ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 945/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

184/CA/2011 din 20 septembrie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a punctelor 228 și

229 din Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010 pentru aprobarea

Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice

Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste

activități invocată de reclamanții Consiliul Local Căpleni și Primarul Comunei

Căpleni, în contradictoriu cu emitentul actului, pârâta Camera de Conturi Satu

Mare, și Curtea de Conturi a României București, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat excepția

de nelegalitate a punctelor 228 și 229 din Hotărârea Curții de Conturi nr.

130/2010 referitor la stabilirea competenței de soluționare a sesizării

formulate împotriva încheierii emisă de comisia ce soluționează contestațiile

împotriva actelor de control întocmite de camerele de conturi.

Stabilirea

competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești din România se

realizează prin legi organice și legi speciale și niciodată printr-un act

administrativ emis de o entitate administrativă în regim de putere publică, a

cărei competențe de reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret

a legii.

Hotărârea

Curții

de Conturi nr. 130/2010 este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2)

și (3) și a art. 59 din Legea 94/1992, care reglementează materia de normare a

plenului Curții de Conturi, respectiv cu privire la organizarea și

valorificarea actelor rezultate de aceste activități.

Sub aspectul

inadmisibilității invocate prin prisma faptului că actul administrativ vizat

este unul normativ ce nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 din

legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată și a

respins-o reținând că acest aspect a fost tranșat în practica instanțelor

reținându-se că excepția de nelegalitate cu privire la un act administrativ

normativ este admisibilă, neexistând nicio rațiune pentru care acestea să fie

excluse de la cenzura instanțelor cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar,

respectiv art. 277 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene are ca obiect

de reglementare excepția de nelegalitate cu privire la actele administrative

normative, iar sarcina judecătorului român este de a da eficiență acestuia cu

prioritate.

Sub

aspectul inadmisibilității invocate prin prisma condiției impuse de textul de

lege, respectiv ca de actul administrativ să depindă soluționarea litigiului pe

fond, instanța a reținut că este întemeiată.

Hotărârea

Curții de Conturi nr. 130/2010, cu privire la care se invocă excepția de

nelegalitate prin prisma punctelor 228 și 229, este dată în aplicarea prevederilor

articolului 11 alin. (2) și (3) și a art. 59 din Legea 94/1992.

Potrivit punctului

228 din regulament: „Competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de

soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ, iar

potrivit punctului 229: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării

prezentului regulament în M. Of. al României, Partea I, vor continua să se

judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanței”.

Prin urmare,

eventuala constatare a faptului că dispozițiile din regulament cu privire la

care se invocă excepția de nelegalitate încalcă prevederile art. 4 din Legea nr.

24/2000 privind tehnica legislativă, care prevăd explicit că actele normative

date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor guvernului se emit

în limitele și potrivit normelor care le ordonă, ori că acestea adaugă la norma

din lege, nu prezintă nicio relevanță în soluționarea pricinii atâta vreme cât,

prin prisma normelor de drept comun, competența în soluționarea cererii

aparține tot acestei instanțe, prin prisma rangului organului emitent, sens în

care la dosar s-a depus și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În litigiul dedus

judecății nu este îndeplinită condiția de admisibilitate impusă de lege cu

privire la dependența dintre actul administrativ și soluția ce se pronunță pe

fondul litigiului. Constatarea eventualei nelegalități nu produce consecințe

asupra competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de anulare a

actelor emise de Curtea de Conturi, iar rolul instanței nu este acela de a

verifica nelegalități generice ci concrete prin prisma intereselor și

drepturilor specifice a căror încălcare se reclamă în litigiul dedus judecății.

Împotriva

hotărârii instanței de fond reclamantul Primarul Comunei Căpleni a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În

motivarea recursului se arată că soluția pronunțată de instanța de fond pe

excepția de nelegalitate e consecința aplicării greșite a legii.

Recurentul

susține că instanța de fond face trimitere la prevederile art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 94/1992, extinzând efectul său normativ pană acolo încât schimbă

voința legiuitorului de a norma, confundând, din punct de vedere literar și

juridic, noțiunea de „organizare și desfășurare a activității specifice Curții

de Conturi" cu organizarea și desfășurarea activității procedurale

instanțelor judecătorești.

Textul

de lege este clar asupra competenței curților de apel, făcând trimitere la

actele administrative emise sau încheiate de autorități publice centrale și nu

la cele date în procedura de soluționare a unei contestații, cu precizarea

distinctă asupra competenței date de taxe, impozite, contribuții și accesorii

mai mari de 500.000 Iei.

Interpretarea

distinctă cu privire la competența după valoare se poate, prin analogie, aprecia

din perspectiva O.G. nr. 92/2003, care stabilește competența de soluționare a

contestației la A.N.A.F. pentru impunerile ce depășesc 500.000 lei, stabilind

apoi competența de soluționare a curților de apei nu pe motivul emiterii

deciziei de soluționare a contestației de către A.N.A.F., ci pentru că valoarea

soluționată este de peste 500.000 lei.

Art.

32, art. 33 din Legea nr. 94/1992 lămurește cât se poate de clar competența decizională

a Curții de Conturi prin Camere de Conturi Județene, acea că, acolo unde  auditul

public extern a constatat neregularități se dispune conducerii instituțiilor

auditate luarea de măsuri, în sensul stabilirii întinderii prejudiciului și recuperării

acestuia.

Actul

administrativ generator de efecte juridice este Decizia Camerei de Conturi

Județene și prin acțiunile judiciare de verificare a legalității se tinde la

verificarea unor aspecte de nelegalitate care privesc doar acest act.

Deciziile

fiind emise de organe deconcentrate în județe ale Curții de Conturi, competența

este dată de caracterul județean al acestora, independent de împrejurarea că au

sau nu personalitate juridică, deoarece acestea au personalitate funcțională,

au fost înzestrate cu capacitate administrativă de a emite acte administrative,

împrejurare care le dă vocație procesuală directă.

Intimata

Curtea de Conturi a României, prin întâmpinare, a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și

legală.

Examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată că recursul este fondat.

Pentru

a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în

continuare arătate.

Potrivit

pct. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități: „Competența de soluționare a sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de

soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios administrativ și

fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul

entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ.”, iar pct.

229 prevede: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării

prezentului regulament în M. Of. al României, Partea I, vor continua să se

judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanței.”

Anterior,

un regulament similar fusese adoptat de Curtea de Conturi prin Hotărârea nr. 1/2009.

La pct. 106 se prevedea că „împotriva hotărârilor înscrise în încheiere,

entitatea verificată, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea

comunicării, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, în

condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.”; la pct. 107 se prevedea că „Sesizarea instanței se

depune la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel

București, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale Curții de

Conturi.”, iar la pct. 108: „În cazul încheierilor emise la nivelul camerelor

de conturi, sesizarea instanței se depune la Secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalelor județene.”

Se

constată astfel că prin două acte cu caracter normativ date în aplicarea Legii nr.

94/1992, Curtea de Conturi a României a reglementat competența materială și

teritorială în cazul sesizării formulate de conducătorul entității verificate

împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor, iar la pct.

229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 cuprinde dispoziții

tranzitorii cu privire la aplicarea legii în timp.

Dispozițiile

pct. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 reglementează

competența instanței de contencios administrativ fără a ține seama de criteriul

valoric reglementat de art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Însă,

ceea ce este mai important este că pct. 228 și 229 sunt reglementate cu

încălcarea art. 126 alin. (2) și art. 140 alin. (1) teza a II-a din Constituția

României. Astfel, potrivit primului text „competența instanțelor de judecată și

procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar potrivit celui de-al

doilea, „În condițiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea

Curții de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate.”

Faptul

că Hotărârea nr. 130/2010 este un act administrativ cu caracter normativ nu o exclude

de la controlul de legalitate pe calea excepției. Sub acest aspect, este de

reținut jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care,

interpretând legea națională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituția

României, întru-un sens care să concorde cu Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, a reținut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate

de accesibilitate și previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor

săi se își orienteze conduita în acord cu imperativele legii.

În

raport cu dispozițiile constituționale menționate, prevederile a căror

legalitate este analizată apar ca fiind nelegale impunându-se admiterea

excepției de nelegalitate.

Înlăturarea,

pe calea constatării excepției de nelegalitate, a dispozițiilor din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 repune dispozițiile cuprinse

în legile organice - art. 3 C. proc. civ. și art. 10 din Legea nr. 554/2004 -

în poziția garantată constituțional.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent

sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală.

În consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 20 din

Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va modifica sentința recurată și pe cale

de consecință va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 228 și

229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Primarul Comunei Căpleni, împotriva  sentinței civile nr. 184/ CA

din 20 septembrie  2011 a Curții de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 228

și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 februarie 2012.