ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1457/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin decizia nr. 5216 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost anulat recursul declarat de D.G.F.P. Brașov - Direcția Controlului Fiscal în numele A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 161/F/CA din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov și a fost respins ca nefondat recursul declarat în nume propriu de D.G.F.P. Brașov împotriva aceleiași sentințe. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța învestită cu soluționarea recursurilor formulate a reținut că recursul exercitat de D.G.F.P. Brașov în numele A.N.A.F. nu este semnat potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (1) și (2) din C. proc.

civ., întrucât recursul poartă semnătura directorului executiv, fără a se prezenta la dosar mandatul special acordat de A.N.A.F. pentru exercitarea acestei căi de atac. Cu privire la recursul declarat în nume propriu de D.G.F.P. Brașov instanța de control judiciar a reținut că înscrisurile aflate la dosar dovedesc, fără putință de tăgadă, că SC S.I. SRL Brașov nu datorează sumele stabilite de organele fiscale prin actele atacate, referitoare la suma de 8.432.713,009 RON reprezentând impozit pe profit, dobândă și penalități de întârziere, cât și pentru suma de 135.698,831 RON impozit pe profit. De asemenea, instanța de control judiciar a reținut că dispoziția organului fiscal, cuprinsă la pct. 3 din decizia nr. 323 din 20 octombrie 2004, obiect al litigiului de față, a fost corect stabilită de organul fiscal având în vedere dispozițiile din Legea nr. 414/2002 și H.G.

nr. 859/2002 Împotriva acestei hotărâri a declarat contestație în anulare A.N.A.F., criticând decizia pronunțată ca netemeinică și nelegală. Contestatoarea a invocat dispozițiile art. 318 teza I din C. proc. civ. și a arătat că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, întrucât în mod greșit instanța de recurs a anulat recursul A.N.A.F. pentru lipsa mandatului. A precizat că mandatul din 25 noiembrie 2008 aflat la dosar, transmis de A.N.A.F. către D.G.F.P. Brașov, în vederea promovării recursului, este perfect valabil, întrucât a fost semnat în conformitate cu dispozițiile legale de o persoană împuternicită în acest sens, conform Ordinelor Președintelui A.N.A.F. nr. 822 din 18 iunie 2007 și nr. 2187 din 1 noiembrie 2007 și H.G.

nr. 495/2007 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând motivele formulate în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. Art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.

În cauza de față, Înalta Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Noțiunea de „greșeală materială” folosită de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul textului legal. „Greșelile materiale”, conform art. 318 din C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs. Ori, susținând că instanța de recurs nu a atribuit unui înscris aflat la dosarul cauzei forța probatorie arătată, contestatorul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul hotărârii recurate.

Or, aceste aspecte, așa cum s-a arătat, exced noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor art. 318 din C. proc. civ. Contestatoarea invocă ca fiind greșeli materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ., aprecierea situației de fapt și de drept, interpretarea mandatului aflat la dosar, care în opinia contestatoarei este perfect valabil pentru exercitarea căii de atac. Se constată astfel că motivele apreciate de contestatoare ca fiind greșeli materiale vizează greșeli de judecată, care nu pot forma obiectul contestației în anulare. A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea recursului, respectiv un recurs la recurs.

Este adevărat că în practica instanțelor și în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greșeală materială”, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., situația în care a fost anulat greșit recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, dar numai în cazul în care nu s-a observat că la dosar se află dovada acestui mandat. În cauza dedusă judecății nu s-a dispus anularea recursului pentru lipsa calității de reprezentant, pentru că instanța nu a observat existența mandatului, ci s-a apreciat că acest mandat depus în fața instanței de recurs nu face dovada calității de reprezentant. Astfel fiind, criticile invocate de contestatoare nu sunt întemeiate, nefiind în cauză săvârșită o greșeală materială și în temeiul art. 320 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge contestația formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de A.N.A.F. împotriva deciziei nr. 5216 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2010.