ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4063/2010

Asupra recursului de față;în baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 50 din 28 mai

2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza

art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea

formulată de petiționarul B.V., împotriva rezoluțiilor nr. 50/P/2010 din 23

martie 2010și nr. 133/II/2/2010 din 21 aprilie 2010 ale Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Suceava, ca nefondată, menținându-se rezoluțiile atacate.

Petiționarul a fost obligat să

plătească statului suma de 30 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Prin plângerea înregistrată la data de

10 martie 2010 sub nr. 50/P/2010 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Suceava, petiționarul B.V. a solicitat a se efectua cercetări penale față de V.O.,

judecător la Judecătoria Suceava, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen., constând în

aceea că a pronunțat în mod abuziv sentința civilă nr. 4180 din 23 noiembrie

2006 (dosar nr. 1352/314/2006), în sensul că a judecat o hotărâre care era

definitivă, respectiv sentința civilă nr. 5074 din 26 octombrie 2000 a

Judecătoriei Suceava, definitivă prin decizia nr. 1254 din 24 iunie 2003 a

Tribunalului Suceava, vătămându-i interesele sale legale.

După efectuarea actelor premergătoare,

prin rezoluția nr. 50/P/2010 din 23 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Suceava a dispus, în baza art. 228 și art. 10 lit. a) C. proc. pen.,

neînceperea urmăririi penale față de V.O., judecător la Judecătoria Suceava, pentru

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

prev. de art. 246 C. pen.

S-a constatat că judecătorul de caz nu

și-a îndeplinit abuziv atribuțiile de serviciu, hotărârea pronunțată

întemeindu-se pe probele existente la dosar.

În acest sens, s-a reținut că

petiționarul B.V. este într-o gravă eroare atunci când afirmă că judecătoarea V.O.

„a judecat o hotărâre care era definitivă", întrucât acțiunea ce o avea de

judecat, deși avea același obiect ca și cea care avea obiectul dosarului nr. 705/2000,

în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 5074 din 26 octombrie 2000, privea un

alt titlu de proprietate, respectiv cel emis pe numele susnumitului.

În plus, s-a apreciat că legalitatea

și temeinicia unei hotărâri judecătorești nu poate fi pusă în discuție prin

cercetarea penală a judecătorului care a pronunțat-o, ci numai în cadrul

exercitării căilor de atac, în condițiile și la termenele prevăzute de lege.

Împotriva acestei rezoluții

petiționarul a formulat plângere, în baza art. 278 C. proc. pen., susținând că

în mod greșit nu s-a reținut săvârșirea infracțiunii pentru care s-au efectuat

cercetări.

Prin rezoluția nr. 133/II/2/2010 din

21 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus în

baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen. respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii

formulată de petentul B.V.

Pentru a dispune această soluție s-a

reținut că, raportând conținutul infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. la

activitățile desfășurate de către magistrat în dosarul anterior menționat,

rezultă că acesta a efectuat acte procedurale și a luat măsuri procesuale în

rezolvarea cauzei, în virtutea drepturilor cu care a fost investit în funcția

pe care o îndeplinește, cu respectarea principiilor inamovibilității și

independenței în interpretarea probelor și aplicarea legii, neexistând indicii

din care să rezulte comiterea vreunei infracțiuni, deci nici a aceleia sub

aspectul căreia s-au efectuat verificări.

Totodată, a fost avută în vedere

împrejurarea că în susținerea neangajării răspunderii penale a magistraților

pentru soluțiile date în cauzele rezolvate, un argument îl constituie și

dispozițiile prev. de art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, privind

Statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora exercitarea dreptului

oricărei persoane de a sesiza încălcarea obligațiilor profesionale ale

judecătorilor, în raport cu justițiabilii, exclude punerea în discuție a

soluțiilor pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor de

atac.

Împotriva acestei rezoluții, în baza

art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul B.V. a formulat plângere la

instanța competentă, respectiv Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze

cu minori.

Instanța de fond, examinând plângerea

formulată prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu sub toate aspectele

de fapt și de drept ale cauzei, a constatat că aceasta este nefondată, reținând

că din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că

intimata V.O. în calitatea sa de judecător ar fi exercitat cu ocazia

soluționării dosarului civil nr. 1352/314/2006 al Judecătoriei Suceava, acțiuni

sau inacțiuni care să îndeplinească condițiile de existență a vreunei

infracțiuni, activitatea desfășurată de aceasta derulându-se în condițiile

legii și a atribuțiilor de serviciu, hotărârea pronunțată putând fi cenzurată

doar prin intermediul căilor de atac.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat recurs petiționarul B.V., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Examinând hotărârea atacată sub toate

aspectele de fapt și de drept, în raport cu criticile invocate, dar și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind

legală și temeinică.

Din analiza cauzei rezultă că în mod

judicios și motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată

de petiționarul B.V., fiind evaluate în mod corect actele premergătoare

efectuate și menținute în cauză, analizându-se criticile formulate de

petiționar în raport cu soluția dispusă de procuror.

Așa cum a rezultat din actele și

lucrările dosarului, criticile formulate de petiționar au fost examinate în mod

temeinic, soluția dispusă fiind motivată atât în fapt, cât și în drept.

Înalta Curte, în baza propriului

examen, analizând actele și lucrările existente la dosarul cauzei, constată că

în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare, fiind corect

menținute, pe baza acestora stabilindu-se legal și temeinic că aspectele

invocate de petiționar nu sunt fondate.

În cauză, în mod corect s-a stabilit

că activitatea de administrare și apreciere a probelor este atributul exclusiv

al instanței de judecată investite cu soluționarea unei cauze, soluția dispusă

de instanța de judecată printr-o hotărâre putând fi supusă controlului de

legalitate și temeinicie doar în cadrul căilor de atac promovate de părți în

condițiile legii.

Astfel cum în mod corect s-a reținut

în cauză, pentru existența infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. este necesar

ca fapta reclamată să îndeplinească condițiile de existență sub aspectul

laturii obiective și subiective.

Ori, în prezenta cauză, corect s-a

constatat că sunt aplicabile

disp.

art. 10

lit. a)

C. proc. pen. cu privire la intimata V.O., sub aspectul infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen., întrucât

fapta nu există.

Înalta Curte constată că soluția de

neurmărire penală dată de parchet față de intimată este corectă, având în

vedere că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii în sensul

comiterii vreunei infracțiuni, deci nici a celei sub aspectul căreia s-au

efectuat verificări.

Se reține că prin formularea unei

plângeri penale împotriva magistratului care a instrumentat un dosar în care

petiționarul era parte, acesta încearcă să obțină reformarea hotărârilor

judecătorești care nu i-au fost favorabile.

Dacă s-ar admite că împotriva

persoanelor care au pronunțat soluții ce au nemulțumit părțile, se pot face

plângeri penale, s-ar ajunge la instituirea de noi căi de atac, neprevăzute de

lege, ceea ce este inadmisibil.

În consecință, având în vedere că din

actele premergătoare efectuate rezultă că intimata si-a îndeplinit atribuțiile

de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo faptă care să

atragă răspunderea penală a acesteia, Înalta Curte constată că, pe de o parte,

în mod corect s-a dispus de către procuror, în baza art. 228 rap. la art. 10

lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimată pentru

infracțiunea pretins a fi comisă, iar pe de altă parte, în mod legal și

motivat, prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționar împotriva rezoluțiilor nr. 50/P/2010 din 23 martie 2010și nr.

133/II/2/2010 din 21 aprilie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Suceava.

Așa fiind, Înalta Curte constată că

soluția adoptată în cauză este corectă, instanța de fond pronunțând o hotărâre

temeinică și legală.

Pe cale de consecință, având în vedere

că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârii atacate, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge

recursul declarat de petiționar, ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul B.V. împotriva sentinței penale nr. 50 din 28 mai 2010

a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15

noiembrie 2010.