ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4063/2010

Asupra recursului de față;în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 50 din 28 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă plângerea formulată de petiționarul B.V., împotriva rezoluțiilor nr. 50/P/2010 din 23 martie 2010și nr. 133/II/2/2010 din 21 aprilie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, ca nefondată, menținându-se rezoluțiile atacate. Petiționarul a fost obligat să plătească statului suma de 30 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată la data de 10 martie 2010 sub nr. 50/P/2010 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, petiționarul B.V.

a solicitat a se efectua cercetări penale față de V.O., judecător la Judecătoria Suceava, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen., constând în aceea că a pronunțat în mod abuziv sentința civilă nr. 4180 din 23 noiembrie 2006 (dosar nr. 1352/314/2006), în sensul că a judecat o hotărâre care era definitivă, respectiv sentința civilă nr. 5074 din 26 octombrie 2000 a Judecătoriei Suceava, definitivă prin decizia nr. 1254 din 24 iunie 2003 a Tribunalului Suceava, vătămându-i interesele sale legale. După efectuarea actelor premergătoare, prin rezoluția nr. 50/P/2010 din 23 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a dispus, în baza art. 228 și art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de V.O., judecător la Judecătoria Suceava, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. S-a constatat că judecătorul de caz nu și-a îndeplinit abuziv atribuțiile de serviciu, hotărârea pronunțată întemeindu-se pe probele existente la dosar. În acest sens, s-a reținut că petiționarul B.V. este într-o gravă eroare atunci când afirmă că judecătoarea V.O. „a judecat o hotărâre care era definitivă", întrucât acțiunea ce o avea de judecat, deși avea același obiect ca și cea care avea obiectul dosarului nr. 705/2000, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 5074 din 26 octombrie 2000, privea un alt titlu de proprietate, respectiv cel emis pe numele susnumitului.

În plus, s-a apreciat că legalitatea și temeinicia unei hotărâri judecătorești nu poate fi pusă în discuție prin cercetarea penală a judecătorului care a pronunțat-o, ci numai în cadrul exercitării căilor de atac, în condițiile și la termenele prevăzute de lege. Împotriva acestei rezoluții petiționarul a formulat plângere, în baza art. 278 C. proc. pen., susținând că în mod greșit nu s-a reținut săvârșirea infracțiunii pentru care s-au efectuat cercetări. Prin rezoluția nr. 133/II/2/2010 din 21 aprilie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a dispus în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen. respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulată de petentul B.V. Pentru a dispune această soluție s-a reținut că, raportând conținutul infracțiunii prev. de art. 246 C. pen.

la activitățile desfășurate de către magistrat în dosarul anterior menționat, rezultă că acesta a efectuat acte procedurale și a luat măsuri procesuale în rezolvarea cauzei, în virtutea drepturilor cu care a fost investit în funcția pe care o îndeplinește, cu respectarea principiilor inamovibilității și independenței în interpretarea probelor și aplicarea legii, neexistând indicii din care să rezulte comiterea vreunei infracțiuni, deci nici a aceleia sub aspectul căreia s-au efectuat verificări.

Totodată, a fost avută în vedere împrejurarea că în susținerea neangajării răspunderii penale a magistraților pentru soluțiile date în cauzele rezolvate, un argument îl constituie și dispozițiile prev. de art. 97 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, potrivit cărora exercitarea dreptului oricărei persoane de a sesiza încălcarea obligațiilor profesionale ale judecătorilor, în raport cu justițiabilii, exclude punerea în discuție a soluțiilor pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor de atac. Împotriva acestei rezoluții, în baza art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul B.V. a formulat plângere la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Instanța de fond, examinând plângerea formulată prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, a constatat că aceasta este nefondată, reținând că din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimata V.O. în calitatea sa de judecător ar fi exercitat cu ocazia soluționării dosarului civil nr. 1352/314/2006 al Judecătoriei Suceava, acțiuni sau inacțiuni care să îndeplinească condițiile de existență a vreunei infracțiuni, activitatea desfășurată de aceasta derulându-se în condițiile legii și a atribuțiilor de serviciu, hotărârea pronunțată putând fi cenzurată doar prin intermediul căilor de atac. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petiționarul B.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt și de drept, în raport cu criticile invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul B.V., fiind evaluate în mod corect actele premergătoare efectuate și menținute în cauză, analizându-se criticile formulate de petiționar în raport cu soluția dispusă de procuror. Așa cum a rezultat din actele și lucrările dosarului, criticile formulate de petiționar au fost examinate în mod temeinic, soluția dispusă fiind motivată atât în fapt, cât și în drept.

Înalta Curte, în baza propriului examen, analizând actele și lucrările existente la dosarul cauzei, constată că în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare, fiind corect menținute, pe baza acestora stabilindu-se legal și temeinic că aspectele invocate de petiționar nu sunt fondate. În cauză, în mod corect s-a stabilit că activitatea de administrare și apreciere a probelor este atributul exclusiv al instanței de judecată investite cu soluționarea unei cauze, soluția dispusă de instanța de judecată printr-o hotărâre putând fi supusă controlului de legalitate și temeinicie doar în cadrul căilor de atac promovate de părți în condițiile legii. Astfel cum în mod corect s-a reținut în cauză, pentru existența infracțiunii prev. de art. 246 C. pen.

este necesar ca fapta reclamată să îndeplinească condițiile de existență sub aspectul laturii obiective și subiective. Ori, în prezenta cauză, corect s-a constatat că sunt aplicabile disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen. cu privire la intimata V.O., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există. Înalta Curte constată că soluția de neurmărire penală dată de parchet față de intimată este corectă, având în vedere că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii în sensul comiterii vreunei infracțiuni, deci nici a celei sub aspectul căreia s-au efectuat verificări. Se reține că prin formularea unei plângeri penale împotriva magistratului care a instrumentat un dosar în care petiționarul era parte, acesta încearcă să obțină reformarea hotărârilor judecătorești care nu i-au fost favorabile.

Dacă s-ar admite că împotriva persoanelor care au pronunțat soluții ce au nemulțumit părțile, se pot face plângeri penale, s-ar ajunge la instituirea de noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil. În consecință, având în vedere că din actele premergătoare efectuate rezultă că intimata si-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acesteia, Înalta Curte constată că, pe de o parte, în mod corect s-a dispus de către procuror, în baza art. 228 rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimată pentru infracțiunea pretins a fi comisă, iar pe de altă parte, în mod legal și motivat, prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluțiilor nr. 50/P/2010 din 23 martie 2010și nr. 133/II/2/2010 din 21 aprilie 2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată în cauză este corectă, instanța de fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Pe cale de consecință, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de petiționar, ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul B.V. împotriva sentinței penale nr. 50 din 28 mai 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2010.