ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2668/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

sentința nr. 70 din 31 ianuarie 2011, Curtea de Apel Oradea, secția contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a punctelor 228 și

229 din Hotărârea Curții de Conturi nr. 130/2010 pentru aprobarea

Regulamentului privind organizarea și desfășurarea activităților specifice

Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste

activități invocată de reclamanta Comuna J.B. prin primar, în contradictoriu cu

pârâtele Curtea de Conturi a RomânRON București și Camera de Conturi B.N. ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a

punctelor 228 și 229 din H.C.C. nr. 130/2010 referitor la stabilirea

competenței de soluționare a sesizării formulate împotriva încheierii emisă de

comisia ce soluționează contestațiile împotriva actelor de control întocmite de

camerele de conturi.

Stabilirea competenței materiale și

teritoriale a instanțelor judecătorești din România se realizează prin legi

organice și legi speciale și niciodată printr-un act administrativ emis de o

entitate administrativă în regim de putere publică, a cărei competențe de

reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret a legii.

H.C.C. nr. 130/2010 este dată în

aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) și (3) și a art. 59 din Legea nr.

94/1992, care reglementează materia de normare a plenului Curții de Conturi,

respectiv cu privire la organizarea și valorificarea actelor rezultate de

aceste activități.

Sub aspectul inadmisibilității

invocate prin prisma faptului că actul administrativ vizat este unul normativ

ce nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004,

instanța de fond a constatat că este neîntemeiată și a respins-o reținând că

acest aspect a fost tranșat în practica instanțelor reținându-se că excepția de

nelegalitate cu privire la un act administrativ normativ este admisibilă,

neexistând nicio rațiune pentru care acestea să fie excluse de la cenzura

instanțelor cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar, respectiv art. 277 din

Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene are ca obiect de reglementare

excepția de nelegalitate cu privire la actele administrative normative, iar

sarcina judecătorului român este de a da eficiență acestuia cu prioritate.

Sub aspectul inadmisibilității

invocate prin prisma condițRON impuse de textul de lege, respectiv ca de actul

administrativ să depindă soluționarea litigiului pe fond, instanța a reținut că

este întemeiată.

Hotărârea Curții de Conturi nr.

130/2010, cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate prin prisma

punctelor 228 și 229, este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) și

(3) și a art. 59 din Legea nr. 94/1992.

Potrivit punctului 228 din regulament:

„Competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității

verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare a

contestațiilor aparține secțRON de contencios administrativ și fiscal din

cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității

verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ, iar potrivit

punctului 229: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării

prezentului regulament în M. Of. al RomânRON, Partea

I,

vor continua să se judece potrivit regulamentului

aplicabil în momentul sesizării instanței".

Prin urmare, eventuala constatare a

faptului că dispozițiile din regulament cu privire la care se invocă excepția

de nelegalitate încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind

tehnica legislativă, care prevăd explicit că actele normative date în

executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor guvernului se emit în

limitele și potrivit normelor care le ordonă, ori că acestea adaugă la norma

din lege, nu prezintă nicio relevanță în soluționarea pricinii atâta vreme cât,

prin prisma normelor de drept comun, competența în soluționarea cererii

aparține tot acestei instanțe, prin prisma rangului organului emitent, sens în

care la dosar s-a depus și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În litigiul dedus judecății nu este

îndeplinită condiția de admisibilitate impusă de lege cu privire la dependența

dintre actul administrativ și soluția ce se pronunță pe fondul litigiului.

Constatarea eventuaRON nelegalități nu produce consecințe asupra competenței

instanței învestite cu soluționarea cererii de anulare a actelor emise de

Curtea de Conturi, iar rolul instanței nu este acela de a verifica nelegalități

generice ci concrete prin prisma intereselor și drepturilor specifice a căror

încălcare se reclamă în litigiul dedus judecății.

Împotriva hotărârii instanței de fond

reclamanta comuna J.B. prin Primar a declarat recurs, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că

soluția pronunțată de instanța de fond pe excepția de nelegalitate e consecința

aplicării greșite a legii.

Recurentul susține că instanța de fond

face trimitere la prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 94/1992,

extinzând efectul său normativ pană acolo încât schimbă voința legiuitorului de

a norma,

confundând,

din punct de vedere literar și juridic, noțiunea de „organizare și desfășurare

a activității specifice Curții de Conturi" cu organizarea și desfășurarea

activității procedurale instanțelor judecătorești.

Textul de lege este clar asupra

competenței curților de apel, făcând trimitere la actele administrative emise

sau încheiate de autorități publice centrale și nu la cele date în procedura de

soluționare a unei contestații, cu precizarea distinctă asupra competenței date

de taxe, impozite, contribuții și accesorii mai mari de 500.000 RON.

Interpretarea distinctă cu privire la competența

după valoare se poate, prin analogie, aprecia din perspectiva O.G. nr. 92/2003,

care stabilește competența de soluționare a contestației la A.N.A.F. pentru impunerile

ce depășesc 500.000 RON, stabilind apoi competența de soluționare a Curților de

Apel nu pe motivul emiterii deciziei de soluționare a contestației de către A.N.A.F.,

ci pentru că valoarea soluționată este de peste 500.000 RON.

Art. 32, art. 33 din Legea nr. 94/1992

lămurește cât se poate de clar competența decizională a Curții de Conturi prin Camere

de Conturi Județene, aceea că, acolo unde auditul public extern a constatat neregularități

se dispune conducerii instituțiilor auditate luarea de măsuri, în sensul stabilirii

întinderii prejudiciului și recuperării acestuia.

Actul administrativ generator de efecte

juridice este Decizia Camerei de Conturi Județene și prin acțiunile judiciare de

verificare a legalității se tinde la verificarea unor aspecte de nelegalitate care

privesc doar acest act.

Deciziile fiind emise de organe deconcentrate

în județe ale Curții de Conturi, competența este dată de caracterul județean al

acestora, independent de împrejurarea că au sau nu personalitate juridică, deoarece

acestea au personalitate funcțională, au fost înzestrate cu capacitate administrativă

de a emite acte administrative, împrejurare care le dă vocație procesuală directă.

Intimata Curtea de Conturi a României,

prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței

recurate ca fiind temeinică și legală.

Examinând cauza și sentința atacată în

raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este

fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța

a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit pct. 228 din Regulamentul privind

organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și

valorificarea actelor rezultate din aceste activități: „Competența de soluționare

a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii

emise de Comisia de soluționare a contestațiilor aparține secției de contencios

administrativ și fiscal din cadrul Curții de Apel în a cărei rază teritorială se

află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ.",

iar pct. 229 prevede: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării prezentului

regulament în M. Of. al României, Partea

I,

vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil

în momentul sesizării instanței."

Anterior, un regulament similar fusese

adoptat de Curtea de Conturi prin Hotărârea nr. 1/2009. La pct. 106 se prevedea

că „împotriva hotărârilor înscrise în încheiere, entitatea verificată, în termen

de 15 zile lucrătoare de la primirea comunicării, poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare."; la pct. 107 se prevedea că „Sesizarea

instanței se depune la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de

Apel București, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale Curții

de Conturi.", iar la pct. 108: „În cazul încheierilor emise la nivelul camerelor

de conturi, sesizarea instanței se depune la Secția de contencios administrativ

și fiscal a tribunalelor județene."

Se constată astfel că prin două acte cu

caracter normativ date în aplicarea Legii nr. 94/1992, Curtea de Conturi a României

a reglementat competența materială și teritorială în cazul sesizării formulate de

conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de Comisia de soluționare

a contestațiilor, iar la pct. 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010

cuprinde dispoziții tranzitorii cu privire la aplicarea legii în timp.

Dispozițiile pct. 228 din Regulamentul

aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 reglementează competența instanței de contencios

administrativ tară a ține seama de criteriul valoric reglementat de art. 10 din

Legea nr. 554/2004.

Insă, ceea ce este mai important este că

pct. 228 și 229 sunt reglementate cu încălcarea art. 126 alin. (2) și art. 140

alin. (1) teza a II-a din Constituția României. Astfel, potrivit primului text „competența

instanțelor de judecată și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege",

iar potrivit celui de-al doilea, „în condițiile legii organice, litigiile rezultate

din activitatea Curții de Conturi se soluționează de instanțele judecătorești specializate."

Faptul că Hotărârea nr. 130/2010 este un

act administrativ cu caracter normativ nu o exclude de la controlul de legalitate

pe calea excepției. Sub acest aspect, este de reținut jurisprudența constantă a

Înaltei Curți de Casație și Justiție care, interpretând legea națională prin prisma

art. 20 alin. (2) din Constituția României, întru-un sens care să concorde cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că o normă juridică trebuie să îndeplinească

dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor

săi se își orienteze conduita în acord cu imperativele legii.

În raport cu dispozițiile constituționale

menționate, prevederile a căror legalitate este analizată apar ca fiind nelegale

impunându-se admiterea excepțRON de nelegalitate.

înlăturarea, pe calea constatării excepției

de nelegalitate, a dispozițiilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010

repune dispozițiile cuprinse în legile organice - art. 3 C. proc. civ. și art. 10

din Legea nr. 554/2004 - în poziția garantată constituțional.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

susținerile și criticile formulate de recurent sunt întemeiate, iar instanța de

fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

În consecință, pentru considerentele arătate

și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din

Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul,

va modifica sentința recurată și pe cale de consecință va admite excepția de nelegalitate

a dispozițiilor art. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Curții de

Conturi nr. 130/2010.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de comuna J.B.,

împotriva sentinței nr. 70 din 31 ianuarie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a

II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că

admite excepția de nelegalitate.

Constată

nelegalitatea dispozițiilor punctelor 228 și 229 din Hotărârea Curții de Conturi

a României nr. 130/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 30 mai 2012.