ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3170/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

recursul declarat de petenta SC V.K. SRL împotriva Sentinței Civile nr. 582 din

16 iunie 2009 și a încheierii de ședință din 25 august 2009, ambele pronunțate

de Judecătoria Lipova în cauza nr. 442/250/2009, recursuri înregistrate pe rolul

Tribunalului Arad sub nr. 442/250/2009, petenta SC V.K. SRL a invocat excepția

de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum si a dispozițiile art. 8

din H.G. 1373/2008.

În

susținerea excepției de nelegalitate, petenta a arătat că în definirea „actului

administrativ", legiuitorul prin dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004, ne arată în mod lipsit de echivoc ca acesta, actul

administrativ, este un act unilateral ce emană de la o autoritate publică în

scopul organizării executării legii.

Petenta

mai arată că, în speță, H.G. nr. 1373/2008 este un act administrativ

unilateral, care emană de la o autoritate publica centrală si are un caracter

normativ.

Mai

susține petenta că, în continuarea textului de lege citat se mai arată și

faptul că „în acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde

soluționarea litigiului pe fond, va sesiza prin încheiere motivată instanța de

contencios administrativ competentă, suspendând cauza."

În

concluzie,petenta arată că în condițiile în care instanța va constata ca actul

administrativ al Guvernului (H.G. nr. 1373/2008) are înrâurire asupra

soluționării pricinii, devine obligatorie sesizarea instanței de contencios

administrativ competentă în speța, sesizarea Curții de Apel Timișoara, potrivit

art. 3 pct. 1 C. proc. civ., întrucât actul este emis de o autoritate centrală

și suspendarea cauzei.

Tribunalul

Arad,prin încheierea de ședință din 17 februarie 2010, a dispus sesizarea

Curții de Apel Timișoara cu soluționarea excepției de nelegalitate a

prevederilor art. 4 lit. b) precum si a dispozițiile art. 8 din H.G. 1373/2008

și a suspendat judecarea recursului până la soluționarea excepției de

nelegalitate.

Învestită

cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor, mai sus-menționate,

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins

excepția de nelegalitate invocată de reclamanta S.C. V.K. SRL TIMIȘOARA în

contradictoriu cu pârâții CONSILIUL JUDEȚEAN ARAD și GUVERNUL ROMÂNIEI.

Pentru

a se pronunța astfel instanța, a reținut, așa cum reiese din considerentele

sentinței, următoarele:

Reclamanta

a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. 4 lit. b) precum și a dispozițiile

art. 8 din H.G. 1373/2008, privind reglementarea furnizării și transportului

rutier de bunuri divizibile pe drumurile publice din România.

Art.

4 lit. b) stipulează că „Obligațiile furnizorilor ale căror bunuri sunt

distribuite folosind rețeaua de drumuri publice din România sunt următoarele: b)

să cântărească și să emită tichet de cântar, eliberat potrivit prevederilor

art. 3, pentru toate vehiculele utilizate pentru distribuția rutieră a

bunurilor divizibile, iar art. 8 din același act normativ prevede

contravențiile și limitele de sancționare ale acestora.

Reclamanta

nu a indicat în raport cu care anume dispoziții legale sunt nelegale prevederile

art. 4 lit. b) precum și dispozițiile art. 8 din H.G. 1373/2008, privind

reglementarea furnizării și transportului rutier de bunuri divizibile pe

drumurile publice din România.

Conchide

instanța că împrejurarea că obligația emiterii bonului de cântar poate fi verificată

și în alte condiții decât prin surprinderea autovehiculului în traficul rutier

sau care să presupună cel puțin punerea sa în mișcare pe drumul rutier nu

constituie motiv de nelegalitate a dispozițiilor legale invocate de către

reclamantă sau că aceste dispoziții legale vin în contradicție cu disp. O.G.

nr. 43/1997 modificată și ale O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs reclamanta S.C. V.K. S.R.L., susținând că

hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive,

respectiv argumente:

-

în mod greșit instanța de fond a reținut că reclamanta nu ar fi indicat dispozițiile

legale în raport cu care sunt nelegale dispozițiile art. 4 lit. b) și art. 8 din

H.G. nr. 1373/2008, articolul de lege invocat fiind art. 41 alin. (1) din O.G.

nr. 43/1997;

-

instanța de fond nu a motivat de ce a respins excepția de nelegalitate invocată

de reclamantă.

Recurenta

și-a încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 5, 7-9 C. proc.

civ.

Analizând

actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs ce se

încadrează, din punct de vedere procedural, în prevederile art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Susținerea

recurentei – reclamante privind încălcarea art. 41 alin. (1) din O.G. nr.

43/1997 privind regimul drumurilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare prin dispozițiile art. 4 lit. b) și art. 8, cu

modificările și completările ulterioare, este neîntemeiată.

Astfel,

alin. (1) al art. 41 din O.G. nr. 43/1997 are în vedere interzicerea efectuării

transportului cu vehicule rutiere, înmatriculate sau înregistrate în România

sau în alte state, pe drumurile publice cu depășirea masei totale maxime

admise, maselor maxime admise pe axe și/sau dimensiunilor maxime admise

prevăzute în anexele nr. 2 și 3, iar obiectul de reglementare al art. 4 lit. b)

îl constituie instituirea obligației, în sarcina furnizorilor ale căror bunuri

sunt distribuite folosind rețeaua de drumuri publice din România, de a cântări

și emite tichet de cântar, eliberat potrivit prevederilor art. 3, pentru toate

vehiculele utilizate pentru distribuția rutieră a bunurilor divizibile furnizorilor

ale căror bunuri sunt distribuite folosind rețeaua de drumuri publice

din România.

De

asemenea, hotărârea de guvern contestată a fost emisă și în temeiul art. 2 alin.

(1) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenienților, cu modificările

și completările ulterioare, potrivit căruia „prin legi, ordonanțe sau hotărâri

ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenienții în toate domeniile de

activitate”.

În

ceea ce privește împrejurarea invocată în apărare de către recurenta –

reclamantă, în sensul că obligația emiterii bonului de cântar poate fi verificată

și în alte condiții decât prin surprinderea autovehiculului în traficul rutier sau

care să presupună punerea sa în mișcare pe drumul rutier, în mod corect

instanța de fond a constatat că aceasta nu este un argument de nelegalitate a unor

dispoziții normative, fiind vorba, în mod evident, de considerente de fapt,

fără relevanță juridică.

Pentru

motivele arătate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul urmând a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta

S.C. V.K. S.R.L. împotriva sentinței nr. 119 din 21 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefundat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2011.