ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1642/2010

Asupra contestației în anulare de

față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea din 16 februarie 2010, Înalta Curte a admis în

principiu: contestația în anulare formulată, prin apărător ales, de condamnatul

R.V., stabilindu-se termen pentru judecarea pe fond a acesteia la data de 30

martie 2010 și, apoi, la data de 27 aprilie 2010.

Motivele

contestației în anulare au fost expuse, inițial, în înscrisul depus la dosar

(fil. 1-10).

Prealabil

examinării pe fond a motivelor contestației în anulare, Înalta Curte constată

următoarele:

- obiectul

acesteia este Decizia penală nr. 4131 din 10 decembrie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală;

- dezbaterile

în recurs au avut loc la data de 3 decembrie 2009 și sunt consemnate în

încheierea de ședință de la acea dată;

- conform

încheierii de dezbateri, inculpatul lipsă a fost reprezentat de dl. avocat A.H.,

același apărător care a redactat motivele contestației în anulare (fil. 1-10,

fil. 11);

- susținerea

motivelor contestației în anulare, dar și completarea acesteia au fost

realizate de un alt apărător ales (fil. 16, fil. 17 - „precizare");

- contestatorul

a fost citat la cele două adrese cunoscute (fil. 50, 51, fil. 53-54 xerocopie C.I.

și C.A.).

De asemenea,

Înalta Curte - prealabil examinării contestației în anulare - apreciază necesar

a fi făcute următoarele precizări:

Citarea inculpatului în

procesul penal nu este o activitate pur formală, nu reprezintă un scop în sine,

ci are menirea, pe de o

parte, să informeze pe atesta despre existența unei proceduri jurisdicționale

penale (judecarea cauzei în fond, judecarea cauzei în apel sau în recurs), iar

pe de altă parte, să asigure acestuia posibilitatea să se prezinte în instanță

și, în acest fel, să-și susțină apărările, să formuleze cereri de probe etc.

Doctrina juridică este

consecventă în acceptarea concepției dublului scop ol citării: de încunoștințare

și, respectiv, de chemare în fața organelor judiciare.

Potrivit

actualei legi procesual-penale române, în cursul judecății, inculpatul aflat în

stare de libertate, poate fi reprezentat; în majoritatea situațiilor această

reprezentare judiciară este realizată de către apărătorul ales.

În legătură

cu aspectele menționate trebuie observate și principiile expuse în Decizia-cadru

2009/299/JAI din 26 februarie 2009 în care se arată că dreptul persoanei

acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un

proces echitabil prevăzut la articolul 6 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum a fost

interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Curtea a declarat, de

asemenea, că dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces

nu este absolut și că, în anumite condiții, persoana acuzată, poate renunța, de

bună voie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la

respectivul drept. Este necesar a se constata dacă acuzatul, având cunoștință

de procesul stabilit, a mandatat un avocat, care a fost numit fie de către

persoana în cauză, fie de către stat, pentru a o apăra la proces și că a fost

într-adevăr apărată de avocatul respectiv la proces. Modul de numire a

avocatului și chestiunile conexe țin de legislația națională.

De

asemenea, s-a arătat că potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, atunci când se analizează dacă modul în care au fost furnizate

informațiile este suficient pentru a asigura informarea persoanei cu privire la

proces, o atenție deosebită ar putea fi acordată, acolo unde este cazul, și

eforturilor depuse de către persoana în cauza pentru a primi informațiile ce

i-au fost adresate.

Revenind

asupra contestației în anulare, Înalta Curte constată următoarele:

- în

recurs, judecarea cauzei a fost amânată de 6 ori;

- chiar prin

cererea de recurs s-a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură la

sediul cabinetului avocațial (av. H.A.). De asemenea, aceeași solicitare apare

și în memoriul de la fil.48-59 întocmii de același apărător;

- la primul

termen s-a prezentat fiica recurentului R.V. care a depus acte medicale pentru

acesta (fil. 40-42);

- invocându-se

chestiuni de ordin medical, inculpatul nu s-a prezentat la nici-unul dintre

termenele de judecată acordate în recurs (fil. 59-60, 67-69, 80, 85-87).

Obținerea actelor medicale și depunerea lor la dosar, fiind invocate ca motiv

de amânare a judecății, coroborată cu prezentarea la instanță a fiicei

inculpatului și, mai ales, angajarea unui apărător care să-l reprezinte în

proces, relevă, fără dubii, împrejurarea că recurentul-inculpat a avui

cunoștință despre desfășurarea judecării recursului;

- dl. av. A.H.

a reprezentat pe inculpat în recurs (delegație avocațială, fil.68);

- la

dezbateri, inculpatul a lipsit, fiind însă reprezentat de către dl. av. A.H.,

apărător ales, care a comunicat instanței că acesta cunoaște termenul de judecată,

nefiind formulate alte cereri (fil. 99, încheiere dezbateri).

În

consecință, Înalta Curte constată că recurentul-inculpat R.V., a avut

cunoștință de procesul stabilit, a mandatat un avocat care a fost numit de

către persoana în cauză pentru a o apăra la proces și că a fost într-adevăr

apărată de avocatul respectiv la proces.

În cursul

judecății în recurs, inculpatul a fost citat, la cererea apărătorului ales, Ia

sediul cabinetului acestuia, cerere formulată in exercitarea drepturilor

procesuale. După formularea acestei cereri, apărătorul ales nu a invocat

aspecte legate de citare, inclusiv la termenul când au avut loc dezbaterile. În

recurs, inculpatul nu a indicat o altă adresă pentru citare, cu ocazia

judecării cauzei nefiind invocate alte aspecte legate de citare.

Inculpatul

nu s-a prezentat în cursul judecării recursului, apărătorul ales exercitând

drepturile sale procesuale, potrivit art. 172 alin. (7) C. proc. pen.

Având în

vedere dispozițiile art. 24 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) și (4)

din C. proc. pen., instanța de recurs a respectat dreptul inculpatului de ași

angaja un apărător ales și de a fi reprezentat de acesta, la dosar fiind depusa

delega!ia avocațială.

Dreptul

inculpatului pentru alegerea apărătorului rezultă din dispozițiile art. 24 alin.

(2) din Constituție, art. 6, art. 171 și art. 174 C. proc. pen., principiile și

regulile de bază ale relației dintre avocat și client fiind reglementate prin

dispozițiile art. 113, 116, 125, 127 și 131 din Statutul profesiei: de avocat.

În aplicarea

acestor dispoziții legale, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

rezultă că apărătorul ales al inculpatului a avut posibilitatea reală și a

exercitat efectiv toate drepturile procesuale ale acestuia prin depunerea unor

probe la dosar (înscrisuri), formularea cererilor de amânare a judecății pentru

imposibilitate de prezentare, pregătirea apărării, studierea actelor dosarului,

discutarea contradictorie a tuturor aspectelor cauzei la termenele de judecată,

punerea de concluzii orale și scrise etc.

În consecință,

susținerile contestatorului potrivit cărora nu a fost corect citat și, astfel,

nu a avut cunoștință despre judecarea cauzei, nu sunt întemeiate (cazul

prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.).

Este

neîntemeiată și invocarea cazului prevăzut de art. 386 lit. b) din C. proc. pen.

deoarece, conform încheierii de dezbateri, nici recurentul-inculpat, și nici

apărătorul ales, la cel de-al 6-lea termen acordat, nu au solicitai amânarea

cauzei pentru imposibilitate de prezentare, fiind depuse acte medicale emise la

3 noiembrie 2009 și 20 noiembrie 2009 (fil. 85-87) din care nu rezultă

îndeplinirea cumulativă a celor 2 condiții prevăzute de legiuitor.

Or,

din examinarea textului legal rezultă că cele 2 condiții trebuie îndeplinite

cumulativ: a) partea să fi fost în imposibilitate de a se prezenta; b) partea

să fi fost în imposibilitate de a încunoștința instanța despre această

împiedicare.

Fără

a echivala, obligatoriu, cu forța majoră, „împiedicarea" trebuie să fie de

neînvins, să fie nu numai obiectivă, dar și să nu fi putut, fi prevăzută în mod

normal, fiind incluse în această categorie de evenimente: o stare de război, o

inundație, o înzăpezire, o epidemie - care a necesitat măsuri de carantină - sau

un alt fapt neprevăzut ce a dus la întreruperea circulației între sediul

instanței și locul unde se afla contestatorul. De asemenea, în această

categorie de evenimente mai sunt incluse și alte situații: o boala gravă sau un

accident, intervenite pe neașteptat, și care l-au pus pe cel în cauza în

situația de a nu putea suporta transportul până la sediul instanței.

În

cazul în care partea s-a găsit în imposibilitate de a se prezenta la termenul

de judecată, are obligația să încunoștințeze instanța despre această

împiedicare. Dacă nu și-a îndeplinit această obligație, lăsând ca procesul să

fie soluționat în lipsa sa, partea este în culpă și nu-i mai este îngăduit să

atace hotărârea atunci când constată că soluția nu-i este favorabilă.

Sub

acest ultim aspect, împiedicarea de încunoștințare a instanței de recurs este

datorată unor situații care au întrerupt nu numai posibilitățile de transport,

dar și comunicările prin poșta, telegraf, fax, telefon etc.

În cele mai

multe cazuri, mai ales în actualele condiții de dezvoltare a multiplelor

sisteme de comunicații (telefonie fixă și mobilă, fax, telegraf, curierat

rapid, internet etc.) împrejurarea care face imposibilă prezentarea părții la

proces, nu afectează posibilitatea de a încunoștința instanța despre situația

intervenită.

În raport cu

cele menționate, se apreciază că susținerile contestatorului, în sensul că a

fost într-o situație care l-a pus în imposibilitate de a prezenta la instanța

de recurs, precum și la imposibilitatea de încunoștința instanța despre această

situație, sunt neîntemeiate. Din actele medicale depuse la dosar nu rezultă că

inculpatul (prezentul contestator), s-ar fi aflat într-o situație care l-ar fi

pus în imposibilitate de a încunoștința instanța despre această imposibilitate.

În

condițiile în care, potrivit legii române, prezența inculpatului nu este

obligatorie, acesta a optat pentru angajarea unui avocat, care a fost prezent la

judecarea recursului și a pus concluzii pe fond.

În sfârșit,

este neîntemeiată și invocarea cazului prevăzut de art. 386 lit. e) din C. proc.

pen. deoarece, în lipsa recurentului inculpat, Înalta Curte nu avea

posibilitatea efectivă a ascultării acestuia.

Față de cele

arătate, Înalta Curte - în urma interpretării „per a contrario" a

dispozițiilor art. 392 alin. (1) C. proc. pen. - va respinge ca nefondată

contestația în anulare.

Conform art.

192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata către stat a

cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată,

contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat R.V. împotriva Deciziei

penale nr. 4131 din 10 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 10629/105/2006.

Obligă contestatorul

condamnat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, azi 27

aprilie 2010.