ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1603/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea de

revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală la 9 mai 2011, S.M.M. a solicitat

retractarea deciziei nr. 1782 din 3 martie 2011 a acestei instanțe.

În motivarea căii de

atac, s-a arătat că în cauză, prima instanță respectiv, Tribunalul Bihor a

pronunțat o hotărâre prin care a respins contestația împotriva dispoziției

Primarului Municipiului Oradea din 30 iulie 2003, de respingere a notificării

formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, pe motiv că nu s-a făcut dovada că

imobilele au aparținut societății la care defunctul C.I. a fost acționar

majoritar.

Apelul a fost admis,

fiind admisă contestația, iar prin decizia a cărei anulare se cere, Înalta

Curte a admis recursul Primarului și a modificat decizia instanței de apel, în

sensul că a respins apelul.

S-a susținut că

Statul Român a reținut înscrisuri doveditoare pe care nu le-a depus la dosarul

cauzei, din care rezultă că societatea era coproprietară asupra imobilelor

fabricii.

În acest sens,

revizuenta s-a adresat la 4 martie 2011 M.F.P., solicitând să i se comunice

dacă există acte referitoare la preluarea fabricii O., din care rezultă că

fosta fabrică R. și W. a aparținut, în final, în proporție de 40%,

întreprinderii O.

Răspunsul a parvenit

revizuentei la 13 aprilie 2011 de la M.F.P., partea potrivnică din dosar.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Prin decizia nr. 1872

din 3 martie 3011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a cărei retractare, pe calea revizuirii, s-a pretins,

a fost admis recursul declarat de Primarul municipiului Oradea, modificată în

tot decizia atacată, în sensul respingerii apelului și păstrării astfel, a sentinței

de primă instanță, care respinsese contestația împotriva dispoziției

primarului.

În considerentele

justificative ale deciziei din recurs s-a reținut că în cauză nu s-a demonstrat

că antecesorul reclamanților ar fi avut în proprietate imobilul notificat sau

că acesta ar fi aparținut O., ci doar că în imobilul respectiv și-a desfășurat

activitatea fosta întreprindere O. Ca atare, nu sunt incidente dispozițiile

art. 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu pot fi beneficiari ai

măsurilor reparatorii.

Fundamentându-și

calea extraordinară de atac promovată pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., revizuenta pretinde că, ulterior pronunțării deciziei din recurs, ar fi

intrat în posesia unui înscris doveditor, reținut de partea potrivnică, înscris

ce demonstra structura capitalului fostei întreprinderi O.

În sensul

prevederilor legale menționate, este necesar ca înscrisul de care se prevalează

partea să fie doveditor, adică apt să conducă la adoptarea altei soluții în

cauză și de asemenea, să fi existat imposibilitatea administrării lui, fie

pentru că partea potrivnică l-a reținut, fie din cauza unei împiedicări mai

presus de voința părții.

Or, niciuna din

aceste condiții nu este întrunită în cauză.

Reținerea înscrisului

de către partea potrivnică nu poate fi susținută, în condițiile în care

demersul ulterior al revizuentei demonstrează faptul că a fost suficient să

formuleze o cerere către M.F.P., pentru a primi relațiile solicitate.

În realitate, partea

se prevalează de culpa ei în administrarea probatoriului, tinzând în fapt, să

obțină o redeschidere a judecății pentru completarea mijloacelor de probă, ceea

ce este însă incompatibil cu rolul și funcția acestei căi extraordinare de

atac.

Pe de altă parte

(deși neîndeplinirea condiției menționate anterior, referitoare la

imposibilitatea administrării înscrisului este suficientă prin ea însăși pentru

a determina inadmisibilitatea căii de atac) se constată că oricum, înscrisul nu

avea valoare doveditoare în sensul legii, nefiind apt să conducă la adoptarea

altei soluții.

Aceasta, în

condițiile în care decizia din recurs reține că nu s-a dovedit că antecesorul

reclamanților deținea imobilul în proprietate și nici nu s-a demonstrat că societatea

O. (la care a fost acționar autorul) ar fi fost proprietara imobilului.

Față de acest aspect,

determinant în adoptarea soluției, înscrisul nou care ar demonstra, conform

susținerii, că „fosta fabrică R. și W. a aparținut în proporție de 40% întreprinderii

O., este lipsit de relevanță.

În consecință, văzând

că nu sunt îndeplinite condițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., care să facă

posibilă retractarea hotărârii, cererea de revizuire va fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de

revizuire formulată de S.M.M. împotriva deciziei nr. 1872 din 3 martie 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.