ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1457/2010

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 5216 din 19 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost anulat recursul declarat de D.G.F.P.

Brașov - Direcția Controlului Fiscal în numele A.N.A.F. împotriva sentinței nr.

161/F/CA din 27 octombrie 2008 a Curții de Apel Brașov și a fost respins ca nefondat

recursul declarat în nume propriu de D.G.F.P. Brașov împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța învestită cu soluționarea recursurilor formulate a reținut că

recursul exercitat de D.G.F.P. Brașov în numele A.N.A.F. nu este semnat potrivit

dispozițiilor art. 67 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., întrucât recursul poartă

semnătura directorului executiv, fără a se prezenta la dosar mandatul special acordat

de A.N.A.F. pentru exercitarea acestei căi de atac.

Cu privire la recursul

declarat în nume propriu de D.G.F.P. Brașov instanța de control judiciar a reținut

că înscrisurile aflate la dosar dovedesc, fără putință de tăgadă, că SC S.I. SRL

Brașov nu datorează sumele stabilite de organele fiscale prin actele atacate, referitoare

la suma de 8.432.713,009 RON reprezentând impozit pe profit, dobândă și penalități

de întârziere, cât și pentru suma de 135.698,831 RON impozit pe profit.

De asemenea, instanța

de control judiciar a reținut că dispoziția organului fiscal, cuprinsă la pct. 3

din decizia nr. 323 din 20 octombrie 2004, obiect al litigiului de față, a fost

corect stabilită de organul fiscal având în vedere dispozițiile din Legea nr. 414/2002

și H.G. nr. 859/2002

Împotriva acestei hotărâri

a declarat contestație în anulare A.N.A.F., criticând decizia pronunțată ca netemeinică

și nelegală.

Contestatoarea a invocat

dispozițiile art. 318 teza I din C. proc. civ. și a arătat că dezlegarea dată este

rezultatul unei greșeli materiale, întrucât în mod greșit instanța de recurs a anulat

recursul A.N.A.F. pentru lipsa mandatului.

A precizat că mandatul

din 25 noiembrie 2008 aflat la dosar, transmis de A.N.A.F. către D.G.F.P. Brașov,

în vederea promovării recursului, este perfect valabil, întrucât a fost semnat în

conformitate cu dispozițiile legale de o persoană împuternicită în acest sens, conform

Ordinelor Președintelui A.N.A.F. nr. 822 din 18 iunie 2007 și nr. 2187 din 1

noiembrie 2007 și H.G. nr. 495/2007 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea contestației de față, analizând motivele formulate

în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente

în cauză va respinge contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează.

Contestația în anulare

este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere însăși instanței

ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege,

să-și desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Art. 318 alin. (1) C.

proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, iar potrivit acestui text,

hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea

dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul

sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele

de modificare sau casare.

În cauza de față, Înalta

Curte constată că nu suntem în prezența unei greșeli materiale, în sensul dispozițiilor

art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. Noțiunea de „greșeală materială” folosită

de legiuitor în art. 318 C. proc. civ. nu trebuie interpretată altfel decât în sensul

textului legal.

„Greșelile materiale”,

conform art. 318 din C. proc. civ., sunt erori evidente și involuntare cu privire

la aspecte esențiale de ordin formal-procedural care au dus la pronunțarea unei

soluții eronate; ele nu sunt greșeli de judecată și nu se referă, deci, la aspectele

de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanța a apreciat probele

sau a înțeles să interpreteze o dispoziție legală.

Verificarea unei astfel

de greșeli materiale nu trebuie să implice, așadar, reexaminarea fondului cauzei

sau reaprecierea probelor, deoarece contestația în anulare tinde la desființarea

unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres

și limitativ prevăzute de lege, iar prin aceste dispoziții legale nu s-a urmărit

să se pună la dispoziția părților calea recursului la recurs.

Ori, susținând că instanța

de recurs nu a atribuit unui înscris aflat la dosarul cauzei forța probatorie arătată,

contestatorul invocă aspecte care țin de fondul cauzei, de modul în care instanța

de recurs, prin aprecierea probelor și prin stabilirea situației de fapt, în raport

cu interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile, a înțeles să exercite controlul

hotărârii recurate.

Or, aceste aspecte, așa

cum s-a arătat, exced noțiunii de „greșeală materială” în sensul dispozițiilor

art. 318 din C. proc. civ.

Contestatoarea invocă

ca fiind greșeli materiale, în sensul art. 318 C. proc. civ., aprecierea situației

de fapt și de drept, interpretarea mandatului aflat la dosar, care în opinia contestatoarei

este perfect valabil pentru exercitarea căii de atac.

Se constată astfel că

motivele apreciate de contestatoare ca fiind greșeli materiale vizează greșeli de

judecată, care nu pot forma obiectul contestației în anulare.

A da părților posibilitatea

de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat

probele și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă dreptul

părților de a provoca rejudecarea recursului, respectiv un recurs la recurs.

Este adevărat că în practica

instanțelor și în doctrină s-a considerat că poate fi apreciată drept „greșeală

materială”, în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., situația

în care a fost anulat greșit recursul ca fiind făcut de un mandatar fără calitate,

dar numai în cazul în care nu s-a observat că la dosar se află dovada acestui mandat.

În cauza dedusă judecății

nu s-a dispus anularea recursului pentru lipsa calității de reprezentant, pentru

că instanța nu a observat existența mandatului, ci s-a apreciat că acest mandat

depus în fața instanței de recurs nu face dovada calității de reprezentant.

Astfel fiind, criticile

invocate de contestatoare nu sunt întemeiate, nefiind în cauză săvârșită o greșeală

materială și în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația

formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de A.N.A.F. împotriva deciziei nr. 5216 din 19 noiembrie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 martie 2010.