ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7433/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7433/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 2208/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta D.I.P.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei O., să se constate că

are calitatea de proprietar tabular al terenului intravilan în suprafață de 250

m.p. situat în localitatea O., județul Constanța și caducitatea Decretului nr.

302/1987 ca urmare a nerealizării cauzei de utilitate pentru care a fost

dispusă exproprierea imobilului menționat.

În motivare s-a

arătat că autoarea reclamantei, numita P.M., decedată la 23 martie 1987,

căsătorită cu P.P., a avut calitatea de proprietară a terenului revendicat

conform contractului de vânzare cumpărare autentificat din 30 noiembrie 1974.

În anul 1987, terenul

autoarei reclamantei și construcția cu destinație de casă de locuit aflată pe acesta

au fost expropriate în temeiul Decretului nr. 302/1987, în scopul edificării unor

amplasamente de locuințe și spații comerciale.

A mai susținut reclamanta

că, deși construcția a fost demolată de stat, scopul exproprierii nu a fost realizat,

în sensul că timp de 24 de ani pe terenul respectiv nu s-a construit nimic. Pe cale

de consecință, temeiul exproprierii (utilitatea publică) a încetat, iar lipsirea

sa de proprietatea imobilului în litigiu nu se mai justifică; păstrarea terenului

în patrimoniul administrației publice locale reprezintă un abuz în condițiile nerealizării

efectului exproprierii, iar constatarea caducității decretului de preluare are drept

urmare menținerea calității sale de proprietar.

Reclamanta a precizat

cadrul procesual pasiv, arătând că au calitatea de pârâți Consiliul Local O. și

comuna O. prin Primar, și temeiul juridic al cererii, respectiv art. 111 din C.

proc. civ. coroborat cu art. 481 C. civ., art. 44 din Constituția României,

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Prin notele scrise depuse

la 11 mai 2011, reclamanta a precizat că obiectul de drept material al acțiunii

îl constituie exproprierea, iar competența de soluționare aparține, pe cale de consecință,

Tribunalului Constanța, conform art. 2 pct. 1 lit. f) din C. proc. civ.

Prin sentința civilă

nr. 4679 din 21 septembrie 2011, Tribunalul Constanța a respins ca inadmisibilă

acțiunea reclamantei, reținând că scopul urmărit prin promovarea cererii a fost

acela al redobândirii terenului expropriat în patrimoniul reclamantei, cu atât mai

mult cu cât s-a invocat drept temei și dispozițiile art. 481 C. civ.; pe cale de

consecință, caracterul unei astfel de acțiuni patrimoniale nu poate fi decât acela

al uneia în realizarea dreptului, chiar dacă titulara ei se prevalează de acțiunea

în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 din C. proc. civ.

De asemenea, instanța

de fond a avut în vedere că art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. f) din C. proc. civ., care

prevede că tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie

de expropriere, și art. 111 din același cod se exclud reciproc, pentru că primul

text reglementează acțiunea în constatare, de drept comun, iar cel de al doilea

constituie sediul materiei pentru acțiunea în realizarea dreptului în cazul exproprierii

conform legii speciale, respectiv Legii nr. 33/1994 și nr. 10/2001.

De altfel, motivarea în

fapt a cererii de chemare în judecată susține caracterul acesteia, de acțiune în

realizarea dreptului de proprietate, prin care se urmărește revenirea bunului în

patrimoniul reclamantei ca urmare a nerealizării scopului de utilitate publică și

constatarea caducității decretului de expropriere.

Deși art. 35 din Legea

nr. 33/1994 prevede posibilitatea retrocedării bunurilor imobile expropriate care

nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate

și dacă nu s-a făcut o nouă declarație de utilitate publică, tribunalul a reținut

că, potrivit deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în recurs în interesul legii, această normă legală „nu se aplică în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,

introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001”.

Apreciind că Legea

nr. 10/2001 constituie o lege specială, cu caracter reparator, incidentă imobilelor

preluate abuziv, inclusiv prin expropriere, și că este de imediată aplicare pentru

că interesează ordinea publică, în timp ce Legea nr. 33/1994 are un caracter general

în raport cu aceasta, Tribunalul a constatat că dispozițiile art. 35 din actul normativ

menționat nu-și pot găsi aplicarea, iar, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

nici art. 481 C. civ. nu mai poate servi ca temei în cadrul acțiunilor având ca

obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Pe cale de consecință

s-a constatat că acțiunea este inadmisibilă atât din perspectiva art. 111 din C.

proc. civ., cât și din cea a art. 2 alin. (1) lit. f) din același cod, câtă vreme

reclamanta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel reclamanta D.I.P., arătând că prin acțiunea formulată a solicitat,

în temeiul art. 111 din C. proc. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.,

să se constate caducitatea decretului de expropriere și calitatea sa de proprietar

al imobilului expropriat, iar, prin invocarea art. 2 pct. 1 lit. f) din C.

proc. civ., și-a susținut apărarea cu referire la competența materială a Tribunalului

Constanța în soluționarea acestei acțiuni, fără ca prin indicarea acestor dispoziții

de drept procesual să se urmărească întemeierea pretențiilor de fond pe normele

Legii nr. 33/1994 sau revendicarea imobilului expropriat în condițiile art. 35 din

acest act normativ.

A mai arătat apelanta

că efectul constatării caducității decretului de expropriere este recunoașterea

retroactivă a calității sale de proprietar al imobilului expropriat, în timp ce

procedura reglementată de art. 35 din Legea nr. 33/1994 are drept consecință constituirea

unui nou drept de proprietate, care, în cauză, nu poate interveni pentru că a avut,

și încă are, calitatea de proprietar al bunului și se află în posesia acestuia.

Pe cale de consecință,

instanța de fond a fost și a rămas învestită cu o acțiune în constatare circumscrisă

prevederilor art. 111 din C. proc. civ., inclusiv după precizarea acesteia, iar

statuările deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt incidente

cauzei.

În mod greșit a apreciat

instanța de fond și că apelanta ar avea deschisă acțiunea în realizare, pentru că

aceasta s-a aflat permanent în posesia imobilului litigios, or, revendicarea presupune

pierderea posesiei de către cel care o promovează.

S-a invocat și neadministrarea

vreunui probatoriu adecvat cauzei și s-a arătat că aceasta a avut drept consecință

pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale.

Prin decizia civilă

nr. 18C din 25 ianuarie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins,

ca nefondat, apelul declarat în cauză, reținând următoarele:

Potrivit cererii inițiale,

pretenția dedusă judecății a fost întemeiată pe dispozițiile C. proc. civ. și pe

cele ale C. civ.; prin precizările înregistrate la 16 martie 2011 s-au indicat drept

temeiuri de drept material prevederile art. 481 C. civ., art. 44 din Constituție,

art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., Decretul nr. 467/1979, Decretul nr. 302/1987,

art. 966 și următoarele C. civ., dar și dispozițiile art. 111 din C. proc. civ.;

ulterior, la 05 mai 2011, s-a arătat că, deși acțiunea a fost întemeiată pe norma

de drept procesual anterior menționată, obiectul de drept material al acesteia îl

constituie exproprierea, iar competența de soluționare a cererii aparține, potrivit

art. 2 pct. 1 lit. f) din C. proc. civ., Tribunalului.

Din cererea

de chemare în judecată și precizările ulterioare a rezultat că reclamanta a învestit

instanța de fond cu o acțiune în restituirea terenului expropriat, ce a avut ca

scop recunoașterea dreptului său de proprietate asupra bunului în litigiu și readucerea

lui în patrimoniul acesteia, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate

asupra unui bun determinat, astfel că instanța de fond în mod corect a apreciat

asupra incidenței art. 111 din C. proc. civ. și a inadmisibilității acțiunii.

Sancțiunea

inadmisibilității cererii a fost corect aplicată și din perspectiva nerespectării

procedurii reglementată de Legea nr. 10/2001, pentru că, în condițiile în care reclamanta

nu și-a îndeplinit obligațiile impuse de actul normativ menționat și nu a notificat

în termen autoritățile administrative pentru restituirea imobilului, acțiunea în

restituire formulată în temeiul dreptului comun nu poate fi privită decât ca inadmisibilă.

Te

renul revendicat în cauză

a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 302/1987, or, în raport

de data preluării, solicitarea formulată de reclamantă la 09

februarie 2011 nu a putut fi circumscrisă decât cadrului juridic stabilit prin dispozițiile

art. 11 al Legii nr. 10/2001, text ce conține reguli speciale pentru restituirea

(în natură sau echivalent) a imobilelor expropriate.

În ce privește

corelarea acestui act normativ cu alte legi speciale care au, de asemenea, în sfera

lor de aplicare imobile expropriate Legea nr. 33/1994 – art. 35, Legea nr. 18/1991

– art. 36 alin. (5) din interpretarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)-(8) din lege

rezultă cu claritate că legiuitorul a vizat inclusiv restituirea acelor imobile

a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării lui

în vigoare.

Astfel, textul

invocat reglementează posibilitatea acordării măsurilor reparatorii, în toate formele

exproprierii (cu sau fără titlu, cu sau fără acordarea despăgubirilor) și pentru

toate situațiile generate de această modalitate de preluare, respectiv construcții

care nu au fost demolate sau au fost demolate total ori parțial, terenuri ocupate

integral sau parțial de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea etc.

Ca atare,

concluzia ce s-a impus este că, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale pentru

obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referință a legii este

cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și urm. din acest act normativ, rațiunea

– ce se înscrie în logica evenimentelor istorice și reglementărilor de după decembrie

1989 – fiind soluționarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăților

preluate abuziv – cu sau fără titlu – sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai

este posibilă, reparațiilor cuvenite.

Într-o singură

ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun,

fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

respectiv când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ,

ori în cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea

a operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre aceste situații nu este incidentă

în cauză.

Cât privește

perioada de după 22 decembrie 1989 – ce excede sferei de reglementare a Legii

nr. 10/2001 – și până la intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994, prin Decizia

nr. VI a Curții Supreme de Justiție, dată în secții unite, la 27 septembrie 1999

s-a decis că instanțele judecătorești sunt competente să dispună retrocedarea imobilelor

expropriate înainte de anul 1994, dacă nu a fost realizată, în termen de 1 an de

la intrarea în vigoare a acestei legi, lucrarea pentru care a fost adoptată măsura

exproprierii. Prin urmare, reclamanta a avut la îndemână șapte ani (până la intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001) pentru a solicita restituirea proprietății sale

expropriată în anul 1987, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar, ulterior,

încă 12 luni, termenul prevăzut de noua lege, în care putea demara procedura administrativă

prealabilă, dar interesul său pentru redobândirea terenului în litigiu s-a născut

abia la 09 februarie 2011, cu mult după expirarea termenului prevăzut de art. 21

din Legea nr. 10/2001.

Prin respingerea

acțiunii ca inadmisibilă nu se neagă reclamantei dreptul de acces la instanță,

stabilit de art. 6

parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece calea oferită de

Legea nr. 10/2001 pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă, iar

în cadrul procedurii reglementată de acest act normativ există posibilitatea de

a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel că este

pe deplin asigurat accesul la justiție.

Este adevărat

că potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt

competente să stabilească valabilitatea titlului, numai că în alin. (2) al aceluiași

art. se prevede că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Cum legiuitorul

a adoptat un astfel de act normativ, respectiv Legea nr. 10/2001, iar imobilul în

litigiu intră sub incidența sa, reclamanta trebuia să urmeze procedura reglementată

de aceste prevederi, în cadrul căreia avea posibilitatea să-și valorifice pretenția

formulată prin acțiunea dedusă judecății în cauză.

În termen legal a declarat

recurs reclamanta D.I.P., în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea recursului,

reclamanta a arătat că decizia recurată este nelegală sub aspectul interpretării

de către instanță a acțiunii formulate raportat la temeiul juridic - art. 111 C.

proc. civ. coroborat cu Protocolul nr. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și la cererea în realizare a dreptului.

Astfel, C. proc. civ.

instituie în art. 111, teza a doua, principiul subsidiarității acțiunii în constatare

față de cererea de realizare a dreptului, prin urmare o acțiune în constatare este

admisibilă numai dacă partea nu „poate cere” realizarea dreptului său.

În speță, o acțiune în

realizarea dreptului se putea face numai în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001

și ale art. 35 din Legea nr. 33/1994, însă dreptul reclamantei nu se mai poate realiza,

deoarece termenul în care se putea formula o astfel de acțiune a expirat de mult.

Acest aspect rezultă și din decizia recurată - „reclamanta a avut la îndemână șapte

ani (până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001) pentru a solicita restituirea

proprietății sale expropriate în anul 1987, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994,

iar, ulterior, încă 12 luni, termen prevăzut de noua lege, în care putea demara

procedura administrativă prealabilă, iar interesul său pentru redobândirea terenului

în litigiu s-a născut abia la 09 februarie 2011, cu mult după expirarea termenului

prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001”.

În aceste condiții, acțiunea

în constatare este singurul mijloc juridic prin care reclamanta poate obține recunoașterea

dreptului de proprietate asupra imobilului, atâta timp cât prevederile art. 35 teza

II-a din Legea nr. 33/1993 au devenit inaplicabile după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare nu este posibilă cât timp reclamanta are

posesia imobilului, neavând loc o preluare propriu-zisă a bunului expropriat.

Mai mult, din interpretarea

literală, dar și logică, a art. 111 C. proc. civ. rezultă că acțiunea în realizare,

ce determina inadmisibilitatea acțiunii în constatare, trebuie să aibă în vedere

același drept care s-a urmărit a fi protejat pe calea acțiunii în constatare, iar

nu altul.

Reclamanta nu are calea

unei acțiuni în realizarea dreptului, respectiv a acțiunii în revendicare, întrucât

aceasta presupune pierderea posesiei de către cel ce o promovează.

De altfel, reclamanta

nu a învestit instanța cu o acțiune în realizarea dreptului, ci cu o cerere în constatarea

dreptului, prin urmare aplicarea la speță a Deciziei nr. 53/2007 a secțiilor unite

ale I.C.C.J. și, de către instanța de apel, a Deciziei nr. VII a secțiilor unite

ale I.C.C.J., este greșită.

Între cele două acțiuni

sau cereri pe care reclamanta le avea la dispoziție este o mare diferență. Astfel,

constatarea caducității decretului de expropriere are drept consecință faptul că

reclamanta a fost întotdeauna proprietar, în timp ce procedura prevăzută de art.

35 din Legea nr. 33/1994, la care se referă prima instanță în motivarea sentinței,

constituie din nou un drept de proprietate în favoarea posesorului. În aceste condiții,

este evident că reclamanta putea solicita constatarea caducității decretului de

expropriere, argumentul instanței de apel, în sensul că nu are la îndemână calea

unei acțiuni în realizarea dreptului fiind eronat.

Pe de altă parte, deși

instanța își întemeiază motivarea de dispozițiile Legii nr. 10/2001 raportat la

art. 35 din Legea nr. 33/1994 și afirmă că nu se nega reclamantei dreptul de acces

la instanță, stabilit de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., totuși nu motivează dacă

în prezent calea în realizarea dreptului sub imperiul Legii nr. 10/2001 și Legii

nr. 33/1994 este posibilă.

Altfel spus, a se considera

de către Curtea de Apel Constanta că o acțiune în constatare este inadmisibilă doar

pentru ca in abstracto există o acțiune în realizare înseamnă a refuza judecata

și a limita pârtii accesul la justiție, prin urmare chiar se încălca prevederile

art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

Protocolul nr. 1 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului prevede că o măsură privativă de proprietate

trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității

și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte,

exproprierea trebuie să fie numai pentru cazuri de utilitate publică și, în același

timp, realizarea țelului ei legitim să se producă, în caz contrar consecința fiind

că reclamanta este dintotdeauna proprietar.

Mai mult decât atât, imposibilitatea

exercitării dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenului intravilan

din localitatea O. este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

Recurenta a mai arătat

că în cauza nu s-a efectuat niciun probatoriu, fapt ce a condus la pronunțarea unei

hotărâri nelegale.

Analizând recursul formulat,

în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat

pentru următoarele considerente:

În speță, reclamanta D.I.P.

a solicitat, prin acțiunea formulată la data de 09 februarie 2011, să se constate

că are calitatea de proprietar tabular al terenului intravilan în suprafață de 250

m.p., situat în localitatea O., județul Constanța și caducitatea Decretului nr.

302/1987 ca urmare a nerealizării cauzei de utilitate pentru care a fost dispusă

exproprierea imobilului menționat.

În drept a invocat dispozițiile

art. 111 C. proc. civ., text de lege în raport de care, susține recurenta, instanțele

de fond nu s-au pronunțat.

Dispozițiile normei în

cauză statuează că partea care are un interes poate să introducă o cerere pentru

constatarea existenței sau inexistenței unui drept, legiuitorul specificând în alineatul

al doilea o condiție suplimentară de admisibilitate, în sensul că o astfel de acțiune

nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. Sintagma „cererea

nu poate fi primită” nu poate conduce la ideea unei analizări pe fond a dreptului

pretins în justiție, ci legiuitorul a urmărit să suprime aceasta cale procedurala

a acțiunii în constatare în toate acele situații în care partea are în mod concret,

potrivit dispozițiilor legale aplicabile, posibilitatea unei acțiuni în realizare.

Evident că pierderea acestei căi procedurale din motive imputabile reclamantei,

care nu s-a conformat existentelor legale (pentru exercițiul acțiunii în realizare

în condiții de regularitate procedurală) nu poate justifica admisibilitatea acțiunii

in constatare.

În speță, culpa pentru

faptul că terenul nu a format obiect al legii speciale aparține în totalitate reclamantei,

care putea să-și valorifice dreptul asupra imobilului urmând procedura de acordare

a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, având în vedere că bunul

a fost expropriat. Procedura specială pusă de prevederile Legii nr. 10/2001 la dispoziția

persoanelor îndreptățite (care reprezintă, de fapt, o modalitate procedurală particulară

de revendicare a imobilelor preluate abuziv de câtre stat în perioada regimului

comunist) constituie modalitatea de realizare a dreptului pretins de reclamantă.

În mod corect au reținut instanțele de fond faptul că, lipsa de diligenta a recurentei,

în sensul că nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001 prin depunerea notificării în

termenul legal, nu poate conduce la concluzia inexistentei căilor legale de realizare

a dreptului, cu consecința admisibilității acțiunii în constatare.

Reținând că natura unei

acțiuni nu se determină după temeiul juridic indicat de parte, ci având în vedere

înțelesul și scopul urmărit prin sesizarea instanței, dar și că partea nu are la

îndemână posibilitatea de a opta între acțiunea în constatare și cea în realizare,

pentru că legea acordă prioritate acțiunii în realizarea dreptului, în mod corect

s-a dat eficiență tezei finale a art. 111 din C. proc. civ. în considerarea scopului

urmărit de reclamantă - cel al realizării dreptului de proprietate.

Nu se poate considera

că o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. este

în contradicție cu prevederile art. 6 din C.E.D.O., care reglementează dreptul la

un proces echitabil, deoarece dreptul de acces la o instanță (de a supune judecății

o pretenție) nu este un drept absolut, putând comporta unele limitări sau condiționări,

care intra în marja de apreciere recunoscută statului în numeroase rânduri de instanța

de contencios european, în materia drepturilor omului. Având în vedere că nu se

aduce atingere substanței dreptului de acces la justiție, în condițiile în care

reclamantei i se recunoșteau de câtre legiuitor alte căi legale pentru valorificarea

dreptului subiectiv pretins, pe care însă nu le-a urmat în mod culpabil, Înalta

Curte apreciază că soluția pronunțată este în concordanta cu exigențele stabilite

de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe cale jurisprudențiala în materia

art. 6 din Convenție.

Un alt argument în acest

sens constă în faptul că legiuitorul a reglementat un domeniu de aplicare foarte

îngust pentru dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în ideea de a da prioritate tranșării

definitive a fondului dreptului litigios pe calea acțiunii în realizare (înlăturându-se

astfel incertitudinea din raporturile juridice civile) și, numai cu caracter subsidiar,

a recunoscut și posibilitatea acțiunii în constatare în ipoteza bine determinată,

în care nu este posibil exercițiul acțiunii în realizare.

Pe de altă parte, potrivit

art. 35 din

Legea nr. 33/1994, „dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen

de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, ... foștii

proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarație de

utilitate publică”.

Prin de

cizia nr. LIII (53) din

4 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul

legii, apreciind că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea

pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că prevederile menționate

nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Această decizie este obligatorie,

pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., cererea reclamantei

fiind înregistrată la instanță de fond ulterior datei de 04 iunie 2007.

Prin dispozițiile sale,

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun

în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără

să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l,

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Curtea Constituțională

a statuat prin Decizia nr. 373 din 4 mai 2006 că „Legea nr. 10/2001 recunoaște persoanelor

îndreptățite la restituirea imobilelor preluate abuziv calitatea de proprietar avută

la data preluării, însă restituirea în natură a imobilului și implicit exercitarea

dreptului de proprietate se fac numai în urma constatării dreptului de proprietate,

fie prin decizie a autorității administrative implicate în aplicarea legii, fie

prin hotărâre judecătorească, în cazul în care deciziile acesteia sunt atacate în

justiție.

Astfel încât, dispunând

că proprietarul se poate bucura de toate atributele dreptului său numai pentru viitor,

după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, legiuitorul nu

a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor

dreptului de proprietate, instituind limitări rezonabile în exercitarea acestui

drept, în vederea asigurării securității circuitului juridic, în deplină conformitate

cu dispozițiile art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală.

Cum această reglementare,

dată prin Legea nr. 10/2001, interesează ordinea publică, rezultă că ea este de

imediată aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În acest cadru legislativ,

deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică în cazul acțiunilor având ca obiect

imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această dispoziție însă,

ca și aceea a art. 481 C. civ., în care se prevede că „nimeni nu poate fi silit

a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind

o dreaptă și prealabilă despăgubire”, nu mai pot servi ca temei în cazul acțiunilor

având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Numai persoanele exceptate

de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente

de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură

au deschisă calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta

nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

de către chiriași.

Cu atât mai mult sunt,

deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială,

soluție conformă cu regula non bis in idem și cu principiul securității juridice

consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (c. Brumărescu - 1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă,

așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces

echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural,

controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade

de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale

art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, cât timp reclamanta

D.I.P. a înțeles să se prevaleze de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., cererea

acesteia nu putea fi examinată prin raportare la acest text de lege.

După apariția Legii

nr. 10/2001, singura cale pentru obținerea restituirii imobilelor preluate în perioada

de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art. 21 și următoarele

din acest act normativ, rațiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice

și a reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluționarea cu sporită celeritate

a cererilor vizând restituirea proprietăților preluate abuziv - cu sau fără titlu

- sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, a reparațiilor cuvenite.

Într-o singură ipoteză

se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie

pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv

când acțiunea a fost introdusă înainte de apariția acestui act normativ ori, în

cazul vizat prin dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat

ulterior anului 1994, situație ce nu rezultă din datele cauzei de față.

Instanța de apel a reținut

în mod corect că reclamanta nu era îndreptățită să recurgă la o acțiune în constatare,

atâta timp cât utilizarea imobilului în litigiu, așadar posesia acestuia, nu este

relevantă în speță; tocmai această situație impunea reclamantei ca, în măsura în

care se consideră proprietara legitimă a imobilului, să promoveze o acțiune în realizarea

dreptului pretins, în care să opună titlul său celui invocat de pârâți.

Reglementarea cu valoare

de principiu instituită prin art. 111 C. proc. civ. este de aplicare generală, dar

nu există temeiuri pentru a se considera că pretinsul titlu de proprietate al reclamantei

ar putea fi dovedit numai printr-o acțiune în constatare, atâta timp cât există

posibilitatea formulării unei acțiuni în realizare.

Înalta Curte mai reține

că invocarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

s-ar putea face în măsura în care cererea ar fi fost analizată pe fond, din perspectiva

dispozițiilor speciale ale Legea nr. 10/2001, situație premisă ce nu se regăsește

în cauză.

Așadar, în procedura de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea

efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform

art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care,

fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum

se stabilește prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.

Recurenta a mai arătat

că în cauza nu s-a efectuat niciun probatoriu, fapt ce a condus la pronunțarea unei

hotărâri nelegale. Or, în condițiile în care cererea nu a fost soluționată pe fond,

ci a fost respinsă ca inadmisibilă, nu se justifica administrarea unor dovezi privind

în ceea ce privește modalitatea de preluare a imobilului litigios.

Pentru toate aceste considerente,

neputând reține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiile legale,

de natură să atragă modificarea hotărârii recurate potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta D.I.P. împotriva deciziei nr. 18C din 25 ianuarie

2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 5 decembrie 2012.