ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6705/2010

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele: Tribunalul Gorj, secția civilă, prin sentința civilă nr. 43 din 10 februarie 2010, a admis cererea formulată de reclamanta Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazei de Date București, în contradictoriu cu pârâtul L.I. și a restrâns dreptul de circulație al acestuia în Italia, pe o perioadă de 6 luni. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, la data de 11 februarie 2009, pârâtul a fost returnat din Italia pe motiv că reprezintă o amenințare concretă și actuală pentru siguranța publică întrucât condamnările, cât și semnalările și controalele efectuate de către Forțele de Poliție sunt simptomatice ale unui temperament delincvențial, care nu contemplează voința de a se integra în mod pacific în societatea italiană.

Potrivit art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005 modificată, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza Decretului Prefectului. Se apreciază că interzicerea dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni, este de natură să satisfacă scopul urmărit de legiuitor prin instituirea normelor prevăzute de art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005. Față de cele constatate, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, motiv pentru care Tribunalul a admis cererea și a restrâns pârâtului exercitarea dreptului la liberă circulație în Italia, pe o perioadă de 6 luni, având în vedere că acesta nu a săvârșit pe teritoriul statului respectiv fapte de natură să aducă atingere intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 81 din 15 martie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul L.I. împotriva sentinței sus-menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a restrâns dreptul la liberă circulație al apelantului pârât, pentru o perioadă de 2 luni, în Italia. A fost menținut restul dispozițiilor sentinței civile. Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente: Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani, numai în condițiile și cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, potrivit art. 38 lit. a) Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

În situația prevăzută la art. 38 lit. a), măsura se dispune prin hotărâre judecătorească, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, conform art. 39 alin. (1) din același act normativ. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că perioada pentru care se dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație este plafonată la un nivel maxim de către legiuitor, neexistând un nivel minim, deci poate fi mai mică, dar nu poate fi mai mare de 3 ani. Prin urmare, de la caz la caz, în raport cu particularitățile speței, instanța este în măsură să aprecieze asupra duratei interdicției, stabilind limitele exercitării dreptului la liberă circulație sub forma restrângerii temporare, în ceea ce privește statul și durata, respectiv stabilirea unei perioade adecvate atingerii scopului urmărit.

În cauză, în temeiul dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere motivul de apel și limitele impuse prin critica formulată, Curtea a constatat că, față de particularitățile cauzei, o durată de 6 luni a restrângerii dreptului la liberă circulație în statul italian este mult prea mare, impunându-se reducerea acesteia. Așadar, o perioadă de 2 luni de restrângere a acestui drept este privită ca suficientă pentru atingerea scopului imediat urmărit prin luarea măsurii, respectiv înlăturarea pericolului pentru ordinea de drept și siguranța publică din statul italian. Este vizat și scopul mediat, în această perioadă de timp, pârâtul având posibilitatea să reflecteze asupra situației care a condus la expulzarea sa din Italia și predarea către autoritățile române și să se conformeze, în viitor, normelor de drept, în sensul respectării acestora, a valorilor sociale ocrotite prin aceste norme de drept și al adoptării unei conduite sociale adecvate.

Împotriva deciziei Curții de Apel, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a formulat recurs, criticând-o pentru următoarele motive: În conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați in Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are obligativitatea de a înainta, către instanța competentă, dosarul de îndepărtare al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată. Așa cum rezultă din documentele depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul Italiei la data de 11 decembrie 2009, conform Decretului Prefecturii Provinciei Bologna; din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că, pe timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial, din cazierul penal rezultând săvârșirea mai multor infracțiuni (tentativă de furt agravat, participare la jaf, viol), motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță”, fiind considerat un pericol public.

Având în vedere circumstanțele faptelor pârâtului, care nu a respectat o interdicție anterioară de intrare pe teritoriul Statului Italian și încălcând această interdicție, a revenit pe teritoriul Italiei, muncind fără forme legale, așa cum reiese din declarația acestuia, fiind returnat în țară de către autoritățile italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului și activitățile desfășurate pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc atingere gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, este oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului acestuia la liberă circulație pe teritoriul Italiei.

Această măsură restrictivă se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian, prin nerespectarea interdicției anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei și a obligației de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale. În conformitate cu art. 5 Legea nr. 248/2005, pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale, cât și respectarea legislației statului în care se află.

În raport de prevederile legale menționate mai sus, se reține gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin care a adus atingere ordinii și siguranței publice. Astfel, conduita pârâtului reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societății statului italian. Potrivit art. 27 Directiva nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), același text prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalități și să se întemeieze pe conduita persoanei în cauză.

Conform Decretului emis de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea executării pedepsei privative de libertate. Dreptul la liberă circulație este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte, astfel, din dreptul intern. Totodată, dispozițiile art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate in situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, menționează că: „1.

Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate”. Având în vedere exigențele legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare și ședere, a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod corect, instanța de fond, la judecarea cauzei, a luat în considerare dispozițiile obiectivului nr. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007, precum și Decretul Prefecturii Provinciei Bologna și a dispus restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate și respingerea apelului ca nefondat. Deși legal citat, intimatul pârât nu a depus întâmpinare în dosar. Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform textului de lege sus-menționat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie să aducă o atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre statul român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind o condiție suficientă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea interpretare și aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei 2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică. Pe de altă parte, dobândind statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului. Or, în speță, chiar dacă instanța nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului Prefecturii Provinciei Bologna, nu poate nici să restrângă dreptul părții la liberă circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat și nu a dovedit prin ce ar amenința conduita acestuia una dintre valorile mai sus menționate.

Infracțiunile pentru care a fost cercetat pârâtul, fără să rezulte că a fost și condamnat definitiv pentru acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reușit să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente, în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe o durată mai mare de două luni. Expulzarea dispusă prin Decretul Prefecturii din Bologna, concomitent cu interdicția de a se afla pe teritoriul statului respectiv pentru o perioadă de cel puțin 5 ani reprezintă sancțiunile pe care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului pe teritoriul acestui stat.

De asemenea, în condițiile în care, prin documentul menționat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, autoritățile de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de către destinatar a obligației menționate, să o aducă la îndeplinire, fără să mai fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens. În caz contrar, ar fi pentru pârât o dublă sancțiune pentru aceleași fapte, ceea ce nu este posibil. Pe de altă parte, în condițiile în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai mult nu rezultă îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele României sau relațiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.

Or, nu rezultă, în speță, argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta a primit deja o sancțiune, prin Decretul Prefectului din Bologna, este de natură să afecteze interesele generale ale României sau relațiile bilaterale cu statul italian. Și din perspectiva art. 2 Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor sale. Prima dintre condiții și, parțial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce (este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li se aplică măsura respectivă). Pe de altă parte, legea nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în mod tehnic, clar și fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate și de ce natură și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii aduse statului român, prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.

În plus, nu se respectă criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică. În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului, pe o perioadă mai mare de două luni, este disproporționată față de scopul urmărit prin adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 Protocolul nr. 4 la Convenție. Expulzarea pârâtului din Italia la 11 decembrie 2009, în baza Decretului Prefecturii din Bologna, nu constituie o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

De asemenea, nici obiectivul prevăzut la pct. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, în sensul înaintării, de către organele competente, a „dosarului de îndepărtare” al celui în cauză către instanță, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să intre în posesia probelor necesare în vederea soluționării cererii respective.

În cele din urmă, susținerile recurentului privind incidența art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanță deoarece se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) Legea nr. 248/2005, în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii nr. 248/2005. Existența textului de lege sus-menționat la data sesizării primei instanțe nu produce efecte în procesul de față întrucât, deși abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în M. Of.

la 17 noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată și în plan procesual. Astfel, art. II alin. (1) din actul normativ enunțat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, dispuse până la acea dată de instanțele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările ulterioare, și care se află în curs de executare. În concluzie, cum reclamantul nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate față de scopul urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat și, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite, în speță, cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei civile nr. 81 din 15 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2010.