ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1011/2011

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, sub nr. 10622/3/2007, reclamanta SC I.F.N.T.L. SA în

contradictoriu cu pârâta SC A.C. SRL a solicitat instanței ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se constate inexistența dreptului pârâtei de a opta pentru

cumpărarea produsului-apartament, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială nr. 10141 din 18 septembrie 2007,

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins cererea reclamantei,

ce neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a

reținut în considerente că, prin sentința civilă nr. 8 din 8 ianuarie 2007,

Tribunalul Arad a constatat că pârâta SC A.C. SRL și-a îndeplinit toate

obligațiile din contractul de leasing nr.6/2001 și din actul adițional din 29

martie 2005, obligând-o pe reclamantă să încheie contractul de

vânzare-cumpărare în formă autentică, prin care să transmită dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în Arad, iar în caz de refuz sentința ține

loc de act autentic de vânzare-cumpărare.

Această soluție a fost confirmată în apel, prin decizia

pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în data de 29 martie 2007, prin

care apelul reclamantei a fost respins. S-a reținut că în loc să-și facă apărări

de fond în această cauză prin care să invoce inclusiv eventuala reziliere, cu

consecința pierderii dreptului de opțiune conferit de art. 18 din contract,

după rămânerea definitivă a sentinței de perfectare a vânzării-cumpărării,

reclamanta a introdus acțiunea de față având ca obiect un drept care deja a

fost exercitat.

Prin decizia comercială nr. 296 din 12 mai 2010, Curtea de

Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat

de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate, obligând-o pe apelantă la

plata cheltuielilor de judecată către intimată, în sumă de 1000 lei.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut în

considerente următoarele:

Ceea ce nu explică nici una dintre părți este modalitatea

prin care au încheiat, în mod valabil, un act adițional la un contract care nu

mai era în ființă, întrucât expirase termenul de 3 ani pentru care fusese

încheiat. Trecând peste acest aspect, curtea de apel a constatat că apelanta

pretinde că intimata nu ar avea dreptul de opțiune la cumpărarea imobilului

achitat integral, întrucât nu și-ar fi îndeplinit toate obligațiile financiare.

Se solicită achitarea unor penalități de întârziere anterioare

actului adițional încheiat în data de 29 martie 2005.

La art. 2 din actul adițional reclamanta, în calitate de

locator, declară că este de acord cu preluarea contractului de leasing de către

intimată, respectiv cu plata redevențelor neachitate de SC A.T.G. SA în sumă de

830.711.388 lei și a valorii reziduale a contractului, plata acesteia urmând să

se facă până la data de 1 iunie 2005.

Or, după cum se poate observa din înscrisurile dosarului,

prin ordinul de încasare numerar nr. 11391 din 29 martie 2005 (data încheierii

actului adițional), i s-a achitat apelantei reclamante de către pârâtă suma de

834.865.000 lei, iar prin OP nr. 110 din 20 aprilie 2005 s-a achitat valoarea

reziduală în cuantum de 705 milioane lei.

Așadar, obligațiile asumate prin actul adițional de către intimată

au fost integral și la timp executate, neputând determina plata de penalități.

Încercarea apelantei de a pretinde de la intimată și plata sumelor

de bani reprezentând valoarea impozitelor aferente imobilului care a făcut

obiectul contractului de leasing este neîntemeiată, câtă vreme această

obligație nu a fost prevăzută nici în contractul inițial nici în actul

adițional.

Cu privire la raportul de expertiză efectuat în cauză,

curtea de apel nu l-a omologat, apreciind că a fost efectuat cu depășirea

atribuțiilor de către expertul desemnat. Astfel, a arătat că în mod

nejustificat acesta a ignorat clauzele clare inserate în actul adițional încheiat

în data de 29 martie 2005 (prin care intimata s-a obligat doar la plata

redevențelor neachitate de fostul utilizator și la plata valorii reziduale) și

a concluzionat că pârâta datorează redevențe pentru întreaga perioadă

2001-2004.

Tot în mod eronat expertul a considerat, contrar

prevederilor contractuale, că intimata datorează plata impozitului pe clădire

și, în plus, a calculat și penalități de întârziere la acest pretins debit, fără

a specifica de unde a dedus cuantumul sumei (care a fost ulterior facturată de

reclamantă la data de 22 mai 2008, printr-o factură pro formă, deci la peste 3

ani de la data achitării de către intimată a obligațiilor asumate, factură

niciodată comunicată intimatei).

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs

reclamanta, întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. și

solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în

tot a deciziei, în sensul admiterii acțiunii, respectiv, să se constate

inexistența dreptului intimatei SC A.C. SRL de a opta pentru vreuna din

posibilitățile stipulate în art. 18 din Contract, atât timp cât nu a respectat

condițiile contractuale și nu a făcut dovada plății penalităților, valoarea

contractului de leasing fiind a unui simplu contract de închiriere.

Recurenta-reclamantă formulează astfel, în esență,

următoarele critici:

În temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.„Hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, arată că în mod nelegal instanța de apel nu a

omologat raportul de expertiză contabilă, făcând o analiză a acestuia, în afara

cadrului procesual încălcând astfel dreptul la apărare.

Întemeindu-se pe aceleași dispoziții legale, mai arată că,

în mod nelegal, instanța de apel a apreciat că obligațiile asumate prin actul adițional

de către intimată au fost integral și la timp executate.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. (8) C. proc. civ.:

„Instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia,”, susține că în mod

nelegal, ca urmare a înlăturării concluziilor raportului de expertiză, instanța

de apel a considerat că intimata nu datorează penalități de întârziere, pentru

obligațiile asumate prin Actul Adițional, deoarece, nu s-au solicitat

penalități pentru plata obligațiilor prevăzute la art. 2 din actul adițional,

ci pentru întârzierile la plată datorate de SC Z.G. SA de-a lungul derulării

întregului contract, anterior cesiunii către SC A. SRL, așa încât instanța de

apel fie nu a înțeles, fie nu a dorit să înțeleagă derularea și interpretarea

actelor încheiate între părți.

O altă critică pe care recurenta-reclamantă o aduce soluției

pronunțate de instanța de apel se referă la faptul că aceasta pune în discuție ca

punct de reper hotărârile prin care societatea sa a fost obligată să perfecteze

contractele de vânzare-cumpărare în formă autentică, hotărâri ce au fost

ulterior casate.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea motivelor de recurs, în raport de actele

dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente în speță, se constată

următoarele:

În ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia în mod greșit

instanța de apel nu a omologat raportul de expertiză contabilă, apreciind

eronat că a fost efectuat cu depășirea atribuțiilor de către expertul desemnat,

se reține că nu este întemeiat întrucât acesta nu conține o critică propriu-zisă

și efectivă a legalității deciziei pronunțate de curtea de apel, referindu-se la

o apreciere considerată eronată a unei probe administrate și nu la norma de

drept ce a fost încălcată sau greșit aplicată, cu această ocazie, or care ar fi

norma de drept aplicabilă situației de fapt în accepțiunea recurentei.

Privind cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat de

asemenea pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin formularea căruia

se afirmă că în mod nelegal instanța de apel a apreciat că obligațiile asumate

prin actul adițional de către intimate au fost integral și la timp executate,

este neîntemeiat pentru că nu se arată care ar fi textul de lege încălcat sau

greșit aplicat de către instanță, iar pe de altă parte, deoarece se constată că

instanța de apel a reținut corect că așa cum rezultă din actele dosarului

obligațiile asumate prin actul adițional de către intimata-pârâtă au fost

integral și la timp executate, neputând determina plata de penalități și nici

de impozite, cât timp în ce privește pe acestea din urmă, o astfel de obligație

nu a fost prevăzută nici în actul inițial și nici în actul adițional, iar din

certificatul fiscal depus la dosar rezultă că intimata-pârâtă și-a îndeplinit

obligația de plată a impozitului de la data la care acesta era în sarcina sa.

Referitor la motivul de recurs întemeiat de recurentă pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia se susține că

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății ca urmare a

înlăturării concluziilor raportului de expertiză, instanța considerând eronat

că intimata nu datorează penalități de întârziere pentru obligațiile asumate

prin actul adițional, când de fapt s-au solicitat penalități pentru toată

perioada de derulare a contractului, inclusiv cea anterioară încheierii actului

adițional, se reține că este de asemenea neîntemeiat.

Aceasta, deoarece curtea de apel a concluzionat judicios,

sub acest aspect, că actul pe care își întemeiază recurenta pretențiile,

respectiv contractul de leasing a încetat prin ajungere la termen la data de 26

noiembrie 2004 și efectele acestuia nu puteau fi prelungite printr-un act

adițional, încheiat după 3 luni în care acesta nu mai producea efecte, astfel

încât susținerea interpretării eronate a actului juridic dedus judecății nu se

confirmă.

În fine, nu se confirmă nici susținerea conform căreia

instanța de apel ar fi luat în discuție ca punct de reper niște hotărâri

casate, întrucât din examinarea conținutului deciziei criticate și din această

perspectivă, nu rezultă că instanța și-a întemeiat soluția pronunțată pe aceste

hotărâri, iar în ce privește invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., fără a fi acoperită de susțineri în acest sens, va fi respinsă, ca

neîntemeiată, întrucât hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se

sprijină și care au format convingerea judecătorilor în pronunțarea soluției și

nu există nicio justificare pentru modificarea acesteia sub acest aspect.

În consecință, având în vedere cele mai sus arătate,

reținându-se că recurenta reclamantă SC I.F.N.T.L. SA București nu a formulat

niciun motiv de recurs întemeiat, se va respinge ca nefondat recursul pe care

aceasta l-a declarat și va fi obligată, în raport de dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4250 lei, către

intimata SC A.C. SRL București.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DE C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC I.F.N.T.L. SA București împotriva deciziei comerciale

nr. 296 din 12 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Obligă recurenta

la plata sumei de 4250 lei cheltuieli de judecată către intimata SC A.C. SRL

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2011.