ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 95/2012

Deliberând supra contestației de față:

Prin sentința

penală 101/ F din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul H.

C.,

menținând

rezoluția nr. 35/P/2010 din 12 martie 2010, dată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Pitești.

Petentul a fost

obligat la 400 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, la data de 07 iunie 2010, a fost

înregistrată plângerea formulată de petentul H.C. împotriva rezoluției nr. 243/II/2/2010

din 20 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, prin care

acesta solicită desființarea rezoluției atacate, cu consecința trimiterii

cauzei la procuror, în vederea începerii urmăririi penale, pe motiv că intimata

N.M., în calitatea sa de judecător la Tribunalul Vâlcea, ar fi încălcat

prevederile Codului de procedură civilă și ar fi dat dovadă de gravă neglijență

la pronunțarea sentinței civile nr. 869 din 26 octombrie 2010, creându-i

petentului un prejudiciu considerabil.

În susținerea

plângerii, petiționarul a depus acte, în copii xerox, cum și note de ședință.

A fost atașat

dosarul nr. 5945/1/2010, în care a fost dată rezoluția atacată.

Examinând

soluția procurorului prin prisma criticilor formulate de petent, cum și a

actelor aflate la dosarul cauzei, curtea a constatat că plângerea îndreptată

împotriva acesteia este neîntemeiată.

S-a reținut că,

la data de 22 ianuarie 2010, a fost înregistrată plângerea penală prin care

persoana vătămată H.C. a solicitat punerea în mișcare a acțiunii penale și

trimiterea în judecată a făptuitoarei N.M., judecător la Tribunalul Vâlcea, pe

motiv că aceasta ar fi pronunțat hotărâri care „încalcă legea și etica

profesională”.

Dezvoltând

aceste acuzații, persoana vătămată a susținut că doamna judecător a formulat o

opinie separată, pe care acesta a contestat-o prin notele de ședință depuse,

iar această opinie a sa ar fi nelegală și netemeinică și i-ar fi vătămat

petentului interesele legitime, legate de reintegrarea acestuia la locul de

muncă.

După efectuarea

actelor premergătoare, procurorul a dispus, prin rezoluția nr. 35/P/2010 din 12

martie 2010, neînceperea urmăririi penale față de magistratul reclamat, în baza

art. 10 lit. b) C. proc. pen., pe motiv că aspectele sesizate de persoana

vătămată vizează, în fapt, legalitatea și temeinicia soluțiilor adoptate de

organele judiciare, aspect care excede sferei de competență a organului de

urmărire penală, întrucât nu poate îmbrăca forma juridică a infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen.

În temeiul art.

278 C. proc. pen., petentul s-a adresat cu plângere împotriva rezoluției

sus-menționate procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Pitești, iar acesta, prin rezoluția nr. 243/II/2/2010 a respins ca neîntemeiată

plângerea, arătând în motivare că procurorul de caz a avut în vedere toate

aspectele reclamate de petiționar, iar soluția adoptată are la bază materialul

probator administrat, concluzia că în cauză nu există indicii cu privire la

comiterea infracțiunii, fiind cea corectă.

Instanța de

fond a considerat că, într-adevăr, soluțiile instanțelor

judecătorești pot fi verificate, modificate sau

reformate doar prin căile de

atac prevăzute de lege, exercitate conform

dispozițiilor legale, nu și pe calea unei plângeri penale împotriva celor care

le-au adoptat.

Potrivit art. 124 paragr. 3 din Constituția

României, judecătorii sunt

independenți și se supun numai legii. Dacă

s-ar admite că hotărârile date de aceștia ar putea fi controlate de către

procuror, prin plângerile penale

pe care

persoanele nemulțumite de soluțiile date le formulează, principiul

independenței

judecătorilor ar fi știrbit.

A considerat

instant de fond că, fiind un act de aplicare a legii,

hotărârea judecătorească intrată în puterea lucrului judecat este

prezumată legal că reprezintă adevărul cu privire la speța dedusă judecății,

modul în

care instanța a analizat probele și a dispus admiterea ori

respingerea

acestora, precum și modul în

care a soluționat excepțiile invocate de părți

sau din oficiu ținând de

aprecierea judecătorului, singurul care este îndreptățit să adopte măsurile pe

care le consideră necesare pentru o justă soluționare a cauzei.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs petiționarul H.C.

Prin decizia

596 din 16 februarie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în dosarul 793/46/2010, a fost respins, ca nefundat, recursul declarant

de petiționarul H.C. reținându-se că nemulțumirea persoanei vătămate de

hotărârea judecătorească pronunțată de intimate nu constituie un indiciu

privind săvârșirea vreunei fapte penale de către magistratul învestit cu

soluționarea cauzei. Legalitatea și temeinicia unei hotărâri pot fi invocate

doar în căile de atac prevăzute de lege și nu

prin formularea unor plângeri

penale împotriva magistraților întrucât

s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, iar pe de

altă tarte, s-ar crea, în mod nepermis, o altă cale de desființare a unei

hotărâri judecătorești. Analiza probelor este atributul exclusive al instanței,

aceasta fiind îndrituită să adopte soluția care se impune, hotărârea fiind

supusă căilor de atac prevăzute de lege.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul petiționar a fost obligat la

plata sumei de 200 lei cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat.

Prin încheierea

de ședință din 16 mai 2011 a fost respinsă, ca nefondată, cererea

petiționarului de îndreptare eroare materială strecurată

în minuta deciziei 596 din 16 februarie 2011,

constatându-se că, în temeiul art. 195

C. proc. pen., numai erorile

materiale evidente din cuprinsul unui act procedural

se îndreaptă, iar în speță, aceste dispoziții legale nu sunt incidente

întrucât

petentul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Prin cererea

adresată, la data de 2 septembrie 2011, Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, H.C. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei 596 din 16

februarie 2011, pronunțată în dosarul 793/46/2010, învederând în esență, că are

mari probleme financiare deoarece nu au fost analizate probele pe care le-a

propus și nici motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat.

Examinând

contestația în anulare se constată următoarele:

În conformitate

cu dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., contestația în anulare se

admite în principiu când sunt întrunite cumulativ mai multe condiții, respectiv

este formulată în termenul prevăzut de lege, se sprijină pe unul din motivele

reglementate de art. 386 C. proc. pen. și se depun ori se invocă dovezi care

sunt la dosar.

Analizând

cererea din prisma cazurilor de contestație în anulare, expres și limitativ

prevăzute de art. 386 C. proc. pen., Înalta Curte constată că motivele pe care

se sprijină contestația în anulare formulate de contestatorul H.C. nu sunt

dintre cele prevăzute de textul legal menționat.

Potrivit art. 386

alin. (l) lit. a) – e) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare:

- când

procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,

- când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instant despre

această împiedicare,

- când instanța

de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal din

cele prevăzute în art. 10 lit. f) - i

l

), cu privire la care existau

probe în dosar,

- când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă,

- când, la

judecarea recursului sau la judecarea cauzei de către instanța de recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie

potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin.

(l).

În cauză, prin

contestația formulată, contestatorul H.C. solicită rejudecarea pricinii de

către instanța de recurs, urmărind a se realiza o nouă analiză a situației de

fapt, a actelor și lucrărilor dosarului de cercetare penală.

Pe cale de

consecință, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative

pentru admiterea în principiu a contestației în anulare, prevăzute de art. 391 alin.

(2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în

anulare formulată de contestatorul H.C. împotriva deciziei penale nr. 596 din 16

februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

În temeiul art.

192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul contestator la plata

sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul H.C. împotriva

deciziei penale nr. 596 din 16 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală.

Obligă

recurentul contestator la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 17 ianuarie 2012.