapt a fost stabilită definitiv de instanța de apel și nu mai poate fi

reanalizată în recurs, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi

respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. recurentele vor fi obligate la plata

sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către Primăria Municipiului Constanța.

La reducerea cuantumului de 496 lei al onorariului avocațial solicitat de

intimată s-a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea

onorariului cu volumul de muncă presupus de redactarea concluziilor scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții C.M. și A.A. împotriva deciziei nr. 76/ C din

2 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenții la

plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către intimata Primăria

Municipiului Constanța, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 februarie 2012.