ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1603/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală la 9 mai 2011, S.M.M. a solicitat retractarea deciziei nr. 1782 din 3 martie 2011 a acestei instanțe. În motivarea căii de atac, s-a arătat că în cauză, prima instanță respectiv, Tribunalul Bihor a pronunțat o hotărâre prin care a respins contestația împotriva dispoziției Primarului Municipiului Oradea din 30 iulie 2003, de respingere a notificării formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, pe motiv că nu s-a făcut dovada că imobilele au aparținut societății la care defunctul C.I. a fost acționar majoritar. Apelul a fost admis, fiind admisă contestația, iar prin decizia a cărei anulare se cere, Înalta Curte a admis recursul Primarului și a modificat decizia instanței de apel, în sensul că a respins apelul.

S-a susținut că Statul Român a reținut înscrisuri doveditoare pe care nu le-a depus la dosarul cauzei, din care rezultă că societatea era coproprietară asupra imobilelor fabricii. În acest sens, revizuenta s-a adresat la 4 martie 2011 M.F.P., solicitând să i se comunice dacă există acte referitoare la preluarea fabricii O., din care rezultă că fosta fabrică R. și W. a aparținut, în final, în proporție de 40%, întreprinderii O. Răspunsul a parvenit revizuentei la 13 aprilie 2011 de la M.F.P., partea potrivnică din dosar. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Prin decizia nr. 1872 din 3 martie 3011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a cărei retractare, pe calea revizuirii, s-a pretins, a fost admis recursul declarat de Primarul municipiului Oradea, modificată în tot decizia atacată, în sensul respingerii apelului și păstrării astfel, a sentinței de primă instanță, care respinsese contestația împotriva dispoziției primarului. În considerentele justificative ale deciziei din recurs s-a reținut că în cauză nu s-a demonstrat că antecesorul reclamanților ar fi avut în proprietate imobilul notificat sau că acesta ar fi aparținut O., ci doar că în imobilul respectiv și-a desfășurat activitatea fosta întreprindere O. Ca atare, nu sunt incidente dispozițiile art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu pot fi beneficiari ai măsurilor reparatorii.

Fundamentându-și calea extraordinară de atac promovată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenta pretinde că, ulterior pronunțării deciziei din recurs, ar fi intrat în posesia unui înscris doveditor, reținut de partea potrivnică, înscris ce demonstra structura capitalului fostei întreprinderi O. În sensul prevederilor legale menționate, este necesar ca înscrisul de care se prevalează partea să fie doveditor, adică apt să conducă la adoptarea altei soluții în cauză și de asemenea, să fi existat imposibilitatea administrării lui, fie pentru că partea potrivnică l-a reținut, fie din cauza unei împiedicări mai presus de voința părții. Or, niciuna din aceste condiții nu este întrunită în cauză.

Reținerea înscrisului de către partea potrivnică nu poate fi susținută, în condițiile în care demersul ulterior al revizuentei demonstrează faptul că a fost suficient să formuleze o cerere către M.F.P., pentru a primi relațiile solicitate. În realitate, partea se prevalează de culpa ei în administrarea probatoriului, tinzând în fapt, să obțină o redeschidere a judecății pentru completarea mijloacelor de probă, ceea ce este însă incompatibil cu rolul și funcția acestei căi extraordinare de atac. Pe de altă parte (deși neîndeplinirea condiției menționate anterior, referitoare la imposibilitatea administrării înscrisului este suficientă prin ea însăși pentru a determina inadmisibilitatea căii de atac) se constată că oricum, înscrisul nu avea valoare doveditoare în sensul legii, nefiind apt să conducă la adoptarea altei soluții.

Aceasta, în condițiile în care decizia din recurs reține că nu s-a dovedit că antecesorul reclamanților deținea imobilul în proprietate și nici nu s-a demonstrat că societatea O. (la care a fost acționar autorul) ar fi fost proprietara imobilului. Față de acest aspect, determinant în adoptarea soluției, înscrisul nou care ar demonstra, conform susținerii, că „fosta fabrică R. și W. a aparținut în proporție de 40% întreprinderii O., este lipsit de relevanță. În consecință, văzând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care să facă posibilă retractarea hotărârii, cererea de revizuire va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de S.M.M. împotriva deciziei nr. 1872 din 3 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.