ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3413/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată la data de 20 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Satu Mare,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții Consiliul

Local O. și Primarul comunei O. au chemat în judecată pârâtele Curtea de Conturi

a României și Camera de Conturi Satu Mare, solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce o va pronunța, să dispună anularea încheierii din 2011 emisă de Curtea de Conturi

a României, admiterea contestației formulate împotriva deciziei nr. 5/2011 și a

procesului-verbal emise de Camera de Conturi Satu Mare și anularea deciziei nr.

5/2011 și a procesului-verbal din 2010 emise de Camera de Conturi Satu Mare cu privire

la stabilirea întinderii prejudiciului creat prin plata sporurilor salariale reprezentând:

indemnizația de dispozitiv, drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității

muncii și prima de concediu pentru personalul contractual, prima individuala constand

in al 13-lea salariu și sporul de confidentialitate acordat consilierului juridic.

de competență

2.1. Prin sentința civilă nr. 761/CA din 16 februarie

2012, Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, reținând, în esență, că, în conformitate

cu prevederile pct. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților

specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste

activități, aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, competența

de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva

încheierii emise de Comisia de soluționare a contestațiilor aparține secției de

contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare

de competență, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ

și fiscal, prin sentința nr. 148/CA/2012 – P.I. din 23 aprilie 2012, a admis excepția

necompetenței materiale a instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Satu Mare, a constatat ivit conflictul negativ de competență

și a înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea

regulatorului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel

a reținut, în esență, următoarele:

În sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004, actul administrativ care produce efecte juridice și care este supus

obligației de executare este decizia camerei județene a Curții de Conturi, care

este o autoritate publică de nivel local, iar, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, tribunalul judecă în primă instanță procese și cereri în materie de

contencios administrativ, în afară de cele date în competența Curților de Apel.

Dispozițiile pct. 228 din Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, care stabilesc în favoarea

Curții de Apel competența de soluționare a sesizării formulate împotriva încheierii

emise de comisia de soluționare a contestațiilor, nu pot contraveni normelor de

competenta stabilite prin art. 10 din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului

negativ de competență

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie

anularea

încheierii emisă de Curtea de Conturi a României, admiterea contestației formulate

împotriva deciziei nr. 5/2011 și a procesului-verbal emise de Camera de Conturi

Satu Mare și anularea deciziei nr. 5/2011 și a procesului-verbal din 2010 emise

de Camera de Conturi Satu Mare cu privire la stabilirea întinderii prejudiciului

creat prin plata sporurilor salariale reprezentând: indemnizația de dispozitiv,

drepturile speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii și prima de

concediu pentru personalul contractual, prima individuala constând în al 13-lea

salariu și sporul de confidențialitate acordat consilierului juridic.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea

nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, noțiunea de act administrativ

este definită ca fiind „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis

de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării

legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge

raporturi juridice”.

În raport de obiectul cererii de chemare în judecată

și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) menționate, se impune a stabili care

este actul administrativ care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice,

care este actul supus executării și care poate constitui obiectul unei cereri adresate

instanței de contencios administrativ.

Potrivit dispozițiilor art. 204 și 210 din Regulamentul

privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi, precum

și valorificarea actelor de control rezultate din aceste activități, aprobat prin

Hotărârea Plenului nr. 130/2010 publicată în M.Of. al României nr. 832/13.12.2010,

Partea I, împotriva măsurilor dispuse prin decizia camerei de conturi județene se

poate formula contestație în termen de 15 zile, care „suspendă obligația executării

deciziei până la soluționarea ei de către Comisia de Soluționare a Contestațiilor.

Executarea măsurilor devine obligatorie de la data comunicării încheierii formulate

de Comisia de Soluționare a Contestațiilor, prin care se respinge integral sau parțial

contestația”.

În raport cu dispozițiile legale menționate, se

reține că actul administrativ care produce efecte juridice, fiind supus obligației

executării este decizia structurii Curții de Conturi prin care se respinge integral

sau parțial contestația, acesta fiind actul care îndeplinește cerințele de a fi

apreciat ca având natura juridică a unui act administrativ, astfel cum acesta este

definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările

ulterioare.

Este adevărat că regulamentul menționat cuprinde

procedura de contestare a deciziilor structurilor județene ale Curții de Conturi,

prevăzându-se la pct. 227 că împotriva încheierii emise de comisia de soluționare

a contestațiilor, conducătorul entității verificate poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă în condițiile Legii contenciosului administrativ.

Potrivit pct. 228 din același regulament, „competența

de soluționare a sesizării formulate de conducătorul entității verificate împotriva

încheierii emise de comisia de soluționare a contestațiilor, aparține Secției de

contencios administrativ și fiscal din cadrul curții de apel în a cărei rază teritorială

se află sediul entității verificate în condițiile Legii contenciosului administrativ”.

Referindu-se la competența instanțelor de contencios

administrativ, dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de Tribunalele administrativ-fiscale, iar

cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum

și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON se soluționează în fond de secțiile

de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică

specială nu se prevede altfel”.

Dat fiind faptul că dispozițiile din regulament

menționate fac trimitere la Legea contenciosului administrativ, se ridică problema

stabilirii competenței materiale de soluționare a cauzei, referitoare la actul administrativ

care constituie obiectul cererii deduse judecății, acesta fiind emis de o structură

județeană a Curții de Conturi, respectiv de o autoritate publică județeană.

Dispozițiile pct. 228 din Regulamentul aprobat

prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 130/2010, sunt contrare prevederilor

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reprezintă dreptul comun în materia

contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce privește competența instanțelor

de contencios administrativ.

De la dreptul comun prevăzut de art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/ 2004, se poate deroga doar prin dispoziții speciale cuprinse

într-o lege organică specială.

Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții

de Conturi nr. 130/2010 nu intră în categoria legilor organice speciale, astfel

că se va stabili competența materială în raport de dispozițiile art. 10 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

În concluzie, față de toate argumentele expuse,

Înalta Curte, ținând seama de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

și art. 2 C. proc. civ., stabilește că în cazul în care se respinge total sau parțial

contestația împotriva deciziei structurii Curții de Conturi, revine competența materială

de soluționare a cauzei Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal,

întrucât obiectul litigiului este un act administrativ emis de o structură județeană

a Curții de Conturi, ca autoritate publică județeană.

În cazul în care, în procedura instituită de Regulament

pentru soluționarea contestației la decizie intervine desființarea/ anularea deciziei

emise de structura Curții de Conturi, printr-o încheiere emisă de comisia de soluționare

a contestației, care se substituie astfel deciziei structurii județene, competența

materială de soluționare a cauzei revine Curții de Apel, secția contencios administrativ

și fiscal, întrucât, în această situație, actul administrativ care produce efecte

juridice și „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, fiind supus executării

este această încheiere emisă de o comisie care funcționează în cadrul Curții de

Conturi a României, autoritate publică centrală.

În altă ordine, chiar dacă soluțiile în ceea ce

privește excepțiile de nelegalitate produc efecte juridice doar între părțile din

litigiu, faptul că prin Decizia nr. 4522 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în Dosarul

nr. 259/32/2011, a fost respins recursul împotriva sentinței nr. 112/ 2011 a Curții

de Apel Bacău prin care s-a admis excepția de nelegalitate și s-a constatat nelegalitatea

dispozițiilor pct. 228 și 229 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Plenului Curții

de Conturi nr. 130/2010, întărește argumentele expuse anterior cu privire la competența

materială de soluționare a unor astfel cauze.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul

art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare, secția de contencios administrativ

și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamanții Consiliul Local al comunei O. și Primarul comunei O. în contradictoriu

cu pârâtele Curtea de Conturi a României și Camera de Conturi Satu Mare în favoarea

Tribunalului Satu Mare, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 iulie

2012.