ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 288/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția civilă, la data de 11 ianuarie 2011, sub nr. 381/95/2011, reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I. a chemat în judecată pe pârâtul C.G.M., solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună restrângerea exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, în conformitate cu art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâtul a fost expulzat din Italia la 29 octombrie 2010. Prin sentința civilă nr. 25 din 19 ianuarie 2011, Tribunalul Gorj, secția civilă, a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că pârâtul a părăsit România la data de 10 iunie 2010 și a locuit pe teritoriul Italiei, respectiv, la Roma, lucrând în construcții o perioadă de aproximativ 4 luni, iar la data de 29 octombrie 2010 a fost depistat de către organele de poliție care i-au comunicat că a depășit termenul legal de ședere pe teritoriul Italiei. Ca urmare, la 5 noiembrie 2010, în baza unui Decret emis de Prefectul Romei, pârâtul a fost returnat în România. Tribunalul Gorj a reținut Potrivit dispozițiilor art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, modificată și completată cu O.G.

nr. 5/2006, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani (..) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat”; s-a apreciat totodată, că după aderarea României la U.E., legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate, în baza art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României. Pe de altă parte, s-a observat că dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale U.E.

este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. În contextul Directivei, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, iar art. 27 din aceasta dispune că restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță sau sănătate publică. În alin. (2), același text se prevede că, măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. În plus, art. 6 din Tratatul privind U.E., statuează că drepturile fundamentale sunt respectate așa cum sunt garantate de C.E.A.D.O.L.F.O.

S-a apreciat prin urmare, că deși calitatea de membru al U.E. nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, astfel cum a susținut reclamantul ori pentru simpla săvârșire a unei infracțiuni pe teritoriul statului care a dispus returnarea. Ca atare, restrângerea dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directivă, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

Tribunalul Gorj a apreciat că măsura ce se cere a fi luată împotriva pârâtului este disproporționată în raport cu scopul urmărit îi încalcă dreptul acestuia la liberă circulație, întrucât niciuna din condițiile art. 27 alin. (2) din Directivă nu poate fi reținută în cauză, deoarece reclamantul nu a făcut dovada că pârâtul ar fi suferit o condamnare de natură penală printr-o hotărâre judecătorească; singurul temei pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată fiind măsura readmisiei dispuse de autoritățile italiene pe motiv că pârâtului i-a expirat perioada legală de ședere pe teritoriul Italiei. Pe de altă parte, amenințarea pe care o persoană o reprezintă față de ordinea de drept trebuie să fie reală și suficient de gravă, astfel încât restrângerea dreptului să fie justificată.

În consecință, cererea de chemare în judecată s-a apreciat a fi neîntemeiată și s-a respins ca atare. În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul a promovat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul, ca nefundat, prin decizia civilă nr. 125 din 25 februarie 2011. În soluționarea căii de atac, instanța de apel a constatat că prin dispozițiile Legii nr. 206/2010 prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 au rămas în vigoare, fiind abrogată prin actul normativ menționat doar ipoteza de la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Astfel, s-a reținut că în cauză se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului, anume, dreptul la libera circulație, ceea ce implică dreptul persoanei de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor membre U.E., după data aderării României. Având în vedere ordinea juridică în vigoare la momentul formulării cererii determinată de aderarea României la U.E., necesitatea dreptului la liberă circulație trebuie analizată prin prisma îndeplinirii normei comunitare în materie care are prioritate față de norma de drept intern.

Prin urmare, instanța de apel a interpretat prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 prin raportare la dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/48/CE, constatând ca și prima instanță că norma comunitară prevede limitativ doar 3 situații în care un stat membru al Uniunii ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor: afectarea ordinii publice, a siguranței sau sănătății publice, pe când dispozițiile din dreptul național prevăd o categorie mai largă de situații în care se poate dispune restrângerea exercițiului la liberă circulație (respectiv, în cazul în care o persoană a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un alt stat), concluzia fiind aceea că norma internă este parțial incompatibilă cu norma comunitară în ce privește situațiile de excepție de la libera circulație, iar dreptul comunitar, în atari condiții, se aplică în mod prioritar.

Cum apelantul reclamant nu a făcut dovada că intimatul s-ar găsi în vreuna dintre situațiile ce impun, potrivit dreptului comunitar, restricționarea dreptului la liberă circulație în spațiul U.E., Curtea de Apel București a apreciat că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Comunităților Europene de la Luxembourg, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul s-a respins ca nefondat. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a promovat recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul reclamant a susținut că instanța de apel nu a observat că pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la 29 octombrie 2010 deoarece acesta a nu a îndeplinit condițiile legale de ședere pe teritoriul Italiei.

Pe de altă parte, împotriva pârâtului a fost emis Decret de îndepărtare de către Prefectul Romei, măsura fiind dispusă datorită comportamentului de care acesta a dat dovadă pe perioada șederii în Italia. Or, din cuprinsul Decretului reiese că pârâtul a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice făcând ca prezența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public. Din declarația pârâtului reiese că acesta a părăsit teritoriul României la data de 10 iunie 2010 prin P.T.F. Nădlac, cu destinația Italia și a fost reținut de autoritățile italiene pentru depășirea termenului de ședere.

Recurentul a mai susținut că potrivit dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 248/2005, pe perioada șederii în străinătate, cetățenii români au obligația să respecte legislația României cât și a statului pe teritoriul căruia se află și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale. Pe de altă parte, exigențele legislației U.E. impun României probarea capacității de a stopa migrația ilegală, iar prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare sau ședere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale U.E. ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

Intimatul pârât, deși legal citat, nu s-a prezentat în instanță și nici nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs. Recursul formulat este nefondat. Analizând înscrisurile cauzei, verificând soluția recurată în baza criticilor susținute în dezvoltarea motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază că acestea nu întrunesc cerințele tezei de nelegalitate cuprinse în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, se constată că instanțele anterioare au reținut situația de fapt dedusă judecății în concordanță cu înscrisurile cauzei, iar pe de altă parte, s-au identificat în mod corect normele legale incidente din dreptul intern [(art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005)] cu privire la care s-a constatat incompatibilitatea lor cu normele de drept comunitar care au prioritate, motiv pentru care cele dintâi au fost înlăturate.

Cererea dedusă judecății, având ca obiect restrângerea exercițiului dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul statului italian de unde a fost returnat la 29 octombrie 2010 în baza Decretului Prefectului Roma, are ca temei juridic prevederile art. 38 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 248/2005, care prevăd posibilitatea restrângerii exercițiului dreptului la liberă circulație, b) cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat. Potrivit acestei norme, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani…”.

Din formularea normei incidente în cauză, se deduce că măsura solicitată a fi dispusă de instanță nu este obligatorie prin însuși faptul îndepărtării persoanei de autoritățile statului pe teritoriul căruia se afla și, pe de altă parte, că simpla împrejurare a readmisiei unui cetățean român nu este suficientă pentru adoptarea unei astfel de măsuri. Așadar, necesitatea adoptării sale este la latitudinea instanței de judecată, în funcție de împrejurările concrete ale speței, măsura având un caracter individual.

O asemenea interpretare a textului este singura posibilă pentru a da eficiență acestuia, ca fiind compatibil cu legislația comunitară lato sensu, respectiv cu art. 18 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (T.C.E.) și Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului European din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, nu mai puțin, cu C.E.D.L.F.O., în cazul contrar, al neconcordanței cu dreptul comunitar, impunându-se înlăturarea normei interne, în virtutea preeminenței dreptului comunitar consacrat prin art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Din această perspectivă, în mod corect instanțele anterioare s-au raportat la legislația comunitară și la jurisprudența C.J.C.E. creată în interpretarea acesteia, din care se desprind criteriile pe baza cărora s-ar putea dispune o măsură de restrângere a exercițiului dreptului la liberă circulație a unui cetățean european, fiind deopotrivă adecvate și referirile la art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.L.F.O. Astfel, este cert că intimatul, ca cetățean român, beneficiază de statutul de cetățean al U.E. în termenii art. 17 paragraf 1 T.C.E. și se poate prevala de drepturile aferente unui asemenea statut, inclusiv în raporturile cu statul de origine. Dreptul la liberă circulație, recunoscut prin art. 18 T.C.E.

și de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O., presupune, în primul rând, dreptul de a intra pe teritoriul unui stat membru al U.E., altul decât statul de origine, dar și dreptul de a-l părăsi pe acesta din urmă. Acest drept este formulat în termeni expliciți de art. 2 alin. (3) din Protocolul adițional nr. 4 la C.E.D.O. și trebuie dedus și în contextul jurisprudenței C.J.C.E., în care s-a statuat că libertățile fundamentale garantate prin T.C.E. ar fi golite de conținut dacă statul de origine ar putea, fără motive justificate, să interzică propriilor cetățeni să iasă de pe teritoriul său cu scopul de a intra pe teritoriul unui alt stat membru.

În acest cadru, este întemeiată susținerea recurentului în sensul că Directiva 2004/38/CE nu împiedică autoritățile din statul de origine de a adopta măsuri de restrângere a exercițiului acestui drept pentru un cetățean român, însă, restrângerea nu trebuie să fie arbitrară, în absența unei anumite justificări pentru o atare îngrădire.

Astfel, după cum s-a arătat, măsura de restrângere nu ar putea fi dispusă pentru singura împrejurare că respectiva persoană a fost returnată pentru expirarea termenului legal de ședere, și, de altfel, nici art. 38 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 nu impune acest lucru, urmând a se circumstanția în raport de conduita concretă a respectivei persoane care este de natură a justifica această restrângere și se relevă ca o măsură necesară, într-o societate democratică, în special pentru securitatea națională, siguranța publică și menținerea ordinii publice, limitări ce decurg din art. 27 din Directivă, cu respectarea principiului proporționalității (text ce corespunde art. 25 din O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale U.E.

și Spațiului Economic European, prin care Directiva a fost transpusă în dreptul intern). În acest context, se reține că motivația recurentului că se tinde la stoparea migrației ilegale nu poate reprezenta un argument viabil pentru adoptarea măsurii, dacă aceasta are un caracter de generalitate, nefiind direct legată de situația particulară a persoanei vizate, așadar îmbrăcând forma unei măsuri de prevenție generală ce nu este admisibilă în afara aprecierii conduitei personale a celui al cărui drept este supus limitării, sens în care a statuat C.J.C.E. și în Cauza J. în soluționarea chestiunii prejudiciale invocate de instanțele din România, într-un context similar. În jurisprudența C.J.C.E. s-a statuat, de asemenea, că noțiunea de «ordine publică» presupune o amenințare reală, actuală și suficient de gravă, de natură a afecta un interes fundamental al societății, chiar dacă este vorba despre ordinea publică a unui alt stat decât cel de origine.

Or, din probele administrate în cauză de către recurent, reprezentate de talonul de returnare, declarația olografă dată de intimat la 29 octombrie 2010, rezultă că acesta a fost returnat ca urmare a neîndeplinirii condițiilor de ședere pe teritoriul Italiei, ceea ce nu justifică în mod rezonabil solicitarea reclamantului, potrivit celor anterior menționate. Față de cele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul formulat de reclamanta D.E.P.A.B.D. din cadrul M.A.I., împotriva deciziei civile nr. 125 din 24 februarie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauzei cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 20 ianuarie 2012.