ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1762/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1762/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 102/P din 18

noiembrie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

în temeiul art. 278

1

lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată

plângerea formulată de petentul V.l. împotriva Rezoluției din 25 iunie 2009

dată în Dosar nr. 270/P/2009 de Curtea de Apel Oradea, menținută prin Rezoluția

din 13 august 2009, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Oradea în Dosar nr. 355/112/2009.

A fost respinsă

cererea petentului de obligare a făptuitorilor la plata cheltuielilor

judiciare.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen., petentul a fost obligat la plata sumei de 100 RON,

cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Prin Rezoluția din 25

iunie 2009 emisă în Dosar nr. 270/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Oradea s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul G.C. pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., întrucât

faptei pentru care s-a depus plângerea îi lipsește elementul material al laturii

obiective a infracțiunii și față de numitul G.A., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută și pedepsită de în art. 215 alin. (3) C. pen., întrucât

fapta pentru care s-a depus plângerea penală nu este prevăzută de legea penală.

Procurorul a reținut,

în esență, că la data de 28 februarie 2008 petentul V.l. a depus la Parchetul

de pe lângă Judecătoria Salonta, Dosar nr. 177/P/2008, o plângere penală

împotriva numitului G.A., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune,

arătând că în anul 2002 a cumpărat de la numitele R.E., B.O., C.V., S.D. și

B.E. suprafața totală de 397.000 mp. teren extravilan, cu privire la care

acestea nu aveau încă emis titlul de proprietate, ulterior, în anul 2005, fiind

eliberate aceste titluri sub, nr. X din 16 iunie 2005, Y din 16 iunie 2005 și Z

din 9 iunie 2005. Titlurile au fost ridicate în original de către petent de la

Primăria Ciumeghiu, angajații primăriei având cunoștință că petentul a cumpărat

terenul de la persoanele indicate, cu toate că nu fusese încheiat în formă autentică

niciun contract de vânzare-cumpărare. După ce a cumpărat terenul, petentul a

ajuns la o înțelegere cu G.A. în sensul de a-i vinde, la rândul lui, acest

teren. Pentru a nu întabula terenurile în mod succesiv pe el, apoi pe G.A., iar

ulterior pe o altă persoană la care acesta urma să le vândă, petentul s-a

înțeles cu proprietarele să întocmească pe numele făptuitorului G.A. procuri

autentice prin care să-l împuternicească să le vândă terenul, întocmindu-se

astfel procurile autentificate din 12 august 2002 și din 4 septembrie 2002 la

B.N.P. T.D. din localitatea Arad, din 13 septembrie 2002 la B.N.P. M.P. din

localitatea Arad. G.A. s-a răzgândit și nu a dorit să cumpere terenul, motiv

pentru care petentul a cumpărat în numele societății lui, SC V. SRL, de la

numita R.E. suprafața de 169.200 mp. din titlul de proprietate X/2005, prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. A/2005 la B.N.P. G.I. din

localitatea Salonta, urmând ca diferența de până la 397.000 mp. să-i rămână sub

rezerva încheierii unor alte contracte de vânzare-cumpărare. Acest contract

autentificat la B.N.P. G. nu a fost înscris în cartea funciară. Deși G.A. nu a

mai dorit să cumpere, petentul având încredere în el, nu a mai procedat la

revocarea procurorilor emise de sus-numite pentru G.A. Numitul G.A., însă, s-a

folosit de aceste procuri autentice și a înstrăinat prin contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 29 decembrie 2006 la B.N.P. G.C. din

localitatea Oradea, întregul teren către SC A.C. SRL., notarul întocmind contractul

în lipsa originalelor titlurilor de proprietate, doar pe baza copiilor ale

acestora.

Din actele

premergătoare efectuate în cauză reiese că sus-numitele au avut o înțelegere cu

petentul V.l. în sensul vânzării terenurilor pe care urmau să primească

titlurile de proprietate. După ce petentul V.l. a plătit sumele convenite, fără

a se întocmi contracte de vânzare-cumpărare, la cererea petentului V.l.,

sus-numitele s-au deplasat la notar și au semnat împuternicirile sus-menționate

pentru numitul G.A.

În speță, suntem în

prezența unor antecontracte de vânzare-cumpărare și nu a unor contracte de

vânzare-cumpărare, condițiile cerute de Legea fondului funciar pentru

înstrăinarea terenurilor nefiind îndeplinite.

Numitul G.A. în baza

procurilor nerevocate din care rezultă că este împuternicit să ridice titlurile

de proprietate, să vândă terenurile cui va crede de cuviință, obținând actele

necesare vânzării, să facă demersurile necesare pentru întabularea în cartea

funciară a titlurilor de proprietate și să consimtă la întabularea dreptului de

proprietate în favoarea cumpărătorilor, s-a prezentat la B.N.P. G.C. din

localitatea Oradea și a vândut întreaga suprafață de 397.000 mp. SC A.C. SRL

A.l. pentru suma de 65.000 RON.

Conform Raportului de

constatare tehnico-științifică din 16 decembrie 2008 întocmit de Serviciul

Criminalistic al I.P.J. Bihor, copiile titlurilor de proprietate nr. Y și X din

16 iunie 2005 avute în vedere de către notarul G. la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, au fost executate de pe documentele originale de la cotorul

aflat în posesia Comisiei județene pensii, stabilirea dreptului de proprietate

a terenurilor.

Având în vedere

concluziile raportului prin referatul întocmit în Dosar nr. 177/P/2008, s-a

dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Oradea, în vederea cercetării notarului G.C. pentru

săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, din

actele de cercetare penală reieșind și că, anterior, același notar a

autentificat în 16 august 2005 un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect

terenul din titlul de proprietate nr. Z/2005 și trebuia să știe că terenul nu

mai putea fi vândut a două oară din aceeași proprietate și că numitul G.A. nu a

fost asistat de traducător la momentul încheierii contractului.

Referitor la modul de

autentificare a unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil

care nu este înscris în cartea funciară, Uniunea Națională a Notarilor Publici

a comunicat sub nr. 3569/2008 că actele necesare pentru autentificare erau, în

decembrie 2006, următoarele: actul de proprietate (titlul de proprietate emis

în baza Legii fondului funciar sau după caz hotărârea judecătorească, act

notarial de vânzare-cumpărare, întreținere, etc.), documentație cadastrală

pentru imobilele extratabulare, certificatul fiscal, actele de identitate ale

părților și procură specială în original sau în copie legalizată în caz de

neprezentare a părților.

Având în vedere

adresa de mai sus, s-a solicitat Uniunii Naționale a Notarilor Publici, în

raport de specificul prezentei cauze, un punct de vedere privind contractele de

vânzare-cumpărare având ca obiect terenurile extravilane asupra cărora s-a

reconstituit dreptul de proprietate în temeiul Legii fondului funciar.

Prin adresa din 04

iunie 2009 a Uniunii Naționale a Notarilor Publici s-a comunicat faptul că în

raport de situația din județul Bihor unde s-au emis titluri de proprietate la

scara 1/2880, corespunzătoare parcelelor topografice înscrise în vechile coli

de carte funciară dar și la scara de 1/10.000 care nu corespund vechilor

amplasamente, s-a acceptat încheierea de contracte de vânzare-cumpărare având

la bază doar titlul de proprietate fără intabularea anterioară a acestuia în

coala de carte funciară.

În cazul încheierii

unor astfel de contracte, dovada dreptului de proprietate se făcea cu titlu de

proprietate, dacă a fost emis ori cu adeverința eliberată de comisia locală de

aplicare a fondului funciar. Titlul de proprietate poate să fie prezentat de

către părți în original, în duplicat, în copie legalizată sau în copie xerox

simplă. De asemenea, s-a comunicat faptul că din prevederile art. 49 din Legea

nr. 36/1995 reiese că documentația necesară încheierii actului poate fi

obținută și de către notarul public, la cererea părților, de la diverse surse

sau din diverse locuri de păstrare sau arhivare a documentelor care atestă

proprietatea, iar în cazul titlurilor de proprietate, acest loc putând fi și

Oficiul Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

În declarația dată,

notarul public G.C. a arătat că știa foarte bine părțile semnatare ale

contractului de vânzare-cumpărare, deoarece la biroul lui notarial s-au

încheiat mai multe contracte între aceste părți având ca obiect terenuri agricole

situate în zona localității Salonta, iar numitul G.A. cunoaște bine limba

română neavând nevoie de traducător. Cunoștea și faptul că numitul V.l.

intermedia cumpărarea de terenuri agricole pentru societatea comercială a

numitului G.A., practica fiind comună în sensul că proprietarii îl

împuterniceau pe G.A. să facă ulterior vânzarea către societatea comercială. A

arătat că procurile care au stat la baza vânzării erau în vigoare, el procedând

la verificarea prin telefon a autenticității acestora la birourile notariale

unde au fost autentificate. Totodată, notarul public a susținut că în calitatea

pe care o are a putut să verifice originalul titlurilor de proprietate la

cotorul deținut de Oficiul de Cadastru Imobiliară Bihor și, după ce a constatat

că procurile sunt valabile, iar copiile xerox ale titlurilor sunt conforme cu

înscrierile din cotor, a procedat la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare. În legătură cu faptul că anterior, la 16 august 2005, a

autentificat un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect același teren din

titlul nr. Z, notarul a arătat că nu-i poate fi imputat acest lucru, întrucât

biroul notarial nu ține o evidență a înstrăinării imobiliare după obiectul

actului de înstrăinare, iar dată fiind perioada lungă de timp dintre cele două

contracte nu și-a amintit că ar fi vorba despre același titlu de proprietate.

Într-adevăr nu există

o obligație prevăzută expres de lege ca în situația dată notarul să nu încheie

actul decât în baza titlului de proprietate în original, iar conform art. 45

din Legea nr. 36/1995 el trebuie să ceară părților, ori de câte ori este cazul,

documentele justificative și autorizațiile necesare pentru încheierea actului

sau, la cererea acestora, va putea obține el însuși documentația necesară.

Conform art. 46 din aceeași lege autoritățile administrației publice locale au

obligația ca în cadrul atribuțiilor lor să acorde notarilor publici concursul

solicitat pentru îndeplinirea actelor notariale.

Notarul public G.C.

nu a făcut decât, pornind de la procurile prezentate, verificate ca fiind

valabile, să îndeplinească actul cerut de persoana împuternicită, obținând

documentația necesară de la autorități, în conformitate cu prevederile legale

sus-menționate. Nu se poate susține că notarul G. ar fi făcut altceva decât

permitea cele inserate în procuri referitor la acele terenuri. Mai mult, se

poate observa că indiferent în posesia cui se aflau acele titluri de

proprietate vânzarea terenurilor nu se putea face decât de către titularii lor

ori de către împuternicitul G.A., deci vânzarea s-a făcut în conformitate cu

voința părților care își exercitau în mod valabil drepturile. Faptul că

anterior au existat înțelegeri verbale care nu au fost respectate în sensul că

de fapt numitul V. era doar intermediarul numitului G.A. în raport de titularii

drepturilor de proprietate ori numitul V. a acționat în nume propriu față de

acești titulari nu au relevanță asupra activității desfășurate de notarul G.

Simpla posesie a titlurilor de proprietate nu dă niciun drept numitului V., care

oricum în mod destul de curios le-a primit de la primărie fără existența

vreunei dovezi scrise a transferului dreptului de proprietate, singurii

titulari de drepturi fiind proprietarii și împuterniciții acestora.

În legătură cu faptul

că prin contractul încheiat la B.N.P. G. s-a vândut a doua oară terenul din

titlul de proprietate nr. X/2005, vândut inițial în anul 2005, nu-i poate fi

imputat notarului care nu avea cunoștință de această vânzare cu atât mai mult

cu cât nici măcar nu s-a făcut întabularea dreptului de proprietate rezultat

din vânzare, după cum nu-i poate fi imputat nici numitului G.A. care se află în

aceeași situație.

Referitor la

împrejurarea că notarul G., anterior, la 16 august 2005 a autentificat un

contract de vânzare-cumpărare având ca obiect același teren din titlul nr. Z,

este pertinentă susținerea că nu-i poate fi imputat acest fapt, deoarece biroul

notarial nu ține o evidență a înstrăinării imobiliare după obiectul actului de

înstrăinare, iar dată fiind perioada lungă de timp dintre cele două contracte,

nu și-a amintit că ar fi vorba despre același titlu de proprietate.

Cât privește aspectul

că numitului G.A. nu i s-a asigurat traducător la întocmirea contractului de

vânzare-cumpărare de către notarul G., se observă că sus-numitul nu a invocat

vreo vătămare adusă prin acest fapt și că, după cum reiese chiar din cercetări,

sus-numitul știe să vorbească și să citească limba română având nevoie de

traducător doar în măsura în care trebuie să scrie în limba română. Or, conform

art. 47 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 numai persoanele care nu vorbesc sau nu

înțeleg limba română li se acordă interpret.

În consecință,

procurorul nu a putut reține că notarul G. și-ar fi încălcat vreo atribuție de

serviciu, lipsind elementul material al laturii obiective a infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

În raport de situația

numitului G.A. se poate constata că acesta nu a făcut altceva decât ce era

îndrituit prin act notarial valabil încheiat. Faptul că ulterior au existat sau

nu divergențe cu privire la executarea înțelegerilor nu intră în conținutul

constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, ci constituie un litigiu civil.

Având în vedere cele

expuse, în temeiul art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) și d) C.

proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitori.

Împotriva soluției,

petentul a formulat plângere, iar prin Rezoluția din 13 august 2009 emisă în

Dosar nr. 355/11.2/2009 de către procurorul general de la Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Oradea aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea

petentului V.l.

Petentul V.l. a

depus, în termen legal, în baza art. 278

1

C. proc. pen. plângere

împotriva soluției din Dosarul nr. 270/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Oradea, pe care o consideră nelegală ș netemeinică, solicitând

infirmarea soluției și începerea urmăririi penale față de făptuitorul G.C. -

notar public, în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor faptă prevăzută și pedepsită de art. 246 C pen. și față

de făptuitorul G.A. în ceea ce privește infracțiunea de înșelăciune faptă

prevăzută și pedepsită de art. 215 C. pen.

În cauză nu este

dovedit că notarul public a săvârșit infracțiunea de abuz în serviciu contra

intereselor persoanei, prevăzută, de art. 246 C. pen.

Pentru ca fapta să

fie încadrată juridic în dispozițiile art. 246 C. pen., la dosarul cauzei

deduse judecății ar trebui să existe probe certe că notarul public, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu știință, fie a omis să facă un act,

fie l-a efectuat greșit, necorespunzător conținutului îndatoririlor sale și

prin aceasta a cauzat o vătămare a intereselor legale ale petentului.

În mod corect

procurorul a reținut că în cauză sunt pendinte dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc.

pen., apreciind că faptei îi lipsește latura obiectivă.

Astfel, potrivit art.

6 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, notarii

publici au obligația să verifice ca actele pe care le instrumentează să nu

cuprindă clauze contrare legii și bunelor moravuri, iar potrivit art. 43 din

aceeași lege, înscrisurile redactate de părți sau, după caz, de reprezentanții

lor legali sau convenționali trebuie verificate cu privire la îndeplinirea

condițiilor de fond și formă, iar înscrisurile referitoare la actele notariale

se redactează potrivit voinței părților și în condițiile prevăzute de lege.

Totodată, conform art. 45, notarului public îi incumbă obligația de a cere

părților, ori de câte ori este cazul, documente justificative și autorizații,

necesare pentru închirierea actului notarial sau la cererea lor, va putea

obține el însuși documentația necesară (a se vedea și prevederile art. 46).

Elementul material al

acestei infracțiuni constă în încălcarea de către un funcționar a unei îndatoriri

de serviciu, prin încălcare înțelegându-se nesocotirea, violarea sau

nerespectarea unei sarcini impuse de serviciu. Această încălcare poate fi

realizată fie prin neîndeplinirea - omiterea, neefectuarea unui act care

trebuia să fie îndeplinit - unei îndatoriri de serviciu, fie prin îndeplinirea

defectuoasă a acesteia - îndeplinirea unei îndatoriri altfel decât se cuvenea a

fi efectuată.

Or, în speță, astfel

cum s-a arătat mai sus, verificarea făcută de intimat s-a circumscris

dispozițiilor legale, acesta neputând fi învinuit pentru un act care l-a

întocmit cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute în Legea nr. 36/1995.

În cauză, au fost

efectuate acte premergătoare și nu s-a putut dovedi că intimatul a acționat cu

rea-credință, cu intenția favorizării uneia dintre părțile contractante, sau că

acesta și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu, câtă vreme a făcut

verificările obligatorii și a solicitat să-i fie prezentate actele necesare în

vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel fiind, Curtea

a reținut că soluția dată de procuror, în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. d)

C. proc. pen., de neîncepere a urmăririi penale față de intimat sub aspectul

comiterii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, este

temeinică și legală.

De asemenea, legală

este și soluția dată de parchet față de G.A., chiar dacă motivarea rezoluției

este lapidară. Actele premergătoare efectuate în cauză nu demonstrează că G.A.

a comis infracțiunea de înșelăciune în convenții, prevăzută și pedepsită de

art. 215 alin. (3) C. pen. Astfel, în mod corect, procurorul de caz a reținut

că făptuitorul G.A. nu a efectuat altceva, decât ce era îndrituit prin

procurile pe care Ie-a obținut.

Proprietarii

terenurilor, prin procurile autentificate aflate la dosar, au împuternicit pe

G.A., la solicitarea petentului V.l., să vândă terenul în discuție, aspect

necontestat de către R.E., B.O., C.V., S.D. și B.E. Procurile Ie-a obținut

făptuitorul de la petent, conform susținerilor acestuia, care se coroborează cu

declarațiile numiților H.G.P. și U.D., martori care au arătat că potentul i-a

înmânat lui G.A. procurile, în incinta Primăriei Ciumeghiu, după ce acesta i-a

dat 24.000 sau 25.000 euro.

În consecință, în mod

corect, procurorul a apreciat că fapta de înșelăciune nu există, dispunând în

baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen. neînceperea

urmării penale față de făptuitorul G.A.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul V.l.

Prin motivele de

recurs, petentul reiterând practic, susținerile și criticile din plângerea

penală și împotriva soluției procurorului, a solicitat casarea hotărârii și

începerea urmăririi penale față de intimați.

Examinând hotărârea

atacată și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, Înalta Curte

constată că recursul formulat nu este fondat.

Înalta Curte

apreciază că soluția de neurmărire penală dată de parchet și menținută de prima

instanță, este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate

nu a rezultat niciun element care să conducă la concluzia existenței

infracțiunilor pe care petentul Ie-a indicat în plângerea sa.

Astfel, pentru a se

putea începe urmărirea penală sunt necesare două condiții.

Prima condiție constă

din existența acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să

considere că s-a săvârșit, în mod cert infracțiunea.

Cea de a doua

condiție, necesară începerii urmăririi penale este înscrisă în art. 228 C.

proc. pen., și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în

mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc. pen.

[

cu excepția celui

prevăzut la lit. b

1

)

]

.

Intervenția oricărui caz, dintre cele prevăzute în art. 10, rezultând fie din

actele prin care a fost sesizat organul de urmărire, fie din actele premergătoare

efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi

penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale.

În cauză, după cum a

motivat și prima instanță în considerentele anterioare redate (considerente pe

care Înalta Curte și le însușește), din actele premergătoare efectuate s-a

constatat că faptele reclamate nu există, împrejurare care a determinat

pronunțarea soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Mai mult decât atât,

Înalta Curte constată că petentul, nici în această fază procesuală, nu a

prezentat elemente sau dovezi, neavute în vedere de procuror sau de către

instanța care a soluționat cauza în primă instanță, care să conducă la

concluzia existenței infracțiunilor reclamate.

În consecință, având

în vedere că din lucrările dosarului nu s-a constatat vreo încălcare a

dispozițiilor legii de către intimații G.C. și G.A., care să atragă răspunderea

penală a acestora, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen, va respinge ca nefondat, recursul declarat de petentul V.l.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul V.l. împotriva Sentinței penale nr.

102/P din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 4 mai 2010.