ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 288/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 288/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă, la data de 11 ianuarie 2011,

sub nr. 381/95/2011, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. a chemat în

judecată pe pârâtul C.G.M., solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța

să dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe

teritoriul Italiei, în conformitate cu art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu

modificările și completările ulterioare.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 29 octombrie 2010.

Prin sentința civilă nr.

25 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins cererea ca

neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâtul a părăsit România

la data de 10 iunie 2010 și a locuit pe teritoriul Italiei, respectiv, la Roma, lucrând în construcții o perioadă de aproximativ 4 luni, iar la data de 29 octombrie 2010

a fost depistat de către organele de poliție care i-au comunicat că a depășit

termenul legal de ședere pe teritoriul Italiei.

Ca

urmare, la 5 noiembrie 2010, în baza unui Decret emis de Prefectul Romei,

pârâtul a fost returnat în România.

Tribunalul

Gorj a reținut Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005

privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate,

modificată și completată cu O.G. nr. 5/2006, „restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă

de cel mult 3 ani (..) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un

stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat”; s-a

apreciat totodată, că după aderarea României la U.E., legea internă trebuie

interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, în baza art.

148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

Pe de

altă parte, s-a observat că dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor

membre ale U.E. este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost

adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29

aprilie 2004.

În

contextul Directivei, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut,

iar art. 27 din aceasta dispune că restricționarea libertății de circulație și

de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, poate fi dispusă

numai pentru motive de ordine publică, siguranță sau sănătate publică. În alin.

(2), același text se prevede că, măsurile luate trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

În plus, art. 6 din Tratatul privind U.E., statuează că drepturile fundamentale

sunt respectate așa cum sunt garantate de C.E.A.D.O.L.F.O.

S-a

apreciat prin urmare, că deși calitatea de membru al U.E. nu interzice României

dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea

nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un

stat cu care România are încheiat acord de readmisie, astfel cum a susținut

reclamantul ori pentru simpla săvârșire a unei infracțiuni pe teritoriul

statului care a dispus returnarea.

Ca atare,

restrângerea dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor

prevăzute de art. 27 din Directivă, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie

interpretate în acord cu legislația comunitară.

Tribunalul

Gorj a apreciat că măsura ce se cere a fi luată împotriva pârâtului este

disproporționată în raport cu scopul urmărit îi încalcă dreptul acestuia la

liberă circulație, întrucât niciuna din condițiile art. 27 alin. (2) din

Directivă nu poate fi reținută în cauză, deoarece reclamantul nu a făcut dovada

că pârâtul ar fi suferit o condamnare de natură penală printr-o hotărâre

judecătorească; singurul temei pentru care s-a formulat cererea de chemare în

judecată fiind măsura readmisiei dispuse de autoritățile italiene pe motiv că

pârâtului i-a expirat perioada legală de ședere pe teritoriul Italiei.

Pe de

altă parte, amenințarea pe care o persoană o reprezintă față de ordinea de

drept trebuie să fie reală și suficient de gravă, astfel încât restrângerea

dreptului să fie justificată.

În

consecință, cererea de chemare în judecată s-a apreciat a fi neîntemeiată și

s-a respins ca atare.

În termen

legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul a promovat apel, criticând

soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de

Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins apelul, ca nefundat, prin decizia civilă nr. 125 din 25 februarie 2011.

În

soluționarea căii de atac, instanța de apel a constatat că prin dispozițiile

Legii nr. 206/2010 prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 au rămas

în vigoare, fiind abrogată prin actul normativ menționat doar ipoteza de la art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Astfel,

s-a reținut că în cauză se pune problema interpretării și aplicării

dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al

cetățeanului, anume, dreptul la libera circulație, ceea ce implică dreptul

persoanei de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul

statelor membre U.E., după data aderării României.

Având în

vedere ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii determinată

de aderarea României la U.E., necesitatea dreptului la liberă circulație

trebuie analizată prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie care

are prioritate față de norma de drept intern.

Prin

urmare, instanța de apel a interpretat prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005 prin raportare la dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/48/CE,

constatând ca și prima instanță că norma comunitară prevede limitativ doar 3

situații în care un stat membru al Uniunii ar putea restrânge libertatea de

circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, a siguranței sau sănătății

publice, pe când dispozițiile din dreptul național prevăd o categorie mai largă

de situații în care se poate dispune restrângerea exercițiului la liberă

circulație (respectiv, în cazul în care o persoană a fost returnată în baza

unui acord de readmisie încheiat între România și un alt stat), concluzia fiind

aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară în ce

privește situațiile de excepție de la libera circulație, iar dreptul comunitar,

în atari condiții, se aplică în mod prioritar.

Cum apelantul

reclamant nu a făcut dovada că intimatul s-ar găsi în vreuna dintre situațiile

ce impun, potrivit dreptului comunitar, restricționarea dreptului la liberă

circulație în spațiul U.E., Curtea de Apel București a apreciat că instanța de

fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în

jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul s-a respins ca nefondat.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe

ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a susținut că instanța de

apel nu a observat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la 29

octombrie 2010 deoarece acesta a nu a îndeplinit condițiile legale de ședere pe

teritoriul Italiei.

Pe de

altă parte, împotriva pârâtului a fost emis Decret de îndepărtare de către

Prefectul Romei, măsura fiind dispusă datorită comportamentului de care acesta

a dat dovadă pe perioada șederii în Italia.

Or, din

cuprinsul Decretului reiese că pârâtul a avut un comportament ce constituie o

amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a

drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice făcând ca

prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea

civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public. Din declarația

pârâtului reiese că acesta a părăsit teritoriul României la data de 10 iunie 2010

prin P.T.F. Nădlac, cu destinația Italia și a fost reținut de autoritățile

italiene pentru depășirea termenului de ședere.

Recurentul

a mai susținut că potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005, pe

perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația să respecte

legislația României cât și a statului pe teritoriul căruia se află și să nu

desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să

contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale.

Pe de

altă parte, exigențele legislației U.E. impun României probarea capacității de

a stopa migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de

intrare sau ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar

dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat

cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Intimatul

pârât, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat

întâmpinare la motivele de recurs.

Recursul

formulat este nefondat.

Analizând

înscrisurile cauzei, verificând soluția recurată în baza criticilor susținute

în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu

întrunesc cerințele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Astfel,

se constată că instanțele anterioare au reținut situația de fapt dedusă

judecății în concordanță cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă parte, s-au

identificat în mod corect normele legale incidente din dreptul intern [(art. 38

lit. b) din Legea nr. 248/2005)] cu privire la care s-a constatat

incompatibilitatea lor cu normele de drept comunitar care au prioritate, motiv

pentru care cele dintâi au fost înlăturate.

Cererea

dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului

la liberă circulație pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la

29 octombrie 2010 în baza Decretului Prefectului Roma, are ca temei juridic prevederile

art. 38 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea

restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație,

b) cu privire la

persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o

desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor

României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Potrivit acestei

norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate

a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani…”.

Din formularea normei

incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu

este obligatorie prin însuși faptul îndepărtării persoanei de autoritățile

statului pe teritoriul căruia se afla și, pe de altă parte, că simpla

împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru

adoptarea unei astfel de măsuri.

Așadar, necesitatea

adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de

împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual.

O asemenea

interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia,

ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18

din Tratatul de instituire a Comunității Europene (T.C.E.) și Directiva

2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie

2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor

membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin,

cu C.E.D.L.F.O., în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar,

impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului

comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Din această

perspectivă, în mod corect instanțele anterioare s-au raportat la legislația

comunitară și la jurisprudența C.J.C.E. creată în interpretarea acesteia, din

care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de

restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean

european, fiind deopotrivă adecvate și referirile la art. 2 din Protocolul

adițional nr. 4 la C.E.D.L.F.O.

Astfel, este cert că

intimatul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al U.E. în

termenii art. 17 paragraf 1 T.C.E. și se poate prevala de drepturile aferente

unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine.

Dreptul la liberă

circulație, recunoscut prin art. 18 T.C.E. și de art. 2 alin. (3) din

Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a

intra pe teritoriul unui stat membru al U.E., altul decât statul de origine,

dar și dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă.

Acest drept este

formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4

la C.E.D.O. și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței C.J.C.E., în care

s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin T.C.E. ar fi golite de

conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică

propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul

unui alt stat membru.

În acest cadru, este

întemeiată susținerea recurentului în sensul că Directiva 2004/38/CE nu

împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere

a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român, însă, restrângerea nu

trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare

îngrădire.

Astfel,

după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru

singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea

termenului legal de ședere, și, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr.

248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita

concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această

restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în

special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii

publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea

principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005

privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre

ale U.E. și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă

în dreptul intern).

În acest context, se

reține că motivația recurentului că se tinde la stoparea migrației ilegale nu

poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are

un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a

persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce

nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui

drept este supus limitării, sens în care a statuat C.J.C.E. și în Cauza J. în

soluționarea chestiunii prejudiciale invocate de instanțele din România, într-un

context similar.

În

jurisprudența C.J.C.E. s-a statuat, de asemenea, că noțiunea de «ordine

publică» presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură

a afecta un interes fundamental al societății, chiar dacă este vorba despre

ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Or, din probele

administrate în cauză de către recurent, reprezentate de talonul de returnare,

declarația olografă dată de intimat la 29 octombrie 2010, rezultă că acesta a

fost returnat ca urmare a neîndeplinirii condițiilor de ședere pe teritoriul

Italiei, ceea ce nu justifică în mod rezonabil solicitarea reclamantului,

potrivit celor anterior menționate.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în aplicarea

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul formulat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I., împotriva

deciziei civile nr. 125 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I

civilă și pentru cauzei cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, azi, 20 ianuarie 2012.