ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1388/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 624 din 24 martie 2010, Tribunalul Constanța a admis acțiunea formulată de C.M. și A.A.

și a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la despăgubiri pentru imobilul, compus din teren în suprafață de 230 mp și construcție în suprafață de 42,60 mp, situat în Constanta, identificat prin raportul de expertiza întocmit în cauza de expert B.D., situat pe carosabilul străzii Pescarilor; au fost obligați pârâții să propună măsuri reparatorii prin acordarea unor bunuri sau servicii în echivalent sau să propună despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005 și să înainteze dosarul aferent notificării comisiei centrale pentru stabilirea despăgubirilor București, pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natura; de asemenea, au fost obligate reclamantele la restituirea, către pârâți, a sumei de 25.335 lei, pe care au primit-o cu titlu de despăgubire în anul 1986, pentru imobilul expropriat în temeiul Decretului nr. 15/1984.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că reclamantele sunt soția, respectiv fiica numitului A.I., care a dobândit terenul în suprafață de 230 mp situat în Constanta, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat și transcris la data 26 august 1955 la grefa Tribunalului Constanta de la numiții I.I. și I.M. Prima instanță a mai arătat că pe acest teren a fost edificată o construcție cu destinația de casă de locuit; întreg imobilul teren și casă a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 15/1984, în vederea construirii de locuințe, autorul reclamantelor fiind menționat în tabelul privind proprietarii ce urmau a fi trecute în proprietate statului; de asemenea, reclamantele au primit despăgubiri pentru deposedare în sumă de 25.335 lei.

În aceste condiții tribunalul a constatat că în cauza de față, modalitatea restituirii în natură nu este posibil a fi aplicată întrucât terenul nu este liber, împrejurare ce rezultă din schițele de amplasament întocmite de expert B.D. și necontestate de părți, iar acordarea în compensare a unui alt teren nu este posibilă, astfel că se poate da curs doar măsurii reparatorii de acordare a despăgubirilor bănești. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele C.M. și A.A., prin care au solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul acordării de măsuri reparatorii constând în acordarea unui teren în suprafață de 230 m.p. situat în municipiul Constanța, de aceeași natură și valoare cu imobilul proprietatea lor imposibil de restituit în natură și a obligării intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea căii de atac, s-a arătat că, deoarece imobilul proprietatea lor nu mai poate fi restituit în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare, au solicitat ca pârâții să depună lista alcătuită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru perioada cuprinsă între data depunerii acțiunii și data pronunțării, adică, iunie 2009-martie 2010, dar s-a depus lista numai pentru luna martie 2010 din care a rezultat că municipiul Constanța nu dispune momentan, de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.

În temeiul dispoziției nr. 191 din 8 ianuarie 2010 emisă de Primarul Municipiului Constanța și a sentinței civile nr. 285 din 4 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosar nr. 10667/118/2008, prin care vor să facă dovada că în luna ianuarie 2010 a existat teren disponibil ce putea fi acordat în compensare persoanelor îndreptățite, recurentele consideră că, în mod greșit, instanța de fond a obligat pârâții să propună măsuri reparatorii prin acordarea unor bunuri sau servicii în echivalent sau să propună despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În aceste condiții, recurentele pretind că sentința civilă apelată nu poate fi pusă efectiv în executare, adică nu pot să beneficieze de măsuri reparatorii conform legii, ci trebuie să mai aștepte, nu se știe câți ani, ca pârâții să le acorde una din cele două variante de compensare prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

În critica sentinței apelate s-a mai arătat că deși Primăria Municipiului Constanța a comunicat instanței că nu deține terenuri pentru a fi acordate în compensare, în alte dosare, aceeași primărie comunica lista cu terenurile ce pot face obiectul atribuirii în compensare conform Legii nr. 10/2001; de aceea, în mod greșit, instanța de fond a stabilit în sarcina intimaților pârâți obligația alternativă privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în loc să verifice și să stabilească pe bază de probe care din măsurile reparatorii în echivalent prevăzute de aceste dispoziții legale pot fi acordate, cu consecința obligării pârâților în acest sens.

În fine, reclamantele au mai învederat că instanța de fond trebuia să cenzureze refuzul nejustificat al unității deținătoare de a acorda măsuri compensatorii și trebuia lămurit în cauză dacă în patrimoniul pârâților există terenuri disponibile susceptibile de a fi acordate, în compensare. Prin decizia civilă nr. 76/ C din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța a respins apelul reținând următoarele. După cum stabilește foarte clar art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natura nu este posibilă, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent ce pot consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plătii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Dintre aceste măsuri reparatorii, singurele care ar putea fi acordate imediat persoanelor îndreptățite sunt despăgubirile acordate în condițiile legii speciale, anume titluri de despăgubiri emise de comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 ce încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român. Compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent cu acordul părților îndreptățite depinde, pe de o parte, de voința unității notificatoare și, pe de altă parte, de existența efectivă a acestor bunuri sau servicii în patrimoniul unității deținătoare notificate. În practică, precum în cazul apelantelor, bunurile care s-au aflat la un moment dat pe lista întocmită conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pot fi acordate în mod legal altor persoane ce au formulat notificări, fără ca celelalte persoane îndreptățite să poată contesta această măsură din perspectiva drepturilor lor.

Apoi, nici Legea nr. 10/2001, dar nici H.G. nr. 250/2007 cuprinzând normele de aplicare a acestui act normativ, nu prevăd criterii de stabilire a caracterului „disponibil" al bunului; cu toate acestea, o concluzie ce se impune este aceea că nu pot fi considerate disponibile toate bunurile aparținând unității deținătoare adică întregul patrimoniu al societății comerciale cu capital de stat sau tot domeniul privat al unității administrativ teritoriale dețin (știut fiind ca domeniu public, este conform art. 136 alin. (4) din Constituție, inalienabil).

Pronunțarea unei hotărâri într-o astfel de situație faptică presupune suplinirea întregii activități a unității deținătoare care ar fi putut conduce la calificarea unui bun disponibil pentru măsuri compensatorii (și nu doar a unui refuz nejustificat) de la amănunțita cunoaștere și aplicare a planurilor de amenajarea teritoriului și a obiectivelor de urbanism până la stabilirea valorii imobilului și verificarea regimului juridic, tehnic și economic al bunului.

Or, abordarea pragmatică a vastei problematici care s-ar deschide astfel în fața instanței impune concluzia că mijloacele de care acestea dispune, raportat la insuficiența prevederilor legale, împiedică instanța să scoată un bun din domeniul privat al unității administrativ teritoriale din considerente legate, pe de o parte, de imposibilitatea aprecierii, pe cale judiciară, a intereselor colectivității și de aplicare a principiului „nemo potest cogi ad factum", pe de altă parte (chiar dacă administrarea și dispoziția privind bunurile din domeniul privat se fac „potrivit legii"). Aceasta este și situația apelantelor care solicită reformarea hotărârii pronunțate la data de 24 martie 2010 în care s-a stabilit măsura acordării de despăgubiri în temeiul legii speciale în dauna solicitării lor de acordare de bunuri în compensare, solicitare bazată pe o dispoziție din 08 ianuarie 2010 prin care se oferise unor alți notificând echivalentul valoric al unui imobil preluat abuziv, deși, la pronunțarea hotărârilor de către Tribunal și de către Curte nu existau bunuri disponibile a fi oferite în compensare.

Argumentele din calea de atac privind caracterul îndepărtat în timp al posibilității de a primi despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, respectiv cerința de lămurire a existenței unor terenuri disponibile în patrimoniul pârâților nu pot conduce la modificarea hotărârii apelate. Astfel, despăgubirile stabilite de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie o modalitate efectivă de reparare a prejudiciului încercat prin naționalizarea abuzivă a bunurilor proprietate personală în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar eventuala întârziere în concretizarea măsurii de despăgubire poate fi considerată acceptabilă din perspectiva dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 la C.E.D.O.

privind menținerea unui just echilibru între exigențele de interes general al comunității (aici, organizarea unui sistem eficient de plată a despăgubirilor) și imperativul de salvgardare a drepturilor fundamentale ale particularilor (aici, interesul de executare rapidă a deciziei de stabilire a despăgubirilor) după cum reiese din jurisprudența Curții Europene. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantele, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în perioada 18 iunie 2009-2 februarie 2011 Municipiul Constanța a deținut terenuri pe care le-a acordat în compensare altor persoane. Au mai susținut că instanța a motivat greșit că singurele măsuri ce pot fi acordate imediat sunt titlurile de despăgubire.

În realitate, aceste titluri nu pot acorda cu celeritate o despăgubire și, din acest motiv, stăruie în cererea de acordare a unui teren în compensare, în echivalent valoric cu terenul preluat abuziv în suprafață de 230 mp. Recursul nu este fondat. În materia imobilelor preluate în mod abuziv de statul comunist, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, legiuitorul intern a stabilit procedura legală în cadrul căreia persoanele îndreptățite pot fi cere măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite ca urmare a deposedării de către stat de astfel de imobile, prin Legea nr. 10/2001. Acest act normativ a suferit numeroase modificări în perioada sa de aplicare, inclusiv prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, act normativ de imediată aplicare.

Dat fiind că în sfera de competență a instanței civile se regăsește obligația de a verifica îndeplinirea tuturor condițiilor impuse prin legea de reparație în scopul realizării reparației, în modalitățile expres prevăzute de acest act normativ, pe cale de interpretare logică, instanța civilă este abilitată, atunci când găsește întemeiată cererea persoanei pretins îndreptățite la măsurile reparatorii, să stabilească la solicitarea acesteia modalitatea în care se va proceda în scopul unei reale reparații, să identifice bunul de care proprietarul a fost deposedat, să verifice posibilitatea de retrocedare în natură ori, în subsidiar, stabilirea dreptului acestuia la măsuri reparatorii prin echivalent.

Este de menționat și faptul că atâta timp cât dreptul subiectiv pe care reclamantul își întemeiază cererea în despăgubire își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă de către stat a imobilului, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, adică într-un anume raport juridic trecut în legătură cu care însă legiuitorul a înțeles să reglementeze un drept special de despăgubire, efectele viitoare ale acestui raport sunt cele imperativ stabilite de către legiuitor prin Legea nr. 10/2001 modificată de Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 10 și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Este adevărat că în cazul imposibilității restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, dintre măsurile reparatorii prin echivalent, are prioritate acordarea în compensare a altor bunuri sau servicii, prioritate dedusă din ordinea în care sunt enumerate acestea în textul de lege menționat. Deși acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparațiune impusă de lege, o atare reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care pot fi acordate în compensare.

În speță, persoana îndreptățită a optat pentru o astfel de măsură reparatorie, potrivit dispozițiilor legale citate, însă această măsură nu poate fi dispusă întrucât prin probele administrate în cauză, respectiv înscrisuri, s-a dovedit că în patrimoniul pârâtului Municipiul Constanța nu există terenuri libere de construcții de aceeași valoare și caracteristici cu ale terenului preluat abuziv care să poată fi acordate în compensare. Ca atare, situația de fapt a fost stabilită definitiv de instanța de apel și nu mai poate fi reanalizată în recurs, față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., motiv pentru care recursul reclamantelor apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. În conformitate cu dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. recurentele vor fi obligate la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către Primăria Municipiului Constanța. La reducerea cuantumului de 496 lei al onorariului avocațial solicitat de intimată s-a avut în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de redactarea concluziilor scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.M. și A.A. împotriva deciziei nr. 76/ C din 2 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Obligă recurenții la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată către intimata Primăria Municipiului Constanța, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 februarie 2012.