ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2325/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin plângerea înregistrată la Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, petiționara SC I.O. SA a solicitat admiterea acesteia și trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale față de numitul N.M., executor judecătoresc, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei și fals intelectual, prevăzute și pedepsite de art. 246 și art. 289 C. pen. Prima instanță, prin sentința penală nr. 43/PI din 31 martie 2010, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara SC I.O.

SA, cu sediul în Oradea, reprezentată legal prin dl. B.A., împotriva rezoluției din 08 octombrie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în Dosarul nr. 476/P/2009, precum și a rezoluției din 02 noiembrie 2009, dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 485/II/2/2009, pe care Ie-a menținut ca fiind legale și temeinice. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat petiționara la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rezoluția din 08 octombrie 2009, dată în Dosarul nr. 476/P/2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus, în baza art. 228 C. proc.

pen. și art. art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu referire la art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., neînceperea urmăririi penale față de numitul N.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., constatând că s-a împlinit termenului de prescripție a răspunderii penale. S-a reținut că prin plângerea penală depusă la 9 iulie 2003, SC I.O. și SC V.C. Ploiești au solicitat cercetarea executorului judecătoresc N.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, prevăzută de art. 246 C. pen. și a infracțiunii de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen. Prin rezoluția nr. 1814/P/2003 din 19 ianuarie 2004, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de executorul judecătoresc, iar prin rezoluția prim-procurorului aceleiași unități de parchet s-a respins, ca nefondată, plângerea petiționarelor împotriva rezoluției mai sus menționată.

S-a mai reținut că prin sentința penală nr. 2256/2006, Judecătoria Oradea a admis plângerea petiționarelor și a dispus trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale împotriva făptuitorului N.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., constând în neîndeplinirea unor acte de executare silită. Tribunalul Bihor, prin Decizia penală nr. 557/R/2007, a dispus declinarea competenței de soluționare a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, dat fiind art. unic din Legea nr. 78/2007, iar ulterior, cauza a fost retrimisă la Tribunalul Bihor spre competentă soluționare, instanță care prin Decizia penală nr. 151/R/2009 din 7 aprilie 2009 a respins, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea.

S-a mai relevat că, față de momentul presupusei săvârșiri a faptelor de către executorul judecătoresc, respectiv anterior datei de 9 iulie 2003 (data depunerii plângerii penale), precum și raportat la prevederile art. 121 C. pen. cu referire la art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., nu se poate dispune începerea urmăririi penale față de numitul N.M., întrucât, în speță, s-a împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale. Astfel, s-a constatat că dispozițiile art. 273 alin. (1) 1 teza a ll-a C. proc. pen. fac trimitere la condițiile prevăzute de lege pentru începerea urmăririi penale, respectiv la prev. art. 228 C. proc. pen. ori, existând un caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prev. de art. 10 lit. g) C. proc.

pen., nu se poate dispune începerea urmăririi penale. S-a mai constatat, din materialul probator administrat în cauză, că față de numitul N.M. nu s-a efectuat nici un act de urmărire penală, nefiind niciodată începută urmărirea penală împotriva acestuia pentru vreo infracțiune săvârșită în prezenta cauză.

Prin urmare, nefiind efectuat nici un act care, potrivit legii trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a considerat că, în speță, cursul prescripției penale față de sus-numitul făptuitor nu a fost întrerupt niciodată și, având în vedere data la care se presupune că au fost comise faptele, a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în cursul anului 2008 și a apreciat ca fiind inutilă constatarea altor fapte sau împrejurări indicate de instanța de judecată precum și administrarea altor probe, astfel că prin rezoluția nr. 476/P/2009 din 8 octombrie 2009, a dispus, în baza art. 228 raportat la art. 10 lit. g) C. proc.

pen. cu referire la art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimatul N.M., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. Prin rezoluția din 02 noiembrie 2009 dată în Dosar nr. 485/ll/2/2009, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de SC I.O. SA, apreciind că nu poate fi acceptată critica petiționarei în sensul că în cauză termenul prescripției este suspendat deoarece a formulat plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, constatând că plângerea împotriva rezoluției procurorului nu putea fi echivalată cu o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut sau de neînlăturat, care împiedica punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal, o asemenea situație neexistând în speță.

Prima instanță, verificând rezoluțiile date în cauză de procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, respectiv de procurorul general al aceleiași unități de parchet, Ie-a considerat legale și temeinice și a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petiționară. Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, a reținut că, în fapt, la data de 9 iulie 2003, petiționara a formulat plângere penală la parchet împotriva executorului judecătoresc N.M., pentru săvârșirea de către acesta a infracțiunii de abuz în serviciu și neglijență în serviciu în cursul anului 2003. La data de 19 ianuarie 2004, prin rezoluția dată în Dosar nr. 1814/P/2003 s-a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale față de numitul N.M.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. și fals intelectual prev. de art. 289 C. pen., dispusă în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., iar prin rezoluția din 5 aprilie 2004, dată în Dosar 449/VIII.1/2004 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petiționarei.

Prin sentința penală nr. 2256 din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Judecătoria Oradea, a fost admisă plângerea petiționarei, dispunându-se trimiterea cauzei la parchet, în vederea începerii urmăririi penale față de făptuitorul N.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen., soluție rămasă definitivă în urma respingerii recursului declarat în cauză, prin Decizia penală nr. 151/R/2009 din 7 aprilie 2009. În acest context, s-a mai reținut că, prin ordonanța din 24 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea și-a declinat competența de soluționare a plângerii privind pe executorul judecătoresc N.M. în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, care așa cum anterior s-a menționat, prin rezoluția nr. 476/P/2009 din 8 octombrie 2009 a dispus neînceperea urmăririi penale constatând incidența în cauză a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale.

Prima instanță, analizând actele și lucrările dosarului, a mai reținut că, referitor la infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., presupusă a fi săvârșită anterior date de 9 iulie 2003, limitele pedepsei sunt de la 6 luni la 3 ani închisoare, iar potrivit art. 122 lit. d) C. pen., termenul de prescripție în acest caz este de 5 ani, termen care a apreciat că s-a împlinit în cursul anului 2008 și, pe cale de consecință, a constatat că soluția neînceperii urmăririi penale pentru acest motiv, a fost legală și temeinică.

Totodată, prima instanță a mai considerat că dispozițiile art. 123 C. pen., privind întreruperea cursului prescripției prevăzute la art. 122 C. pen., (care stipulează faptul că „se întrerupe cursul prescripției prev. în art. 122 prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal"), nu sunt aplicabile în speță, întrucât, în cauză nu a fost începută urmărirea penală fată de făptuitorul N.M., care să presupună îndeplinirea unui act care, potrivit legii trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului.

A conchis în sensul că, soluțiile date în speță, privind plângerile împotriva actelor procurorului, formulate în cauză, nu pot fi considerate ca fiind „acte care, potrivit legii trebuie comunicate învinuitului sau inculpatului", înseși noțiunile de învinuit sau inculpat presupunând existența unui proces în curs, ceea ce a constatat că nu este aplicabil în cauza ce face obiectul analizei de față și a dispus, drept urmare, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., respingerea ca nefondată a plângerii formulată de peționara SC I.O. SA, împotriva rezoluției din 08 octombrie 2009 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 476/P/2009, precum și a rezoluției din 02 noiembrie 2009 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 485/ll.2/2009, pe care Ie-a menținut ca fiind legale și temeinice.

împotriva sentinței penale mai sus menționată, în termen legal, petiționara a formulat recurs, criticând-o, prin intermediul reprezentantului legal, pentru nelegalitate și netemeinicie, reiterând motivele arătate în fața primei instanțe și suplimentar, susținând că nu s-ar fi împlinit termenul prescripției răspunderii penale și pentru fapta prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen. Pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a înregistrat Dosarul nr. 1303/35/2009, cu termen de judecată fixat la 14 iunie 2010, termen la care interesele recurentei petiționare au fost susținute de administratorul acesteia numitul G.G., care a depus delegație de reprezentare la dosar, anexând și un memoriu cu motivele de recurs, pe care Înalta Curte să-l aibă în vedere la deliberare.

Examinând recursul declarat de petiționară, sub toate aspectele conform art. 385 6 alin. (3) coroborat cu art. 385 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Ca o garanție a respectării legalității în procesul penal, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca orice persoană nemulțumită de actele și măsurile dispuse în timpul urmăririi penale să facă plângere împotriva acestora.

Poate face o astfel de plângere, în concepția legiuitorului, orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau printr-o măsură procesuală, fără însă a se aduce atingere autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive de condamnare În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată că instanța de fond, în baza ansamblului materialului probator administrat în cauză, a respins în mod justificat plângerea formulată de petiționară, apreciind ca fiind legală și temeinică ordonanța de neîncepere a urmăririi penale nr. 476/P/2009 din 8 octombrie 2009, prin care s-a dispus, printre altele, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen. cu referire și la art. 121 și art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen., neînceperea urmăririi penale împotriva intimatului N.M.

- executor judecătoresc - sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. (fiind incidente dispozițiile privind prescripția răspunderii penale, prevăzută de art. 121 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție prev. de art. 122 lit. d) C. pen., în ceea ce privește fapta presupus a fi săvârșită de executorul judecătoresc în cursul anului 2008). De altfel, analizând rezoluția criticată se constată că petiționara a formulat inițial plângere împotriva intimatului executor judecătoresc, solicitând cercetare acestuia și sub aspectul săvârșirii faptei de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen.

pedeapsă) și nu sub aspectul infracțiunii de neglijență în serviciu cu urmări deosebit de grave, prevăzută de art. 249 alin. (2) C. pen., așa cum, în mod eronat, a tins să acrediteze ideea petiționara prin reprezentant, pentru prima oară în recurs, fapte pentru care legiuitorul a prevăzut un regim sancționator diferit, și,prin urmare și termene de prescripție diferite.

Totodată, prin rezoluția nr. 485/II/2/2009 din 2 noiembrie 2009 dată în Dosarul nr. 476/P/200908, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a confirmat soluția dispusă de procuror, față de intimatul N.M., pentru infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., apreciindu-se, în mod corect, că, urmare actelor premergătoare efectuate și față de data presupusei comiteri a faptei imputate executorului judecătoresc - anterior datei de 9 iulie 2003, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale în cursul anului 2008 și că, în cauză, nu s-au efectuat alte acte de urmărire penale care să fi întrerupt cursul prescripției penale. De altfel, în cauză se constată că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și pentru fapta prevăzută de art. 289 C. pen., pedeapsa prevăzută de legiuitor fiind de la 6 luni la 5 ani închisoare, iar termenul de prescripție este, potrivit dispozițiilor art. 122 alin. (1) lit. d) C. pen.

tot de 5 ani, astfel că s-a împlinit tot în cursul aceluiași an 2008, chiar dacă acest fapt nu s-a menționat în rezoluția procurorului. În același sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a mai reținut de către prima instanță și împrejurarea că față de intimatul executor judecătoresc N.M. nu a fost începută urmărirea penală și nici nu s-a efectuat vreun act care, potrivit legii trebuia să fie comunicat învinuitului sau inculpatului, nefiind deci relevată, în ceea ce îl privește, existența vreunui proces în curs, iar eventualele nemulțumiri ale petiționarei față de modul în care s-a desfășurat executarea silită nu pot constitui, prin ele însele, temei pentru a trage la răspundere penală pe intimatul executor judecătoresc.

De altfel, se mai constată că, petiționara, avea deschisă la momentul respectiv și calea formulării unei eventuale contestații la executare, potrivit dispozițiilor art. 399 C. proc. civ., fără să precizeze, prin intermediul reprezentantului acesteia, dacă a uzat sau nu de acest drept, însă din actele dosarului rezultă că petiționara a obținut o hotărâre de întoarcere a executării silite și de repunere în drepturi prin restituirea imobilului în litigiu. Totodată, Înalta Curte constată că aspectele sesizate de petiționara SC I.O., prin reprezentant își au originea în nemulțumirea față de faptul că, potrivit susținerilor sale, la momentul când intimatul executor judecătoresc N.M.

a procedat la executare silită a sentinței civile nr. 1908/2003 al Judecătoriei Oradea, acesta a tergiversat punerea în executare silită și a comis mai multe abuzuri, ce nu au fost cercetate de parchet și nici sancționate de instanțe, care în mod greșit și nejustificat au considerat, față de momentul săvârșirii presupuselor fapte sesizate în plângerea inițială, că s-ar fi împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale, pentru ambele infracțiuni sesizate în plângerea inițială. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat corect atunci când a apreciat ca fiind nefondată plângerea formulată de petiționară,prin reprezentant, reținând, justificat, că în cauză se impune neînceperea urmăririi penale față de persoana care a pus în executare titlul executoriu - sentința civilă nr. 1908/2003 - intimatul executor judecătoresc N.M.

- cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și fals intelectual, fapte prevăzute de art. 246 C. pen.

și art. 249 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate a rezultat fără echivoc concluzia că fată de vara anului 2003, în cursul căreia se presupune că intimatul ar fi săvârșit faptele imputate, s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale în cursul anului 2008. De asemenea, Înalta Curte mai constată că plângerea penală împotriva executorului judecătoresc, referitor la modalitatea in care a efectuat executarea silită, pe de o parte, nu poate face obiectul unei analize la acest moment, câtă vreme există o cauză de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, așa cum corect s-a apreciat anterior și, pe de altă parte, nici nu poate constitui automat temei pentru a se ajunge la concluzia săvârșirii de către acesta a infracțiunii de abuz în serviciu sau fals intelectual serviciu, deoarece legiuitorul, având în vedere importanța punerii în executare a unei hotărâri judecătorești ori altui titlu executoriu, stabilește în cazul executării silite o procedură specială, în care partea a căror interese au fost lezate cu ocazia executării silite, are la dispoziție căi legale, prevăzute de C. proc.

civ. pentru a le îndrepta, ceea ce, petiționara, în fapt, a și făcut. Așadar, cele susținute de recurenta petiționară rămân doar simple afirmații, fără niciun suport real, în lipsa unor argumente temeinice și a unor probe, care să conducă la concluzia că intimatul N.M. (executor judecătoresc) ar fi săvârșit vreun abuz ori vreo altă faptă cu conotație penală, atunci când a procedat la punerea în executare a titlurilor executorii cu care fusese învestit la momentul 2003, corect apreciindu-se că răspunderea penală pentru faptele prev. de art. 246 și art. 289 C. pen., presupus a fi comise de acesta, s-a prescris prin împlinirea temenului de 5 ani, prevăzut de lege. Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționara SC I. SA Oradea împotriva sentinței penale nr. 43/PI din 31 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petiționară va fi obligată la plata cheltuieli judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționara SC I. SA Oradea împotriva sentinței penale nr. 43/PI din 31 martie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurenta petiționară la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 iunie 2010.