ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6705/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6705/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra

recursului de față, constată următoarele:

Tribunalul Gorj, secția civilă, prin sentința

civilă nr. 43 din 10 februarie 2010, a admis cererea formulată de reclamanta

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazei de Date București,

în contradictoriu cu pârâtul L.I. și a restrâns dreptul de circulație al

acestuia în Italia, pe o perioadă de 6 luni.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut că, la data de 11 februarie 2009,

pârâtul a fost returnat din Italia pe motiv că reprezintă o amenințare concretă

și actuală pentru siguranța publică întrucât condamnările, cât și semnalările

și controalele efectuate de către Forțele de Poliție sunt simptomatice ale unui

temperament delincvențial, care nu contemplează voința de a se integra în mod

pacific în societatea italiană.

Potrivit art. 38 lit.

b) Legea nr. 248/2005 modificată, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație

a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire

la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza Decretului Prefectului.

Se apreciază că interzicerea

dreptului la liberă circulație pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni, este

de natură să satisfacă scopul urmărit de legiuitor prin instituirea normelor prevăzute

de art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005.

Față de cele constatate,

în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005, motiv

pentru care Tribunalul a admis cererea și a restrâns pârâtului exercitarea dreptului

la liberă circulație în Italia, pe o perioadă de 6 luni, având în vedere că acesta

nu a săvârșit pe teritoriul statului respectiv fapte de natură să aducă atingere

intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre România și Italia.

Curtea de Apel Craiova,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr.

81 din 15 martie 2010, a admis apelul declarat de pârâtul L.I. împotriva sentinței

sus-menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a restrâns dreptul la

liberă circulație al apelantului pârât, pentru o perioadă de 2 luni, în Italia.

A fost menținut restul

dispozițiilor sentinței civile.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani, numai în condițiile și cu privire la persoana

care a fost returnată dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie încheiat între

România și acel stat, potrivit art. 38 lit. a) Legea nr. 248/2005 privind regimul

liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

În situația prevăzută

la art. 38 lit. a), măsura se dispune prin hotărâre judecătorească, la solicitarea

Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a

fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află

domiciliul acestei persoane, conform art. 39 alin. (1) din același act normativ.

Din interpretarea acestor

dispoziții legale rezultă că perioada pentru care se dispune restrângerea exercitării

dreptului la liberă circulație este plafonată la un nivel maxim de către legiuitor,

neexistând un nivel minim, deci poate fi mai mică, dar nu poate fi mai mare de 3

ani. Prin urmare, de la caz la caz, în raport cu particularitățile speței, instanța

este în măsură să aprecieze asupra duratei interdicției, stabilind limitele exercitării

dreptului la liberă circulație sub forma restrângerii temporare, în ceea ce privește

statul și durata, respectiv stabilirea unei perioade adecvate atingerii scopului

urmărit.

În cauză, în temeiul dispozițiilor

art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și având în vedere motivul de apel și limitele

impuse prin critica formulată, Curtea a constatat că, față de particularitățile

cauzei, o durată de 6 luni a restrângerii dreptului la liberă circulație în statul

italian este mult prea mare, impunându-se reducerea acesteia.

Așadar, o perioadă de

2 luni de restrângere a acestui drept este privită ca suficientă pentru atingerea

scopului imediat urmărit prin luarea măsurii, respectiv înlăturarea pericolului

pentru ordinea de drept și siguranța publică din statul italian. Este vizat și scopul

mediat, în această perioadă de timp, pârâtul având posibilitatea să reflecteze asupra

situației care a condus la expulzarea sa din Italia și predarea către autoritățile

române și să se conformeze, în viitor, normelor de drept, în sensul respectării

acestora, a valorilor sociale ocrotite prin aceste norme de drept și al adoptării

unei conduite sociale adecvate.

Împotriva deciziei Curții

de Apel, reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția pentru Evidența

Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date a formulat recurs, criticând-o pentru

următoarele motive:

În conformitate cu prevederile

obiectivului nr. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați in Italia, ca urmare a situației create

prin adoptarea, de către statul italian, a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, cu modificările

și completările ulterioare, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor are

obligativitatea de a înainta, către instanța competentă, dosarul de îndepărtare

al cetățenilor români expulzați din Italia.

De asemenea, dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiași act normativ prevăd faptul că autoritățile

judecătorești urmează a pronunța o decizie vizând interzicerea deplasării cetățenilor

expulzați, în Italia, pe o perioadă determinată.

Așa cum rezultă din documentele

depuse în susținerea cauzei pe fond, pârâtul a fost îndepărtat de pe teritoriul

Italiei la data de 11 decembrie 2009, conform Decretului Prefecturii Provinciei

Bologna; din conținutul documentului emis de autoritățile italiene reiese că, pe

timpul șederii pe teritoriul Italiei, pârâtul a avut un comportament antisocial,

din cazierul penal rezultând săvârșirea mai multor infracțiuni (tentativă de furt

agravat, participare la jaf, viol), motiv pentru care îndepărtarea acestuia a fost

necesară în vederea menținerii ordinii și siguranței publice.

Astfel, în documentul

de referință se precizează că pârâtul „a avut un comportament ce constituie o amenințare

concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale

ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei

să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță”, fiind considerat

un pericol public.

Având în vedere circumstanțele

faptelor pârâtului, care nu a respectat o interdicție anterioară de intrare pe teritoriul

Statului Italian și încălcând această interdicție, a revenit pe teritoriul Italiei,

muncind fără forme legale, așa cum reiese din declarația acestuia, fiind returnat

în țară de către autoritățile italiene, ținând cont și de faptul că prezența pârâtului

și activitățile desfășurate pe acest teritoriu, anterior menționate, aduc atingere

gravă intereselor României și relațiilor bilaterale dintre România și Italia, este

oportună impunerea măsurii de restrângere a exercitării dreptului acestuia la liberă

circulație pe teritoriul Italiei.

Această măsură restrictivă

se justifică din perspectiva încălcării atât a ordinii publice a Statului Italian,

prin nerespectarea interdicției anterioare de a pătrunde pe teritoriul Italiei și

a obligației de încadrare în muncă prin respectarea formelor legale, pârâtul perseverând

în atitudinea sa nelegală, cât și a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea

dispozițiilor interne și internaționale ratificate de România, vizând obligațiile

cetățenilor români aflați în străinătate și măsurile de combatere a migrației ilegale.

În conformitate cu

art. 5 Legea nr. 248/2005, pe perioada șederii, cetățenii români au obligația respectării

legislației României și să nu desfășoare activități de natură să compromită imaginea

României ori să contravină obligațiilor asumate de România prin documente internaționale,

cât și respectarea legislației statului în care se află.

În raport de prevederile

legale menționate mai sus, se reține gradul scăzut de integrare a pârâtului în perimetrul

statului italian, având în vedere că acesta a avut o activitate infracțională prin

care a adus atingere ordinii și siguranței publice.

Astfel, conduita pârâtului

reprezintă o amenințare reală, prezentă și suficient de serioasă la adresa interesului

fundamental al societății statului italian.

Potrivit art. 27 Directiva

nr. 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor

uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică,

siguranță publică sau sănătate publică. În alin. (2), același text prevede că măsurile

luate trebuie să respecte principiul proporționalități și să se întemeieze pe conduita

persoanei în cauză.

Conform Decretului emis

de autoritățile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de

a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancțiunea

executării pedepsei privative de libertate.

Dreptul la liberă circulație

este în strânsă legătură cu respectarea legislației statului român, precum și a

tratatelor și convențiilor pe care România le-a ratificat și care fac parte, astfel,

din dreptul intern.

Totodată, dispozițiile

art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia

persoanelor aflate in situație ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, menționează

că: „1. Fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte

părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea

pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat

că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate”.

Având în vedere exigențele

legislației Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa

migrația ilegală și că prezența, fără respectarea condițiilor legale de intrare

și ședere, a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale Uniunii Europene ar dovedi

exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetățenilor

români ce locuiesc cu forme legale.

În acest sens, în mod

corect, instanța de fond, la judecarea cauzei, a luat în considerare dispozițiile

obiectivului nr. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007, precum și Decretul Prefecturii Provinciei

Bologna și a dispus restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație al pârâtului

pe teritoriul Italiei, pe o perioadă de 6 luni.

Recurentul reclamant a

solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate

și respingerea apelului ca nefondat.

Deși legal citat, intimatul

pârât nu a depus întâmpinare în dosar.

Analizând decizia civilă

recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 38 lit.

b) Legea nr. 248/2005,

restrângerea

exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate

fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana a cărei prezență

pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o

desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz, relațiilor

bilaterale dintre România și acel stat.

Deși, conform textului

de lege sus-menționat, activitatea persoanei pe teritoriul statului respectiv trebuie

să aducă o atingere gravă intereselor României sau relațiilor bilaterale dintre

statul român și statul în discuție și aceasta apare ca fiind o condiție suficientă

pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a respectivului cetățean, o asemenea

interpretare și aplicare a normei interne trebuie privită din perspectiva Directivei

2004/38/CE, care prevede că o astfel de măsură se poate lua numai pentru motive

de ordine publică, de securitate publică sau de sănătate publică.

Pe de altă parte, dobândind

statutul de țară membră a Uniunii Europene, România este obligată să respecte prevederile

dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept

a statelor membre ale Uniunii Europene.

Dreptul la liberă circulație

și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor

lor este reglementat prin Tratatul de instituire a comunităților europene, precum

și prin Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului.

Or, în speță, chiar dacă

instanța nu poate cenzura măsura expulzării pârâtului, luată în baza Decretului

Prefecturii Provinciei Bologna, nu poate nici să restrângă dreptul părții la liberă

circulație pe viitor, câtă vreme reclamantul nu a învederat și nu a dovedit prin

ce ar amenința conduita acestuia una dintre valorile mai sus menționate.

Infracțiunile pentru care

a fost cercetat pârâtul, fără să rezulte că a fost și condamnat definitiv pentru

acestea, faptul că a muncit pe teritoriul Italiei fără forme legale sau nu a reușit

să se integreze în societatea italiană nu reprezintă, în sine, elemente suficiente,

în raport de care să se dispună măsura restrângerii dreptului la liberă circulație

pe o durată mai mare de două luni.

Expulzarea dispusă prin

Decretul Prefecturii din Bologna, concomitent cu interdicția de a se afla pe teritoriul

statului respectiv pentru o perioadă de cel puțin 5 ani reprezintă sancțiunile pe

care statul italian le-a considerat ca fiind corespunzătoare conduitei intimatului

pe teritoriul acestui stat.

De asemenea, în condițiile

în care, prin documentul menționat, s-a dispus luarea măsurii de interzicere a pârâtului

de a reintra pe teritoriul statului pentru o perioadă de cel puțin 5 ani, autoritățile

de frontieră ale statului respectiv vor fi implicate, în cazul nerespectării de

către destinatar a obligației menționate, să o aducă la îndeplinire, fără să mai

fie necesară intervenția autorităților judiciare române în acest sens.

În caz contrar, ar fi

pentru pârât o dublă sancțiune pentru aceleași fapte, ceea ce nu este posibil.

Pe de altă parte, în condițiile

în care comportamentul pârâtului nu poate fi subsumat criteriilor din Directivă

privind atingerea acelor valori fundamentale ale statului respectiv, cu atât mai

mult nu rezultă îndeplinirea cerințelor din art. 38 lit. b) Legea nr. 248/2005,

care implică o atitudine a pârâtului de o gravitate foarte mare pentru interesele

României sau relațiile bilaterale ale acestui stat cu statul italian.

Or, nu rezultă, în speță,

argumentele pentru care comportamentul anterior al pârâtului, pentru care acesta

a primit deja o sancțiune, prin Decretul Prefectului din Bologna, este de natură

să afecteze interesele generale ale României sau relațiile bilaterale cu statul

italian.

Și din perspectiva

art. 2 Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, alin. (2) din acest articol vizează dreptul oricărei persoane de a

părăsi orice țară, inclusiv pe a sa, acest drept putând cunoaște anumite limitări

în cazurile și condițiile prevăzute de paragrafele 3 și 4, și anume limitările să

fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim, să fie necesare într-o societate

democratică, necesitate verificată prin prisma raportului de proporționalitate între

scopul urmărit prin aplicarea limitării dreptului și mijloacele folosite pentru

realizarea lui.

În plus, pe lângă cerința

ca măsura dispusă să aibă o bază legală, în dreptul intern, trebuie să se examineze

și calitățile legii în cauză, și anume să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă

în privința efectelor sale.

Prima dintre condiții

și, parțial, cea de-a doua sunt îndeplinite, legea fiind publicată în M. Of. și

prezentând suficiente garanții împotriva eventualelor abuzuri ce s-ar putea produce

(este prevăzută posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin

care se aplică această măsură și sunt indicate categoriile de persoane cărora li

se aplică măsura respectivă).

Pe de altă parte, legea

nu este suficient de previzibilă pentru pârâtul în cauză deoarece nu explică în

mod tehnic, clar și fără echivoc, ce interese ale României trebuie să fie afectate

și de ce natură și nici nu dimensionează „gravitatea” atingerii aduse statului român,

prin comportamentul pârâtului, în raport de criterii precise.

În plus, nu se respectă

criteriul justificării măsurii, raportat la interesul public într-o societate democratică.

În speță, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtului, pe o

perioadă mai mare de două luni, este disproporționată față de scopul urmărit prin

adoptarea ei, cu consecința încălcării dispozițiilor art. 2 Protocolul nr. 4 la

Convenție.

Expulzarea pârâtului din

Italia la 11 decembrie 2009, în baza Decretului Prefecturii din Bologna, nu constituie

o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative

în libertatea de circulație a părții. Această ingerință nu poate fi privită ca „necesară

într-o societate democratică și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea ei”.

De asemenea, nici obiectivul

prevăzut la pct. 2 lit. d) H.G. nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri

privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, în sensul înaintării, de

către organele competente, a „dosarului de îndepărtare” al celui în cauză către

instanță, nu reprezintă un argument temeinic pentru restrângerea dreptului la liberă

circulație, ci doar un mijloc tehnic, prin care organul judiciar sesizat cu o cerere

de restrângere a dreptului la liberă circulație trebuie să intre în posesia probelor

necesare în vederea soluționării cererii respective.

În cele din urmă, susținerile

recurentului privind incidența art. 1 alin. (1) din Acordul încheiat între România

și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală,

ratificat prin Legea nr. 173/1997, nu vor fi avute în vedere de către instanță deoarece

se circumscriu cazului de restrângere prevăzut în art. 38 lit. a) Legea nr. 248/2005,

în prezent abrogat, prin art. I pct. 1 Legea nr. 206/2010 privind modificarea Legii

nr. 248/2005.

Existența textului de

lege sus-menționat la data sesizării primei instanțe nu produce efecte în procesul

de față întrucât, deși abrogarea lui a intervenit ulterior înregistrării cererii

de chemare în judecată (Legea nr. 206/2010 fiind publicată în M. Of. la 17

noiembrie 2010), efectele abrogării se produc de îndată și în plan procesual.

Astfel,

art. II alin. (1) din

actul normativ enunțat prevede încetarea de drept a tuturor măsurilor de restrângere

a exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români,

dispuse până la acea dată de instanțele competente în conformitate cu prevederile

art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) Legea nr. 248/2005, cu modificările și completările

ulterioare, și care se află în curs de executare.

În concluzie, cum reclamantul

nu a fost în măsură să demonstreze necesitatea și proporționalitatea măsurii solicitate

față de scopul urmărit, recursul declarat de acesta este nefondat și, în baza

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, nefiind întrunite,

în speță, cerințele art. 304 pct. 9 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor, Direcția

pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva deciziei

civile nr. 81 din 15 martie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.