ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 91/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC I. SA

Arad a solicitat, în contradictoriu cu A.F.P.C.M., Arad, suspendarea executării

Deciziei de impunere fiscală nr. 50 din 31 martie 2009 emisă de pârâtă, în

temeiul dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea în

fond a acțiunii în contencios administrativ privind anularea actului fiscal.

În motivare,

reclamanta a arătat că în urma inspecției fiscale privind perioada 1 ianuarie 2000-31

martie 2009, A.F.P.C.M. Arad a stabilit obligații suplimentare de plată în

sarcina sa în sumă de 3.095.131 lei, conform Deciziei de impunere nr. 50 din 31

martie 2009.

A mai arătat că, deși

a formulat contestație administrativă, autoritatea pârâtă nu a soluționat-o în

termenul de 30 de zile prevăzut de lege, începând executarea silită împotriva

societății, creând astfel iminența unui prejudiciu ireversibil.

A susținut că

existența unui caz bine justificat este dovedită prin înlăturarea prezumției de

legalitate a deciziei de impunere, deoarece stabilirea unor obligații

suplimentare de plată prin asimilarea ajutoarelor sociale acordate salariaților

sub forma unor sume de bani și tichete cadou, veniturilor salariale, se încalcă

dispozițiile codului fiscal, codului de procedură fiscală, precum și contractul

colectiv de muncă.

De asemenea, s-a mai

afirmat că prin considerarea unor cheltuieli efectuate în scopul realizării de

venituri impozabile, ca nedeductibile fiscal, la calculul impozitului pe profit

și prin colectarea suplimentară a T.V.A.-ului, cu majorări, în condițiile în

care existau contracte scrise și se dovedise prestarea efectivă a serviciilor,

au fost încălcate prevederile art. 21 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 571/2003

și ale art. 145 și 147 din aceeași lege, respectiv ale art. 22, 23 și 27 din

H.G. nr. 44/2004 și dispozițiile art. 107 alin. (2) și (4) și a

dispozițiilor art. 105 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003.

Prin sentința civilă nr.

252 din 15 iulie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC I. SA Arad și

a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 50 din 31

martie 2009 emisă de pârâtă, până la soluționarea cauzei de instanța de fond.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că admiterea unei cereri de suspendare conform

art. 14 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de îndeplinirea cumulativă a

două cerințe și anume „cazul bine justificat” și iminența producerii unui

prejudiciu urmare a punerii în executare actului administrativ.

A mai reținut că

reclamanta prezintă cazul bine justificat ca fiind acela al existenței unor

indicii temeinicie cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal,

fiind arătate împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ, a abuzului autorității, a atitudinii acesteia, diligențele

depuse de reclamantă și efectele negative posibile și previzibile, din punct de

vedere material, ale executării actului administrativ.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs D.G.F.P. a Județului Arad în reprezentarea A.F.P.C.M.

Arad, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei

legal dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., prin motivele de recurs

se aduc, în esență, următoarele critici sentinței recurate:

- în susținerea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se

arată că în considerentele sentinței nu se motivează cele reținute referitoare

la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, instanța

de fond nu a analizat condiția referitoare la paguba iminentă, omițând să facă

referire la aceasta.

- în susținerea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se

menționează că în mod greșit s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile

cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine

justificat și prevenirea unei pagube iminente, deoarece nu au fost făcute

dovezi de reclamantă în acest sens. În ceea ce privește condiția referitoare la

cazul bine justificat se arată că instanța nu a arătat care sunt faptele de

natură a induce o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ precum și faptul că deși nu a fost investită să soluționeze

fondul contestației, aceasta în mod greșit procedează în acest fel.

Cea de-a doua

condiție, prevenirea unei pagube iminente, nu a poate fi reținută ca

îndeplinită deoarece reclamanta nu a dovedit că prin executarea actului

administrativ i se aduce o vătămare iminentă și ireparabilă.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând, în esență, că sentința recurată cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția, fiind dovedită îndeplinirea celor două condiții prevăzute

de art. 14 din legea menționată pentru suspendarea Deciziei nr. 50/2009,

reiterându-se in acest sens considerentele din cererea de chemare în judecată.

De asemenea, s-a invocat lipsa calității de recurent a D.G.F.P. Arad.

Înalta Curte de

Casație și Justiție analizând recursul în raport de criticile formulate, de

înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente

cât și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ. apreciază că acesta

este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Potrivit prevederilor

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările și completările ulterioare, „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Noțiunea de caz bine

justificat a fost definită de legiuitor la art. 2 alin. (1) lit. t), potrivit

căruia: „cazuri bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt și

de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ”.

De asemenea, noțiunea

de pagubă iminentă este definită la art. 2 alin. (1) lit. ș) ca fiind

„prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public”.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca

regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și

să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute la art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ fiind

o măsură excepțională.

În cauză, nu a fost

făcută dovada îndeplinirii cumulative a condițiilor menționate mai sus,

sentința recurată fiind nelegală și netemeinică.

În mod greșit

instanța de fond a apreciat ca fiind îndeplinită condiția “cazului bine

justificat”deoarece în cuprinsul hotărârii recurate nu sunt indicate în concret

faptele sau împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ. Simplele susțineri ale reclamantei din cererea de chemare în

judecată, preluate de instanță, referitoare la nelegalitatea actului

administrativ contestat nu fac dovada îndeplinirii acestei condiții, cu atât

mai mult cu cât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în

cadrul acțiunii în anulare.

Condiția referitoare

la “paguba iminentă” astfel cum este definită de legiuitor nu poate fi reținută

ca fiind îndeplinită, având în vedere justificarea intimatei-reclamante că s-a

început executarea silită împotriva sa iar cuantumul ridicat al creanței trebuie

avut în vedere atunci când se apreciază dacă prin executare se poate produce o

pagubă cu caracter ireversibil.

Eventualele

prejudicii aduse intimatei-reclamante ca urmare a executării deciziei de

impunere nu pot fi apreciate ca fiind relevante în ceea ce privește

îndeplinirea acestei condiții fără a se argumenta de ce această executare este

un prejudiciu greu de reparat, așa cum acesta este caracterizat și în recomandarea

Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei.

Nici instituirea

sechestrului asigurător asupra unor bunuri imobile ale intimatei - reclamante

nu justifică îndeplinirea acestei condiții, întrucât acestea, chiar dacă nu pot

forma obiectul unor acte de dispoziție, pot fi folosite în continuare potrivit

scopului lor.

Mai mult, în cazul

actelor administrative prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata

unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu

este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective

conduce la producerea unei prejudiciu în patrimonial debitorului, întrucât

astfel s-ar ajunge la concluzia ca această cerință este presupusă în

majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni

caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor

administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004.

În concluzie, în

raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că

sunt îndeplinite cumulativ cerințele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, situație în care sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Înalta Curte, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin.

(3) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va

respinge cererea de suspendare formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de D.G.F.P. a Județului Arad în reprezentarea A.F.P.C.M. Arad,

împotriva sentinței nr. 252 din 15 iulie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și, pe fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta SC I. SA Arad,

ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 ianuarie 2010.