ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4989/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 182/CA/2011, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a pct. nr. 228 și 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind Organizarea și desfășurarea Activităților specifice C.C. precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, invocată de reclamanții C.L. Apa și Primarul Com. Apa, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat excepția de nelegalitate a pct. 228 și 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010 referitor la stabilirea competenței de soluționare a sesizării formulate împotriva încheierii emisă de comisia ce soluționează contestațiile împotriva actelor de control întocmite de camerele de conturi.

Stabilirea competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești din România se realizează prin legi organice și legi speciale și niciodată printr-un act administrativ emis de o entitate administrativă în regim de putere publică, a cărei competențe de reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret a legii. Hotărârea C.C. 130/2010 este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) și (3) și a art. 59 din Legea nr. 94/1992, care reglementează materia de normare a plenului C.C., respectiv cu privire la organizarea și valorificarea actelor rezultate de aceste activități.

Sub aspectul inadmisibilității invocate prin prisma faptului că actul administrativ vizat este unul normativ ce nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată și a respins-o reținând că acest aspect a fost tranșat în practica instanțelor reținându-se că excepția de nelegalitate cu privire la un act administrativ normativ este admisibilă, neexistând nicio rațiune pentru care acestea să fie excluse de la cenzura instanțelor cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar, respectiv art. 277 din Tratatul de Funcționare a U.E. are ca obiect de reglementare excepția de nelegalitate cu privire la actele administrative normative, iar sarcina judecătorului român este de a da eficiență acestuia cu prioritate.

Sub aspectul inadmisibilității invocate prin prisma condiției impuse de textul de lege, respectiv ca de actul administrativ să depindă soluționarea litigiului pe fond, instanța a reținut că este întemeiată. Hotărârea C.C. nr. 130/2010, cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate prin prisma punctelor 228 și 229, este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) și (3) și a art. 59 din Legea nr. 94/1992. Potrivit pct. 228 din regulament: „Competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C. aparține secției de contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ, iar potrivit pct. 229: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării prezentului regulament în M. Of.

al României, Partea a I- a, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanței”. Prin urmare, eventuala constatare a faptului că dispozițiile din regulament cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate încalcă prevederile art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, care prevăd explicit că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a H.G. se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, ori că acestea adaugă la norma din lege, nu prezintă nicio relevanță în soluționarea pricinii atâta vreme cât, prin prisma normelor de drept comun, competența în soluționarea cererii aparține tot acestei instanțe, prin prisma rangului organului emitent, sens în care la dosar s-a depus și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În litigiul dedus judecății nu este îndeplinită condiția de admisibilitate impusă de lege cu privire la dependența dintre actul administrativ și soluția ce se pronunță pe fondul litigiului. Constatarea eventualei nelegalități nu produce consecințe asupra competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de anulare a actelor emise de C.C., iar rolul instanței nu este acela de a verifica nelegalități generice ci concrete prin prisma intereselor și drepturilor specifice a căror încălcare se reclamă în litigiul dedus judecății. Prin Sentința nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, a respins acțiunea formulată de reclamanții C.L. Apa și Primarul Com. Apa având ca obiect anularea Încheierii nr. VI/90 din 14 martie 2011, a Deciziei nr. 1/2011 și a procesului verbal nr. 1461/2010 emisă de C.C.

a Jud. Satu Mare cu privire la cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului creat prin plata sporurilor salariale reprezentând prima de vacanță, indemnizația lunară de dispozitiv, suplimentul postului și suplimentul treptei, drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii și ajutorul financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte, precum și cu privire la dispunerea măsurilor pentru recuperarea sumelor privind sporurile acordate și la suspendarea aplicării prevederilor din acordul și contractul colectiv de muncă. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele. Prin Încheierea nr. VI/90 din 14 martie 2011 emisă de pârâta C.C. a României a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 1/2011 și a Procesului verbal de constatare nr. 1461/2010 emise de C.C.

Satu Mare. Prin decizia contestată s-au constatat mai multe abateri de la legalitate și regularitate ce au fost consemnate în procesul - verbal menționat, încheiat în urma auditului financiar al contului de execuție pe anul 2009 efectuat la primăria Com. Apa – Jud. Satu Mare. S-a stabilit că prin plata nelegală în anul 2009, a sporurilor salariale reprezentând: prime de vacanță, indemnizația lunară de dispozitiv, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru funcționarii publici, spor lunar de dificultate, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii și ajutor financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte, s-a creat un prejudiciu bugetului entității auditate și, ca atare s-a dispus stabilirea întinderii prejudiciului, măsuri pentru recuperarea sumelor și suspendarea aplicării prevederilor din acordul/contractul colectiv de muncă, din dispozițiile primarului și Hotărârile C.L.

care contravin prevederilor legale. Instanța a apreciat că nu poate fi reținută afirmația reclamanților în sensul că indemnizația de dispozitiv a fost acordată cu respectarea prevederilor legale, respectiv a art. 47 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 138/1999. Legea nr. 138/1999 stabilește modalitatea de salarizare și acordare a altor drepturi numai pentru personalul militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții. În opinia instanței nu prezintă relevanță sub aspectul actului administrativ contestat susținerea potrivit căreia decizia în interesul legii produce efecte numai pentru viitor, atâta vreme cât actul contestat este ulterior acesteia, iar dezlegarea dată este în sensul celor reținute de către auditor.

Afirmația potrivit căreia C.C. ar trebui să solicite mai întâi anularea contractelor colective de muncă sau să invoce nelegalitatea hotărârilor de consiliu în temeiul cărora s-au acordat nu a putut fi reținută, întrucât rolul auditorului este tocmai acela de a constata abaterile de la legalitate, iar prin actele de control supuse analizei instanței se invocă tocmai nelegalitatea acordării drepturilor respective în temeiul unor acte administrative inferioare legii.

Prin urmare, nu s-a putut accepta ideea că organele deliberative locale ar putea acorda drepturi salariale neprevăzute de lege substituindu-se puterii legislative, fără ca această incursiune să fie amendată, astfel că, pentru a contracara o astfel de realitate, organul de audit are menirea de a constata abaterile de la legalitate și regularitate și de a dispune luarea măsurilor de remediere ce se impun pentru restabilirea legalității, instanței revenindu-i misiunea de a verifica, la cererea entității audiate dacă auditorul a întocmit cu respectarea legii actele de control, instituindu-se astfel un mecanism ce slujește la respectarea legii, pentru ca nici unele dintre autorități să nu o încalce.

Instanța a constatat că și sumele acordate cu titlu de drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, primele de vacanță, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, precum și ajutorul financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte au fost acordate cu încălcarea dispozițiilor legale în materie, neputând fi apreciate ca pertinente argumentele contrare invocate de reclamanți. Cu privire la plata drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, s-a apreciat că în mod corect s-a stabilit de către pârâtă faptul că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată, coroborată cu prevederile O.G.

nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici modificată prin O.G. nr. 9 din 30 ianuarie 2008 și că, după cum s-a stabilit și de către Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 20/2009, atâta vreme cât cuantumul celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999 și nici prin actele normative subsecvente, nu există bază legală pentru calcularea și acordarea acestora, întrucât este necesară existența unei dispoziții legale date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999.

În ceea ce privește sumele de bani acordate pentru îmbrăcăminte, s-a constatat că, potrivit art. 32 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată: „funcționarii publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul serviciului o primesc gratuit” iar pentru personalul contractual din instituțiile publice nu există nicio dispoziție legală care să prevadă obligativitatea purtării unei uniforme sau ținute obligatorii și nici reclamanții nu au invocat o normă din lege ca temei al acordării lor.

Referitor la drepturile bănești constând în drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii, s-a reținut că și acestea au fost achitate nelegal, cu încălcarea art. 177 și art. 254 din Legea nr. 53/2004 C. muncii care prevăd obligativitatea angajatorului de a asigura standardele necesare pentru sănătatea și securitatea în muncă și a stabilit atribuții inspecției muncii ca organism specializat al administrației publice centrale, cu personalitate juridica, in subordinea M.M.S.S., de a verifica aceste aspecte și nicidecum plata unor sporuri salariale cu acest titlu. Împotriva Hotărârilor nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 și nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 pronunțate de instanța de fond reclamantul Primarul Com.

Apa a declarat recurs. În motivarea recursului declarat împotriva Sentinței nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 se arată că soluția pronunțată de instanța de fond pe excepția de nelegalitate e consecința aplicării greșite a legii. Recurentul susține că instanța de fond face trimitere la prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, extinzând efectul său normativ pană acolo încât schimbă voința legiuitorului de a norma, confundând, din punct de vedere literar și juridic, noțiunea de „organizare și desfășurare a activității specifice C.C." cu organizarea și desfășurarea activității procedurale instanțelor judecătorești. Textul de lege este clar asupra competenței curților de apel, făcând trimitere la actele administrative emise sau încheiate de autorități publice centrale și nu la cele date în procedura de soluționare a unei contestații, cu precizarea distinctă asupra competenței date de taxe, impozite, contribuții și accesorii mai mari de 500.000 Iei.

Interpretarea distinctă cu privire la competența după valoare se poate, prin analogie, aprecia din perspectiva O.G. nr. 92/2003, care stabilește competența de soluționare a contestației la A.N.A.F. pentru impunerile ce depășesc 500.000 lei, stabilind apoi competența de soluționare a curților de apei nu pe motivul emiterii deciziei de soluționare a contestației de către A.N.A.F., ci pentru că valoarea soluționată este de peste 500.000 lei. Art. 32 și art. 33 din Legea nr. 94/1992 lămurește cât se poate de clar competența decizională a C.C. prin Camere de Conturi Județene, acea că, acolo unde auditul public extern a constatat neregularități se dispune conducerii instituțiilor auditate luarea de măsuri, în sensul stabilirii întinderii prejudiciului și recuperării acestuia.

Actul administrativ generator de efecte juridice este Decizia C.C. Județene și prin acțiunile judiciare de verificare a legalității se tinde la verificarea unor aspecte de nelegalitate care privesc doar acest act. Deciziile fiind emise de organe deconcentrate în județe ale C.C., competența este dată de caracterul județean al acestora, independent de împrejurarea că au sau nu personalitate juridică, deoarece acestea au personalitate funcțională, au fost înzestrate cu capacitate administrativă de a emite acte administrative, împrejurare care le dă vocație procesuală directă. În motivarea recursului declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 226/ CA din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, se arată că instanța de fond, prevalându-se de competența dată prin pct. 228 din Hotărârea C.C.

nr. 130/2010 se declară competentă să soluționeze litigiul, fără să facă o analiza pe această competență din perspectiva caracterului Încheierii C.C., care are valoarea unei soluții date în procedura administrativ - jurisdicțională de verificare a legalității unui act emis de un organ județean, C.C. Satu – Mare; neechivalării procedurii contestaționale în regim de auditare cu C.E.A.; finalității procedurii judiciare de verificare a legalității care în cele din urmă va dispune sau nu va dispune anularea deciziei de dispunere de măsuri a C.C. Județene Satu Mare; stabilirii competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești din România se realizează prin legi organice și legi speciale și niciodată printr-un act administrativ emis de o entitate administrativă în regim de putere publică a cărei competențe de reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret a legii.

Examinând cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele. Recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea Potrivit pct. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice C.C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități: „Competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C. aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului administrativ.”, iar pct. 229 prevede: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la data publicării prezentului regulament în M. Of.

al României, Partea a I- a, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul sesizării instanței.” Anterior, un regulament similar fusese adoptat de C.C. prin Hotărârea nr. 1/2009.

La pct. 106 se prevedea că „împotriva hotărârilor înscrise în încheiere, entitatea verificată, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea comunicării, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.”; la pct. 107 se prevedea că „Sesizarea instanței se depune la secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București, pentru încheierile emise de către structurile centrale ale C.C..”, iar la pct. 108: „În cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de conturi, sesizarea instanței se depune la secția de contencios administrativ și fiscal, a tribunalelor județene.” Se constată astfel că prin două acte cu caracter normativ date în aplicarea Legii nr. 94/1992, C.C.

a României a reglementat competența materială și teritorială în cazul sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C., iar la pct. 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 cuprinde dispoziții tranzitorii cu privire la aplicarea legii în timp. Dispozițiile pct. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 reglementează competența instanței de contencios administrativ, fără a ține seama de criteriul valoric reglementat de art. 10 din Legea nr. 554/2004. Însă, ceea ce este mai important este că pct. 228 și 229 sunt reglementate cu încălcarea art. 126 alin. (2) și art. 140 alin. (1) teza a II- a din Constituția României. Astfel, potrivit primului text „competența instanțelor de judecată și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar potrivit celui de-al doilea, „În condițiile legii organice, litigiile rezultate din activitatea C.C.

se soluționează de instanțele judecătorești specializate.” Faptul că Hotărârea nr. 130/2010 este un act administrativ cu caracter normativ nu o exclude de la controlul de legalitate pe calea excepției. Sub acest aspect, este de reținut jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție care, interpretând legea națională prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituția României, întru-un sens care să concorde cu C.E.D.O., a reținut că o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi se își orienteze conduita în acord cu imperativele legii. În raport cu dispozițiile constituționale menționate, prevederile a căror legalitate este analizată apar ca fiind nelegale impunându-se admiterea excepției de nelegalitate.

Înlăturarea, pe calea constatării excepției de nelegalitate, a dispozițiilor din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 repune dispozițiile cuprinse în legile organice, art. 3 C. proc. civ. și art. 10 din Legea nr. 554/2004 – în poziția garantată constituțional. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va modifica sentința recurată și pe cale de consecință va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea C.C.

nr. 130/2010. Recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea. La termenul din 23 noiembrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuția părților necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Oradea, nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc.

civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/90 din 14 martie 2011, a Deciziei nr. 1/2011 și a Procesului – verbal nr. 1461/2010 ale C.C. Jud. Satu Mare cu privire la cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului creat prin plata sporurilor salariale reprezentând prima de vacanță, indemnizația lunară de dispozitiv, suplimentul postului și suplimentul treptei, drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii și ajutorul financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte, precum și cu privire la dispunerea măsurilor pentru recuperarea sumelor privind sporurile acordate și la suspendarea aplicării prevederilor din acordul și contractul colectiv de muncă.

Atât în ceea ce privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și teritorială. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios administrativ. Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice C.C., precum și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea a I- a, împotriva măsurilor dispuse prin decizia C.C.

Jud. se poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la soluționarea ei de către C.S.C. Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral sau parțial contestația”. În raport de dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii teritoriale a C.C., acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale C.C., prevăzându-se la art. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ. Potrivit art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C., aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal, ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a C.C., respectiv de o autoritate publică județeană. Dispozițiile art. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor de contencios administrativ. De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. În concluzie, față de toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană a C.C., ca autoritate publică județeană. Înalta Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de soluționare a cauzei Tribunalului Satu – Mare, secția contencios administrativ și fiscal . În consecință, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a I- a și alin. (6 1 ) și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Satu – Mare, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite excepția de nelegalitate și constată nelegalitatea Punctelor nr. 228 și nr. 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010. Admite recursul declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu-Mare, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2012.