ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 130/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 130/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 164/CA/2010 din 9

februarie 2010, Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea precizată de reclamantul  B.G., a

obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 7876 lei reprezentând

suma cuvenită pentru 25 zile concediu de odihnă neefectuate în anul 2008.

Pentru a pronunța această hotărâre

instanța de fond a reținut că în conformitate cu art.3 din contractul de mandat

acesta avea dreptul la 30 de zile lucrătoare concediu de odihnă aferente anului

2008 și că au fost neefectuate 27 de zile în anul 2007, că pentru cele 27 de

zile de concediu de odihnă eferente anului 2007 pârâta a făcut dovada

efectuării, rămânând a fi obligată pârâta să-i plătească reclamantului doar

cele 30 de zile de concediu neefectuat pentru anul 2008.

De asemenea, a reținut instanța de

fond, că cererea reclamantului pentru obligarea pârâtei la plata indemnizației

pentru perioada 1 martie 2009 – 25 noiembrie 2009 nu se justifică deoarece de

la acea dată reclamantul a beneficiat de pensie de invaliditate, situație care

nu poate fi imputată pârâtei.

Apelul reclamantului  B.G. declarat

împotriva sentinței instanței de fond a fost respins de Curtea de Apel Alba

Iulia, secția comercială, prin decizia nr. 69/A din 4 iunie 2010, conform

căreia aceasta a reținut că în mod corect a apreciat instanța de fond că

cererea reclamantului vizând despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin

neachitarea indemnizației lunare stabilit conform art. 3 pct. 1 din contract nu

este datorată, întrucât acesta a suferit internări, după care a fost și

pensionat pentru invalidate și nu ar fi avut capacitatea de a executa

contractul de mandat datorită stării de sănătate, situația în care pârâta nu

avea obligația să-i acorde reclamantului drepturile prevăzute de art. 3 din

contractul de mandat.

De asemenea, a reținut instanța că

raporturile juridice dintre părți supuse controlului judiciar își au izvorul în

contractul de mandat încheiat între pârâtă și reclamant, care a fost revocat de

AGA prin Hotărârea nr. 11 din 10 octombrie 2008, hotărârea nefind contestată,

deși a fost comunicată reclamantului, acesta acceptând încetarea contractului

în mod expres atunci când a solicitat pârâtei să pună în aplicare dispozițiile

art. 16 din contract prin încadrarea sa pe un post corespunzător pregătirii

profesionale, situație față de care a apreciat că modul de încetare a

contractului de mandat nu are caracter abuziv și că în aceste condiții

reclamantul nu este îndreptățit să primească despăgubiri.

La 23 august 2010 reclamantul a

formulat recurs împotriva deciziei instanței de apel, pe care a considerat-o

nelegală și a solicitat în baza art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate și implicit admiterea

în tot a acțiunii formulate.

A arătat că prin decizia instanței

de apel s-a reținut că nu a fost atacată hotărârea AGA nr. 11 din 10 octombrie

2008 situație față de care s-a considerat acceptată revocarea mandatului,

nemaiputând ulterior să mai considere această invocare ca fiind abuzivă,

motivare pe care o consideră nelegală întrucât în contract nu este condiționată

plata despăgubirilor de o astfel de acțiune din partea sa, mai ales că

schimbarea reclamantului din funcție a avut ca pretext neîndeplinirea

criteriilor de performanță sesizate de organele de control și faptul că

ulterior a fost pensionat nu are nicio însemnătate asupra modului în care i-a

încetat activitatea, instanța neelucidând asupra corectitudinii revocării sale

din funcție, neanalizând în niciun fel situația de fapt care a stat la baza

deciziilor luate, cele două instanțe neanalizând probele administrate în cauză.

Analizând cererea de recurs Curtea

constată că motivele pentru care a fost exercitată această cale de atac privesc

situația de fapt și probatoriile administrate în cauză și vizează netemeinicia

deciziei, din dezvoltarea acestora nerezultând în ce constă nelegalitatea

deciziei atacate.

Conform art. 302

1

alin. (1)

lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității

motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Art. 306 alin. (2) și (3) C. proc.

civ. prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de

către instanța de judecată și că indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Cum casarea sau modificarea deciziei

atacate este posibilă numai în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) același cod, cererea de

recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate

și dezvoltarea lor și cum recurenta nu s-a conformat acestor exigențe legale,

având în vedere, deopotrivă, și inexistența motivelor de ordine publică, care

să inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ. și că motivele dezvoltate

de recurentă nu pot fi încadrate în niciunul din motivele prevăzute de art. 304

C. proc. civ., neputând fi acoperită nulitatea recursului conform art. 306

alin. (3) C. proc. civ., Curtea va admite excepția invocată și va constata  nulitatea

cererii de recurs dedusă judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs

formulată de reclamantul  B.G. împotriva  deciziei nr. 69/A/2010 din 4 iunie

2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 13 ianuarie

2011.