ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4237/2010

Asupra recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel București, reclamanta SC D.P.P. SRL a solicitat în

contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.S.C. și D.G.F.P. Brașov anularea parțială a

deciziei nr. 330 din 8 octombrie 2008, privind soluționarea contestației

referitoare la respingerea cererii reclamantei privind restituirea sumei

de

2.039.113

lei

reprezentând impozit pe profit nedatorat și 5.097 lei reprezentând impozit pe

dividende nedatorat.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în luna mai 2008 a depus declarație rectificativă privind impozitul pe profit pe anul 2007 la Administrația Finanțelor Publice Brașov, pentru că în conformitate cu dispozițiile art. 8 din

Legea 82/1991 și a pct. 108 din Ordinul 1752/2005 avea dreptul să procedeze la

reevaluarea terenurilor și să înscrie valoarea rezultată din reevaluare,

întrucât legea nu stabilește nicio limită de timp în care bunurile aflate în

patrimoniul reclamantei să fie reevaluate, respectiv valoarea rezultată să fie

înscrisă în contabilitate și în declarațiile fiscale.

Prin

întâmpinare, pârâta A.N.A.F. – A.F.P. Brașov a solicitat respingerea cererii ca

neîntemeiată, arătând că prin declarația rectificativă privind impozitul pe

profit din 21 mai 2008, reclamanta a apreciat că datorează impozit pe profit în

sumă de 2.031.113 lei, care apare la data depunerii declarației rectificativă

ca o plată fără titlu.

Prin

sentința civilă nr.3802 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel București a

respins contestația formulată de SC D.P.P. SRL Brașov, în contradictoriu cu

pârâtele A.N.A.F. - D.G.S.C. și D.G.F.P. Brașov, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în esență că reclamanta a

formulat contestație împotriva Decizia de impunere nr. 492 din 04 iulie 2008 și

a raportului de inspecție fiscală încheiat în data de 4 iulie 2008, contestație

care a fost admisă pentru suma de 7.676 lei reprezentând majorări de întârziere

aferente impozitului pe profit și respingerea ca neîntemeiată a contestației

pentru suma de 2.039.113 lei, prin decizia 330 din 08 octombrie 2008.

Din

interpretarea dispozițiile art. 86 alin. (4) și art. 90 alin. (1) și alin. (3) din

O.G. nr. 92/2003, instanța de fond a constatat că actul prin care

contribuabilul declară veniturile supuse impozitării (declarația fiscală) este

asimilat unei decizii de impunere și produce efectele unei astfel de decizii,

până la verificarea efectuată de organele de inspecție fiscală, în consecință,

fiind neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia după emiterea unei

astfel de decizii cuantumul obligației fiscale stabilit de către organele

fiscale mai poate fi modificat de către organele fiscale în altă modalitate

decât cea a soluționării unei contestații în procedura administrativ jurisdicțională

prealabilă, sau în fața instanței de judecată.

Referitor la

dreptul reclamantei de a înscrie în contabilitate valoarea terenurilor, astfel

cum aceasta a fost reevaluată prin raportul de reevaluare, instanța de fond a

reținut că, potrivit pct. 108 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul 1752/2005,

operațiunea de reevaluare a imobilizărilor corporale nu se poate referi decât

la bunuri aflate în patrimoniul persoanei care procedează la această

operațiune, dar la momentul încheierii exercițiului anului fiscal 2007 bunurile

nu se mai aflau în patrimoniul reclamantei, declarația rectificativă depusă de

către petentă nereflectând cuantumul real al profitului impozabil.

În ceea ce

privește susținerea reclamantei referitoare la dreptul contribuabilului de a corecta

declarația fiscală ori de câte ori constată erori în cuprinsul acesteia,

întrucât nu se stabilește nici un termen pentru declarația rectificativă,

instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată în condițiile în care,

potrivit susținerilor reclamantei, aceasta ar fi avut cunoștință de valoarea

reală a activelor imobiliare la data întocmirii raportului de evaluare (23

noiembrie 2007), dar a formulat declarația rectificativă abia la 21 mai 2008

S-a mai

arătat în considerentele sentinței atacate că prin decizia contestată a fost

respinsă ca fiind fără obiect contestația SC D.P.P. pentru suma de 5.097 lei

reprezentând impozit pe dividende nedatorat, această sumă nefiind stabilită

prin decizia a cărei anulare s-a solicitat.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanta SC D.P.P. SRL a declarat recurs, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susținut în esență că în

mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind neîntemeiată susținerea

reclamantei potrivit căreia după emiterea unei astfel de decizii (în speță

declarația fiscală), cuantumul obligației fiscale stabilite de organele

fiscale, mai poate fi modificat de către organele fiscale.

Astfel,

susține recurenta că dispozițiile art. 84 alin. (4) și art. 90 C. proc. fisc.

au fost interpretate greșit atât de către organele fiscale pârâte cât și de

către instanța de fond, întrucât anularea rezervei verificării ulterioare, prin

împlinirea termenului de prescripție sau prin inspecția fiscală efectuată în

cadrul acestui termen, are consecințe doar în ceea ce privește imposibilitatea

organelor fiscale de mai putea desființa/modifica în vreun fel decizia de impunere

și nu se referă la posibilitatea de rectificare / corectare a deciziei de

impunere / declarației fiscale, de către contribuabil, din proprie inițiativă

atunci când constată erori în declarația inițială, conform dispozițiilor art. 84

C. proc. fisc..

În ceea ce

privește dispozițiile art. 90 C. proc. fisc., recurenta susține că prin actele

încheiate – respectiv decizia de impunere nr. 492 din 04 iulie 2008 de

modificare a cuantumului obligațiilor fiscale, organele fiscale recunosc

implicit inaplicabilitatea acestora.

Recurenta

critică sentința atacată, apreciind că în cauză instanța a interpretat greșit

și dispozițiile art. 48 C. proc. fisc., susținând că prin declarația

rectificativă privind impozitul pe profit aferent anului 2007, a procedat la corectarea unei erori de calcul privind valoarea cheltuielilor deductibile,

constatate ulterior depunerii Declarației inițiale privind impozitul pe profit,

iar legea nu stabilește un termen în care se poate proceda la rectificarea

declarației fiscale inițiale.

În ceea ce

privește respingerea capătului de cerere referitor la impozitul pe dividende,

recurenta apreciază că în mod greșit instanța de fond a reținut că suma

respectivă nu a făcut obiectul inspecției fiscale.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 299 și urm., art. 304

1

și art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Analizând

cauza și sentința atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile

legale incidente cât și de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, în

ceea ce privește susținerile recurentei cu privire la interpretarea

dispozițiilor art. 86 alin. (4) și art. 90 C. proc. fisc. Înalta Curte constată

instanța de fond a apreciat și aplicat în mod corect aceste dispoziții legale,

reținând că cererea de restituire a impozitului pe profit urmare a depunerii

unei declarații rectificative ulterioare inspecției fiscale este nejustificată.

Potrivit

dispozițiilor art. 94 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003 inspecția fiscală are ca

obiect verificarea legalității și conformității declarațiilor fiscale,

procedând la emiterea deciziei de impunere pentru diferențele în plus sau în

minus, față de creanța fiscală existentă la momentul începerii inspecției fiscale,

respectiv față de sumele stabilite prin decizia de impunere anterioară, având

în vedere declarațiile de impozit pe profit depuse de contribuabil.

În ceea ce

privește susținerile recurentei-reclamante cu privire la dreptul acesteia de a

înscrie în contabilitate valoarea terenurilor astfel, cum au fost reevaluate și

pe cale de consecință recunoașterea legalității declarației rectificative, se

constată că și acestea sunt nefondate.

Astfel cum

rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum în mod corect a reținut și

instanța de fond prin sentința criticată în conformitate cu prevederile

dispozițiilor pct. 108 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor

contabile conforme cu directivele europene, reevaluarea imobilizărilor

corporale se referă strict la bunurile aflate în patrimoniul persoanei

respective, această operațiune urmând a fi înscrisă în evidența contabilă a

anului în care are loc modificarea situației financiare urmare a acestei reevaluări,

respectiv la sfârșitul exercițiului financiar al anului 2007.

Cum la

momentul încheierii exercițiului fiscal al anului 2007, terenurile nu se mai

aflau în patrimoniul recurentei – reclamante și nici datele privind valoarea

terenurilor din raportului de reevaluare nu au fost înscrise în contabilitate

și nici în declarația fiscală asimilată declarației de impunere, declarația

rectificativă întocmită de recurenta la data de 21 mai 2008 nu poate fi

considerată legală, întrucât nu reflectă cuantumul real al profitului impozabil

și este întocmită ulterior inspecției fiscale care a vizat impozitul pe profit

aferent anului 2007, efectuată la data de 20 martie 2008.

Nici

criticile formulate de recurentă cu privire la greșita soluționare a capătului

de cerere privind suma de 5.097 lei reprezentând impozit pe dividende plătită

în plus nu pot fi reținute fiind neîntemeiate.

Prin

raportul de inspecție fiscală nr. 163121 din 4 iulie 2008 s-a stabilit suma cu

drept de restituire, suma de 5.079 lei, recurenta-reclamantă considerând că

suma reală este 5.079 lei, însă prin decizia de impunere nr. 492 din 04 iulie 2008

nu s-a stabilit impozit pe dividende în sarcina acesteia.

Întrucât

suma respectivă nu a fost stabilită prin actul contestat, respectiv Decizia nr.

492 din 4 iulie 2008 – acest capăt de cerere a fost respins ca fiind fără

obiect, având în vedere dispozițiile art. 206 alin. (2) din O.U.G. nr. 92/2003

potrivit cărora obiectul contestației îl constituie numai sumele și măsurile

stabilite și înscrise de organul fiscal în titlul de creanță sau actul

administrativ fiscal atacat.

Astfel

fiind în mod corect a reținut instanța de fond prin sentința atacată faptul că

această sumă nu a făcut obiectul actului administrativ fiscal contestat.

Având în

vedere toate aceste considerente, apreciind că nu pot fi primite criticile

recurentei pentru argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. se va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de SC D.P.P. SRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 3802

din 10 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12

octombrie 2010.