ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4168/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta SC

O.T. SA – Constanța a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Economiei și

Finanțelor - O.P.C.P. și Agenția Națională de Administrare, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea somației nr.

1052757 din 09 iulie 2008 emise de Ministerul Economiei și Finanțelor - A.N.A.F.,

a procesului-verbal de constatare nr. 467263 din 21 mai 2008 și a deciziei nr. 41

din 22 iulie 2008, emise de Ministerul Economiei și Finanțelor - O.P.C.P. Totodată,

reclamanta a solicitat instanței să dispună și suspendarea executării actelor

administrative contestate până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 2177 din 26

mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția inadmisibilității cu privire la cererea de anulare a

somației de plată nr. 1052757 din 09 iulie 2008; a respins, ca neîntemeiată,

acțiunea cu privire la capetele de cerere privind anularea deciziei nr. 41/2008

și a procesului-verbal nr. 467263 din 21 mai 2008; a respins, ca inadmisibilă,

cererea de anulare a somației de plată nr. 1052757 din 09 iulie 2008; a respins,

ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și

Finanțelor și a luat act de renunțarea la judecata față de pârâta G.S., față de

care reclamanta a formulat la data de 10 martie 2009 cerere de chemare în

garanție.

Împotriva

sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta SC O.T. SA –

Constanța, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

și criticând sentința recurată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înainte de a analiza motivele de

recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată

de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art.

304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție,

Înalta Curte are în vedere considerentele în continuare arătate:

Contenciosul administrativ este

definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, ca fiind activitatea

de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente

potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din

nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din

prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal este reglementată de dispozițiile art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 potrivit cărora: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către

tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise

sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc

taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora

mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede

altfel”.

Deci, art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 reglementează competența materială a instanței de contencios

administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile Codului de procedură

civilă, făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de

contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție

de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o parte, se distinge

între actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale

și județene (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă

parte, legea distinge între actele administrative care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor

administrativ-fiscale) și actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de lei (litigii ce sunt date în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel).

Înalta Curte are în vedere faptul că

în cauza de față reclamanta a solicitat anularea procesului-verbal de

constatare nr. 467263 din 21 mai 2008 emis de O.P.C.P., precum și a Deciziei

nr. 41 din 22 iulie 2008 emisă de O.P.C.P. prin care a fost soluționată

contestația împotriva procesului-verbal.

Decizia nr. 41 din 22 iulie 2008 a fost emisă în temeiul dispozițiilor următoarelor acte normative:

- O.G. nr. 79/2003 privind controlul

și recuperarea fondurilor comunitare, precum și a fondurilor de cofinanțare

aferente utilizate necorespunzător;

- O.G. nr. 92/2003 privind Codul de

procedură fiscală.

Prin

procesul-verbal de constatare, O.P.C.P. a stabilit în sarcina reclamantei o

creanță bugetară de 74.785,00 Euro, echivalentul a 271.925,74 lei (RON) sumă

care trebuia restituită ca urmare a nerespectării legalității, conformității și

neregularității utilizării și administrării fondurilor comunității și a

fondurilor de cofinanțare aferente.

În ceea ce privește procesul-verbal

de control, Înalta Curte reține incidența următoarelor dispoziții ale O.G. nr.

79/2003:

„Art. 1. - Prezenta ordonanță

reglementează activitățile de constatare și de recuperare a sumelor plătite

necuvenit din asistența financiară nerambursabilă acordată României de

Comunitatea Europeană și/sau din fondurile de cofinanțare aferente, ca urmare a

unor nereguli.

Art. 2. - În sensul prezentei

ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: […]

d) creanțele bugetare rezultate din nereguli reprezintă sume de recuperat la

bugetul general al Comunității Europene și/sau la bugetele administrate de

aceasta ori în numele ei, precum și/sau la bugetele de cofinanțare aferente, ca

urmare a utilizării necorespunzătoare a fondurilor comunitare și a sumelor de

cofinanțare aferente și/sau ca urmare a obținerii necuvenite de sume în cadrul

măsurilor care fac parte din sistemul de finanțare integrală ori parțială a

acestor fonduri”;

Art. 3 alin. (2) lit. a): „(2) Constituie titlu de creanță: a) actul/documentul de constatare, stabilire și individualizare

a obligațiilor de plată privind creanțele bugetare rezultate din nereguli,

precum și accesoriile acestora și costurile bancare”;

Art. 3 alin. (4) – (6):

„(4) Titlul de creanță specificat la

alin. 2 lit. a) constituie înștiințare de plată și cuprinde elementele actului

administrativ fiscal prevăzute de Codul de procedură fiscală, precum și

elemente specifice, acolo unde este necesar.

(5) Titlul de creanță se comunică

debitorului în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală.

(6) Împotriva titlului de creanță

debitorul poate formula contestație la organul emitent, în condițiile și

termenele stabilite de O.G.

nr. 92/2003 privind Codul de procedură

fiscală, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 174/2004, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.”

Art. 4 alin. (2): „Creanțele

bugetare rezultate din nereguli sunt asimilate creanțelor fiscale, în sensul

drepturilor și obligațiilor care revin creditorilor, autorităților cu

competențe în gestionarea asistenței financiare comunitare nerambursabile și

debitorilor”.

În raport cu dispozițiile art. 3

alin. (2) și (6) din Codul de procedură fiscală - O.G. nr. 79/2003, actele de

constatare, stabilire și individualizare a obligațiilor de plată privind

creanțele bugetare rezultate din nereguli, precum și accesoriile acestora și

costurile bancare sunt titluri de creanță ce pot fi contestate în condițiile și

termenele prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Din cuprinsul dispozițiilor citate

rezultă fără echivoc faptul că procesul-verbal de constatare atacat este un act

administrativ fiscal în sensul prevederilor art. 41 C. proc. fisc., ce poate fi

contestat conform procedurii reglementate de același Cod, respectiv Titlul IX –

„Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrative

fiscale”.

În acest sens, decizia ce formează

obiectul acțiunii, este emisă în temeiul dispozițiilor Codului de procedură

fiscală, ca urmare a soluționării contestației formulate împotriva

procesului-verbal și poate fi contestată în condițiile art. 218 alin. (2) din

același Cod, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot

fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura

de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de

contencios administrativ competentă, în condițiile legii.”

În temeiul normei de trimitere de la

art. 218 alin. (2) teza finală C. proc. fisc., în ceea ce privește stabilirea

instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze contestația

formulată împotriva unei asemenea decizii emise în procedura reglementată de

O.G. nr. 79/2003 sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Astfel fiind, întrucât actele contestate în

prezenta cauză au ca obiect creanțe bugetare, asemenea acte fac parte din

categoria actelor administrative ce privesc contribuții bugetare, fiind

aplicabile în materie de competență prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr.

554/2004.

Față de aceste prevederi și având în

vedere criteriul valoric aplicabil în speță, întrucât cuantumul sumei ce

formează obiectul actelor administrative contestate este sub 500.000 lei,

competența de soluționare în fond a litigiului aparține

t

ribunalului București, secția de contencios administrativ și

fiscal.

Ca urmare, Înalta Curte va admite

recursul, va casa sentința atacată ce a fost pronunțată de o instanță

necompetentă material și va trimite cauza spre competentă soluționare Secției

de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

În raport de soluția dată cauzei, Înalta Curte

nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, ce privesc

fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la

rejudecare.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și,

pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC O.T.

SA – Constanța împotriva sentinței civile nr. 2177 din 26 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7

octombrie 2010.