ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4989/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4989/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 182/CA/2011,

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

a respins excepția de nelegalitate a pct. nr. 228 și 229 din Hotărârea C.C. nr.

130/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind Organizarea și desfășurarea

Activităților specifice C.C. precum și valorificarea actelor rezultate din

aceste activități, invocată de reclamanții C.L. Apa și Primarul Com. Apa, ca

inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că reclamanții au invocat excepția

de nelegalitate a pct. 228 și 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010 referitor la

stabilirea competenței de soluționare a sesizării formulate împotriva

încheierii emisă de comisia ce soluționează contestațiile împotriva actelor de

control întocmite de camerele de conturi.

Stabilirea

competenței materiale și teritoriale a instanțelor judecătorești din România se

realizează prin legi organice și legi speciale și niciodată printr-un act

administrativ emis de o entitate administrativă în regim de putere publică, a

cărei competențe de reglementare sunt doar cu privire la executarea în concret

a legii.

Hotărârea

C.C. 130/2010 este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) și (3) și a

art. 59 din Legea nr. 94/1992, care reglementează materia de normare a plenului

C.C., respectiv cu privire la organizarea și valorificarea actelor rezultate de

aceste activități.

Sub aspectul

inadmisibilității invocate prin prisma faptului că actul administrativ vizat

este unul normativ ce nu intră în sfera de aplicare a prevederilor art. 4 din Legea

nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată și a respins-o

reținând că acest aspect a fost tranșat în practica instanțelor reținându-se că

excepția de nelegalitate cu privire la un act administrativ normativ este

admisibilă, neexistând nicio rațiune pentru care acestea să fie excluse de la

cenzura instanțelor cu atât mai mult cu cât dreptul comunitar, respectiv art. 277

din Tratatul de Funcționare a U.E. are ca obiect de reglementare excepția de

nelegalitate cu privire la actele administrative normative, iar sarcina

judecătorului român este de a da eficiență acestuia cu prioritate.

Sub

aspectul inadmisibilității invocate prin prisma condiției impuse de textul de

lege, respectiv ca de actul administrativ să depindă soluționarea litigiului pe

fond, instanța a reținut că este întemeiată.

Hotărârea

C.C. nr. 130/2010, cu privire la care se invocă excepția de nelegalitate prin

prisma punctelor 228 și 229, este dată în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2)

și (3) și a art. 59 din Legea nr. 94/1992.

Potrivit pct. 228 din

regulament: „Competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul

entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C. aparține secției de

contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază

teritorială se află sediul entității verificate, în condițiile legii

contenciosului administrativ, iar potrivit pct. 229: „Cauzele aflate pe rolul

instanțelor la data publicării prezentului regulament în M. Of. al României,

Partea a I- a, vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în

momentul sesizării instanței”.

Prin urmare,

eventuala constatare a faptului că dispozițiile din regulament cu privire la

care se invocă excepția de nelegalitate încalcă prevederile art. 4 din Legea nr.

24/2000 privind tehnica legislativă, care prevăd explicit că actele normative

date în executarea legilor, ordonanțelor sau a H.G. se emit în limitele și

potrivit normelor care le ordonă, ori că acestea adaugă la norma din lege, nu

prezintă nicio relevanță în soluționarea pricinii atâta vreme cât, prin prisma

normelor de drept comun, competența în soluționarea cererii aparține tot

acestei instanțe, prin prisma rangului organului emitent, sens în care la dosar

s-a depus și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În litigiul dedus

judecății nu este îndeplinită condiția de admisibilitate impusă de lege cu

privire la dependența dintre actul administrativ și soluția ce se pronunță pe

fondul litigiului. Constatarea eventualei nelegalități nu produce consecințe

asupra competenței instanței învestite cu soluționarea cererii de anulare a

actelor emise de C.C., iar rolul instanței nu este acela de a verifica

nelegalități generice ci concrete prin prisma intereselor și drepturilor specifice

a căror încălcare se reclamă în litigiul dedus judecății.

Prin Sentința nr. 226/

CA din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Oradea, a respins acțiunea formulată

de reclamanții C.L. Apa și Primarul Com. Apa având ca obiect anularea

Încheierii nr. VI/90 din 14 martie 2011, a Deciziei nr. 1/2011 și a procesului

verbal nr. 1461/2010 emisă de C.C. a Jud. Satu Mare cu privire la

cu privire la

stabilirea întinderii prejudiciului creat prin plata sporurilor salariale

reprezentând prima de vacanță, indemnizația lunară de dispozitiv, suplimentul

postului și suplimentul treptei, drepturile speciale pentru menținerea

sănătății și securității muncii și ajutorul financiar pentru achiziționarea de

îmbrăcăminte, precum și cu privire la dispunerea măsurilor pentru recuperarea

sumelor privind sporurile acordate și la suspendarea aplicării prevederilor din

acordul și contractul colectiv de muncă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

Prin Încheierea nr. VI/90

din 14 martie 2011 emisă de pârâta C.C. a României a fost respinsă contestația

formulată împotriva Deciziei nr. 1/2011 și a Procesului verbal de constatare nr.

1461/2010 emise de C.C. Satu Mare.

Prin decizia

contestată s-au constatat mai multe abateri de la legalitate și regularitate ce

au fost consemnate în procesul - verbal menționat, încheiat în urma auditului

financiar al contului de execuție pe anul 2009 efectuat la primăria Com. Apa – Jud.

Satu Mare.

S-a stabilit că prin

plata nelegală în anul 2009, a sporurilor salariale reprezentând: prime de

vacanță, indemnizația lunară de dispozitiv, suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare pentru funcționarii publici, spor lunar de

dificultate, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității

muncii și ajutor financiar pentru achiziționarea de îmbrăcăminte, s-a creat un

prejudiciu bugetului entității auditate și, ca atare s-a dispus stabilirea

întinderii prejudiciului, măsuri pentru recuperarea sumelor și suspendarea

aplicării prevederilor din acordul/contractul colectiv de muncă, din

dispozițiile primarului și Hotărârile C.L. care contravin prevederilor legale.

Instanța a apreciat

că nu poate fi reținută afirmația reclamanților în sensul că indemnizația de

dispozitiv a fost acordată cu respectarea prevederilor legale, respectiv a art.

47 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 138/1999.

Legea nr. 138/1999

stabilește modalitatea de salarizare și acordare a altor drepturi numai pentru personalul

militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și

siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului

civil din aceste instituții.

În opinia instanței nu

prezintă relevanță sub aspectul actului administrativ contestat susținerea

potrivit căreia decizia în interesul legii produce efecte numai pentru viitor,

atâta vreme cât actul contestat este ulterior acesteia, iar dezlegarea dată

este în sensul celor reținute de către auditor.

Afirmația potrivit

căreia C.C. ar trebui să solicite mai întâi anularea contractelor colective de

muncă sau să invoce nelegalitatea hotărârilor de consiliu în temeiul cărora

s-au acordat nu a putut fi reținută, întrucât rolul auditorului este tocmai

acela de a constata abaterile de la legalitate, iar prin actele de control

supuse analizei instanței se invocă tocmai nelegalitatea acordării drepturilor

respective în temeiul unor acte administrative inferioare legii.

Prin urmare, nu s-a

putut accepta ideea că organele deliberative locale ar putea acorda drepturi

salariale neprevăzute de lege substituindu-se puterii legislative, fără ca

această incursiune să fie amendată, astfel că, pentru a contracara o astfel de

realitate, organul de audit are menirea de a constata abaterile de la

legalitate și regularitate și de a dispune luarea măsurilor de remediere ce se

impun pentru restabilirea legalității, instanței revenindu-i misiunea de a

verifica, la cererea entității audiate dacă auditorul a întocmit cu respectarea

legii actele de control, instituindu-se astfel un mecanism ce slujește la

respectarea legii, pentru ca nici unele dintre autorități să nu o încalce.

Instanța a constatat

că și sumele acordate cu titlu de drepturi speciale pentru menținerea sănătății

și securității muncii, primele de vacanță, suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare, precum și ajutorul financiar pentru

achiziționarea de îmbrăcăminte au fost acordate cu încălcarea dispozițiilor

legale în materie, neputând fi apreciate ca pertinente argumentele contrare

invocate de reclamanți.

Cu privire la plata

drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul

corespunzător treptei de salarizare, s-a apreciat că în mod corect s-a stabilit

de către pârâtă faptul că salarizarea funcționarilor publici se face în

conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 188/1999 republicată, coroborată

cu prevederile O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a

drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici modificată

prin O.G. nr. 9 din 30 ianuarie 2008 și că, după cum s-a stabilit și de către

Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 20/2009, atâta vreme cât cuantumul

celor două suplimente salariale nu a fost stabilit nici prin Legea nr. 188/1999

și nici prin actele normative subsecvente, nu există bază legală pentru

calcularea și acordarea acestora, întrucât este necesară existența unei

dispoziții legale date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.

188/1999.

În ceea ce privește

sumele de bani acordate pentru îmbrăcăminte, s-a constatat că, potrivit art. 32

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată: „funcționarii

publici care, potrivit legii, sunt obligați să poarte uniformă în timpul

serviciului o primesc gratuit” iar pentru personalul contractual din

instituțiile publice nu există nicio dispoziție legală care să prevadă

obligativitatea purtării unei uniforme sau ținute obligatorii și nici

reclamanții nu au invocat o normă din lege ca temei al acordării lor.

Referitor la

drepturile bănești constând în drepturi speciale pentru menținerea sănătății și

securității muncii, s-a reținut că și acestea

au fost achitate nelegal, cu

încălcarea art. 177 și art. 254 din Legea nr. 53/2004 C. muncii care prevăd

obligativitatea angajatorului de a asigura standardele necesare pentru

sănătatea și securitatea în muncă și a stabilit atribuții inspecției muncii ca

organism specializat al administrației publice centrale, cu personalitate

juridica, in subordinea M.M.S.S., de a verifica aceste aspecte și nicidecum

plata unor sporuri salariale cu acest titlu.

Împotriva

Hotărârilor nr. 182/ CA din 20 septembrie 2011 și nr. 226/ CA din 25 octombrie

2011 pronunțate de instanța de fond reclamantul Primarul Com. Apa a declarat

recurs.

În

motivarea recursului declarat împotriva Sentinței nr. 182/ CA din 20 septembrie

2011 se arată că soluția pronunțată de instanța de fond pe excepția de

nelegalitate e consecința aplicării greșite a legii.

Recurentul

susține că instanța de fond face trimitere la prevederile art. 11 alin. (2) din

Legea nr. 94/1992, extinzând efectul său normativ pană acolo încât schimbă

voința legiuitorului de a norma, confundând, din punct de vedere literar și

juridic, noțiunea de „organizare și desfășurare a activității specifice C.C."

cu organizarea și desfășurarea activității procedurale instanțelor

judecătorești.

Textul

de lege este clar asupra competenței curților de apel, făcând trimitere la

actele administrative emise sau încheiate de autorități publice centrale și nu

la cele date în procedura de soluționare a unei contestații, cu precizarea

distinctă asupra competenței date de taxe, impozite, contribuții și accesorii

mai mari de 500.000 Iei.

Interpretarea

distinctă cu privire la competența după valoare se poate, prin analogie,

aprecia din perspectiva O.G. nr. 92/2003, care stabilește competența de

soluționare a contestației la A.N.A.F. pentru impunerile ce depășesc 500.000

lei,

stabilind

apoi competența de

soluționare a curților de apei nu pe motivul emiterii deciziei de soluționare a

contestației de către A.N.A.F., ci pentru că valoarea soluționată este de peste

500.000 lei.

Art.

32 și art. 33 din

Legea

nr. 94/1992

lămurește cât se poate de clar competența decizională a C.C. prin Camere de

Conturi Județene, acea că, acolo unde auditul public extern a constatat

neregularități se dispune conducerii

instituțiilor

auditate luarea de măsuri, în sensul

stabilirii

întinderii prejudiciului și recuperării acestuia.

Actul

administrativ generator de efecte juridice este Decizia C.C. Județene și

prin

acțiunile judiciare de verificare a

legalității se

tinde

la verificarea

unor aspecte de nelegalitate care privesc doar acest act.

Deciziile

fiind emise de organe deconcentrate în județe ale C.C.,

competența este dată de caracterul județean al acestora, independent de

împrejurarea că au sau nu personalitate juridică, deoarece acestea au personalitate

funcțională, au fost înzestrate cu capacitate administrativă de a emite acte

administrative, împrejurare care le dă vocație procesuală directă.

În

motivarea recursului declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 226/

CA din 20 septembrie 2011 a Curții de Apel Oradea, se arată că instanța de

fond, prevalându-se de competența dată prin pct. 228 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010

se declară competentă să soluționeze litigiul, fără să facă o analiza pe

această competență din perspectiva caracterului Încheierii C.C., care are

valoarea unei soluții date în procedura administrativ - jurisdicțională de

verificare a legalității unui act emis de un organ județean, C.C. Satu – Mare;

neechivalării procedurii contestaționale în regim de auditare cu C.E.A.;

finalității procedurii judiciare de verificare a legalității care în cele din

urmă va dispune sau nu va dispune anularea deciziei de dispunere de măsuri a C.C.

Județene Satu Mare; stabilirii competenței materiale și teritoriale a

instanțelor judecătorești din România se realizează prin legi organice și legi

speciale și niciodată printr-un act administrativ emis de o entitate

administrativă în regim de putere publică a cărei competențe de reglementare

sunt doar cu privire la executarea în concret a legii.

Examinând

cauza și sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta

Curte constată următoarele.

Recursul

declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 182/ CA din 20 septembrie

2011 a Curții de Apel Oradea

Potrivit

pct. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice C.C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități:

„Competența de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității

verificate împotriva încheierii emise de C.S.C. aparține secției de contencios

administrativ și fiscal, din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate, în condițiile legii contenciosului

administrativ.”, iar pct. 229 prevede: „Cauzele aflate pe rolul instanțelor la

data publicării prezentului regulament în M. Of. al României, Partea a I- a,

vor continua să se judece potrivit regulamentului aplicabil în momentul

sesizării instanței.”

Anterior,

un regulament similar fusese adoptat de C.C. prin Hotărârea nr. 1/2009. La pct.

106 se prevedea că „împotriva hotărârilor înscrise în încheiere, entitatea

verificată, în termen de 15 zile lucrătoare de la primirea comunicării, poate

sesiza instanța de contencios administrativ competentă, în condițiile Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.”; la pct. 107 se prevedea că „Sesizarea instanței se depune la secția

de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București, pentru

încheierile emise de către structurile centrale ale C.C..”, iar la pct. 108:

„În cazul încheierilor emise la nivelul camerelor de conturi, sesizarea

instanței se depune la secția de contencios administrativ și fiscal, a

tribunalelor județene.”

Se

constată astfel că prin două acte cu caracter normativ date în aplicarea Legii nr.

94/1992, C.C. a României a reglementat competența materială și teritorială în

cazul sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva

încheierii emise de C.S.C., iar la pct. 229 din Regulamentul aprobat prin

Hotărârea nr. 130/2010 cuprinde dispoziții tranzitorii cu privire la aplicarea

legii în timp.

Dispozițiile

pct. 228 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 reglementează

competența instanței de contencios administrativ, fără a ține seama de

criteriul valoric reglementat de art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Însă,

ceea ce este mai important este că pct. 228 și 229 sunt reglementate cu

încălcarea art. 126 alin. (2) și art. 140 alin. (1) teza a II- a din

Constituția României. Astfel, potrivit primului text „competența instanțelor de

judecată și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, iar potrivit

celui de-al doilea, „În condițiile legii organice, litigiile rezultate din

activitatea C.C. se soluționează de instanțele judecătorești specializate.”

Faptul

că Hotărârea nr. 130/2010 este un act administrativ cu caracter normativ nu o

exclude de la controlul de legalitate pe calea excepției. Sub acest aspect,

este de reținut jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

care, interpretând legea națională prin prisma art. 20 alin. (2) din

Constituția României, întru-un sens care să concorde cu C.E.D.O., a reținut că

o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate și

previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi se își orienteze

conduita în acord cu imperativele legii.

În

raport cu dispozițiile constituționale menționate, prevederile a căror

legalitate este analizată apar ca fiind nelegale impunându-se admiterea

excepției de nelegalitate.

Înlăturarea,

pe calea constatării excepției de nelegalitate, a dispozițiilor din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr. 130/2010 repune dispozițiile cuprinse

în legile organice, art. 3 C. proc. civ. și art. 10 din Legea nr. 554/2004 – în

poziția garantată constituțional.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile formulate de recurent

sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat

cu art. 20 din Legea nr. 554/2004 va admite recursul, va modifica sentința recurată

și pe cale de consecință va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor

art. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea C.C. nr. 130/2010.

Recursul

declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea.

La termenul din 23

noiembrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art.

306 alin. (2) C. proc. civ. a pus în discuția părților necompetența primei

instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

În legătură cu

această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă

relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, investită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Oradea, nu a dat eficiență dispozițiilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență

între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul cererii de

chemare în judecată îl constituie anularea Încheierii nr. VI/90 din 14 martie 2011,

a Deciziei nr. 1/2011 și a Procesului – verbal nr. 1461/2010 ale C.C. Jud. Satu

Mare cu privire la cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului creat prin

plata sporurilor salariale reprezentând prima de vacanță, indemnizația lunară

de dispozitiv, suplimentul postului și suplimentul treptei, drepturile speciale

pentru menținerea sănătății și securității muncii și ajutorul financiar pentru achiziționarea

de îmbrăcăminte, precum și cu privire la dispunerea măsurilor pentru

recuperarea sumelor privind sporurile acordate și la suspendarea aplicării

prevederilor din acordul și contractul colectiv de muncă.

Atât în ceea ce

privește anularea actelor administrative cât și în cazul suspendării executării

acestora, competența materială și teritorială a instanței de fond și de recurs

se stabilește în raport de aceleași dispoziții legale. Astfel, acțiunile ce au

ca obiect atât anularea cât și suspendarea actelor în discuție, vor fi judecate

de aceeași instanță în favoarea căreia s-a stabilit competența materială și

teritorială.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare,

noțiunea de act administrativ este definită ca fiind „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de

putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în

concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c)

menționate, se impune a stabili care este actul administrativ care dă naștere,

modifică sau stinge raporturi juridice, care este actul supus executării și

care poate constitui obiectul unei cereri adresate instanței de contencios

administrativ.

Potrivit

dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul privind organizarea și

desfășurarea activității specifice C.C., precum și valorificarea actelor de

control rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 130/2010

publicată în M.Of. al României nr. 832 din 13 decembrie 2010, Partea a I- a,

împotriva măsurilor dispuse prin decizia C.C. Jud. se poate formula contestație

în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării deciziei până la

soluționarea ei de către C.S.C. Executarea măsurilor devine obligatorie de la

data comunicării încheierii formulate de C.S.C., prin care se respinge integral

sau parțial contestația”.

În raport de

dispozițiile legale menționate, se reține că actul administrativ care produce

efecte juridice, fiind supus obligației executării, este decizia structurii

teritoriale a C.C., acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta

este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare.

Este adevărat că

regulamentul menționat cuprinde procedura de contestare a deciziilor

structurilor județene ale C.C., prevăzându-se la art. 227 că împotriva

încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, conducătorul

entității verificate poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit

art. 228 din același regulament, „competența de soluționare a sesizării

formulate de conducătorul entității verificate împotriva încheierii emise de C.S.C.,

aparține secției de contencios administrativ și fiscal, din cadrul curții de

apel în a cărei rază teritorială se află sediul entității verificate în

condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la

competența instanțelor de contencios administrativ, dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că: „Litigiile privind actele administrative

emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele

care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii

ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele

administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal, ale curților de apel, dacă prin lege organică specială

nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că

dispozițiile din regulament menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se pune problema stabilirii competenței materiale de

soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ care constituie

obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură județeană a

C.C., respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile art. 228

din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010, sunt

contrare prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă

dreptul comun în materia contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce

privește competența instanțelor de contencios administrativ.

De la dreptul comun

prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar

prin dispoziții speciale cuprinse într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului C.C. nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor

organice speciale, astfel că se impune a se stabili competența materială în

raport de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de

toate argumentele expuse, Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., stabilește că revine

competența materială de soluționare a cauzei tribunalului, secția contencios

administrativ și fiscal, întrucât obiectul litigiului este un act administrativ

emis de o structură județeană a C.C., ca autoritate publică județeană.

Înalta

Curte, ținând seama de considerentele expuse, reține că revenea competența de

soluționare a cauzei Tribunalului Satu – Mare, secția contencios administrativ

și fiscal

.

În consecință, fiind

incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta

Curte, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza a I- a și alin. (6

1

)

și art. 313 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul formulat, va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Satu – Mare, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 182/ CA din 20 septembrie

2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că admite excepția de nelegalitate și constată nelegalitatea Punctelor

nr. 228 și nr. 229 din Hotărârea C.C. nr. 130/2010.

Admite recursul

declarat de Primarul Com. Apa împotriva Sentinței nr. 226/ CA din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Satu-Mare, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2012.