ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3170/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin recursul declarat de petenta SC V.K. SRL împotriva Sentinței Civile nr. 582 din 16 iunie 2009 și a încheierii de ședință din 25 august 2009, ambele pronunțate de Judecătoria Lipova în cauza nr. 442/250/2009, recursuri înregistrate pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 442/250/2009, petenta SC V.K. SRL a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum si a dispozițiile art. 8 din H.G. 1373/2008. În susținerea excepției de nelegalitate, petenta a arătat că în definirea „actului administrativ", legiuitorul prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ne arată în mod lipsit de echivoc ca acesta, actul administrativ, este un act unilateral ce emană de la o autoritate publică în scopul organizării executării legii.

Petenta mai arată că, în speță, H.G. nr. 1373/2008 este un act administrativ unilateral, care emană de la o autoritate publica centrală si are un caracter normativ. Mai susține petenta că, în continuarea textului de lege citat se mai arată și faptul că „în acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de contencios administrativ competentă, suspendând cauza." În concluzie,petenta arată că în condițiile în care instanța va constata ca actul administrativ al Guvernului (H.G. nr. 1373/2008) are înrâurire asupra soluționării pricinii, devine obligatorie sesizarea instanței de contencios administrativ competentă în speța, sesizarea Curții de Apel Timișoara, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., întrucât actul este emis de o autoritate centrală și suspendarea cauzei. Tribunalul Arad,prin încheierea de ședință din 17 februarie 2010, a dispus sesizarea Curții de Apel Timișoara cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum si a dispozițiile art. 8 din H.G. 1373/2008 și a suspendat judecarea recursului până la soluționarea excepției de nelegalitate. Învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor, mai sus-menționate, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamanta S.C. V.K. SRL TIMIȘOARA în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL JUDEȚEAN ARAD și GUVERNUL ROMÂNIEI.

Pentru a se pronunța astfel instanța, a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: Reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum și a dispozițiile art. 8 din H.G. 1373/2008, privind reglementarea furnizării și transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România. Art. 4 lit. b) stipulează că „Obligațiile furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind rețeaua de drumuri publice din România sunt următoarele: b) să cântărească și să emită tichet de cântar, eliberat potrivit prevederilor art. 3, pentru toate vehiculele utilizate pentru distribuția rutieră a bunurilor divizibile, iar art. 8 din același act normativ prevede contravențiile și limitele de sancționare ale acestora.

Reclamanta nu a indicat în raport cu care anume dispoziții legale sunt nelegale prevederile art. 4 lit. b) precum și dispozițiile art. 8 din H.G. 1373/2008, privind reglementarea furnizării și transportului rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România. Conchide instanța că împrejurarea că obligația emiterii bonului de cântar poate fi verificată și în alte condiții decât prin surprinderea autovehiculului în traficul rutier sau care să presupună cel puțin punerea sa în mișcare pe drumul rutier nu constituie motiv de nelegalitate a dispozițiilor legale invocate de către reclamantă sau că aceste dispoziții legale vin în contradicție cu disp. O.G. nr. 43/1997 modificată și ale O.G.

nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S.C. V.K. S.R.L., susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive, respectiv argumente: - în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu ar fi indicat dispozițiile legale în raport cu care sunt nelegale dispozițiile art. 4 lit. b) și art. 8 din H.G. nr. 1373/2008, articolul de lege invocat fiind art. 41 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997; - instanța de fond nu a motivat de ce a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamantă. Recurenta și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs ce se încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Susținerea recurentei – reclamante privind încălcarea art. 41 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare prin dispozițiile art. 4 lit. b) și art. 8, cu modificările și completările ulterioare, este neîntemeiată. Astfel, alin. (1) al art. 41 din O.G.

nr. 43/1997 are în vedere interzicerea efectuării transportului cu vehicule rutiere, înmatriculate sau înregistrate în România sau în alte state, pe drumurile publice cu depășirea masei totale maxime admise, maselor maxime admise pe axe și/sau dimensiunilor maxime admise prevăzute în anexele nr. 2 și 3, iar obiectul de reglementare al art. 4 lit. b) îl constituie instituirea obligației, în sarcina furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind rețeaua de drumuri publice din România, de a cântări și emite tichet de cântar, eliberat potrivit prevederilor art. 3, pentru toate vehiculele utilizate pentru distribuția rutieră a bunurilor divizibile furnizorilor ale căror bunuri sunt distribuite folosind rețeaua de drumuri publice din România.

De asemenea, hotărârea de guvern contestată a fost emisă și în temeiul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenienților, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia „prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenienții în toate domeniile de activitate”. În ceea ce privește împrejurarea invocată în apărare de către recurenta – reclamantă, în sensul că obligația emiterii bonului de cântar poate fi verificată și în alte condiții decât prin surprinderea autovehiculului în traficul rutier sau care să presupună punerea sa în mișcare pe drumul rutier, în mod corect instanța de fond a constatat că aceasta nu este un argument de nelegalitate a unor dispoziții normative, fiind vorba, în mod evident, de considerente de fapt, fără relevanță juridică.

Pentru motivele arătate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul urmând a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. V.K. S.R.L. împotriva sentinței nr. 119 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefundat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2011.