ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 254/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 254/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul B.G.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice:

- suspendarea

executării Ordinului nr. 671/2010 emis de către Președintele CNPAS, în temeiul

prevederilor art. 10 din H.G. nr. 737/2010;

- menținerea pensiei

de serviciu așa cum a fost actualizată în baza Deciziei nr. 192816 din 07

ianuarie 2010, adică la suma de 3.474 RON.

- plata sumei de

20.000 RON cu titlu de daune morale, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce privește condiția

cazului bine justificat, cât și în ceea ce privește prevenirea unei pagube

iminente.

Referitor la condiția

cazului bine justificat, reclamantul a susținut că, prin intermediul sistemului

informatic pe care îl deține, pârâta a procedat la diminuarea drastică a

drepturilor aflate în plată și la reținerea abuzivă a unor sume importante de

bani din veniturile viitoare, fără titlu executoriu, situație ce este de natură

a crea o îndoială serioasă în privința legalității Ordinului 671/2010.

Cu privire la

condiția prevenirii unei pagube iminente, reclamantul a precizat că aceasta

este îndeplinită, având în vedere măsurile administrative abuzive privind

recalcularea pensiei de serviciu și diminuarea drastică a drepturilor aflate în

plată.

Pârâta Casa Națională

de Pensii Publice a formulat întâmpinare în care a invocat excepțiile lipsei

calității procesuale pasive, necompetenței materiale a Curții de Apel și a

inadmisibilității acțiunii. În subsidiar, pârâta a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința nr.

5060 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiate

atât excepțiile invocate în cauză, cât și acțiunea formulată de reclamantul

B.G. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Pensii Publice.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

1) Excepția

necompetenței materiale nu poate fi primită, întrucât reclamantul nu a

contestat decizia de recalculare a pensiei, ci a solicitat menținerea

cuantumului pensiei, această măsură fiind, în viziunea sa, consecința logică a

suspendării ordinului prin care s-a aprobat modelul deciziilor de recalculare.

2) În ceea ce

privește inadmisibilitatea cererii de suspendare, Curtea a arătat faptul că

pârâta a invocat apărări de fond în susținerea acestei excepții, referitoare la

cazul bine justificat și paguba iminentă.

3) În legătură cu

excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de fond a reținut că

ordinul a cărui suspendare se solicită este emis de Casa Națională de Pensii

Publice Alte Drepturi de Asigurări Sociale, ale căror drepturi și obligații

le-a preluat pârâta, conform art. 4 din Legea nr. 263/2010.

4) Pe fondul cauzei,

prima instanță a constatat că ordinul a cărui suspendare se solicită nu are ca

efect diminuarea drepturilor de pensie ale reclamantului, întrucât stabilește

numai forma standard a deciziilor de recalculare, astfel că reducerea

cuantumului pensiei nu este efectul direct sau indirect al executării Ordinului

nr. 671/2010, ci al prevederilor Legii nr. 119/2010. Prin urmare, nu se poate

reține existența unei pagube iminente prin punerea în aplicare a acestui ordin.

Curtea de Apel a

apreciat că nici condiția cazului bine justificat nu este îndeplinită în cauză,

având în vedere că ordinul atacat are un caracter strict tehnic, fără a intra

nici măcar în aparență în contradicție cu actele normative în baza cărora a

fost emis.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul B.G. care a solicitat admiterea sa,

casarea hotărârii și suspendarea executării Ordinului nr. 671/2010 emis de

către Președintele CNPAS.

În motivarea căii de

atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ.,

recurentul a susținut faptul că instanța de fond nu a manifestat rol activ în

aflarea adevărului și nu a analizat motivele de nelegalitate invocate în cadrul

cererii de suspendare.

În opinia

recurentului, ordinul aflat în discuție nu poate produce efecte juridice,

deoarece nu a fost publicat, motiv pentru care nu a intrat în vigoare.

De asemenea,

recurentul a apreciat că sunt probate condițiile impuse de art. 14 din Legea

nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea actului

administrativ dedus judecății.

Intimata a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte următoarele

:

I. Motivul de recurs

reglementat art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii, este nefondat.

Instanța de control

judiciar apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul

strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină

pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față,

Înalta Curte reține că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art.

261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în

detaliu argumentele pentru care a reținut neîndeplinirea condițiilor necesare

pentru suspendarea actului administrativ contestat.

II. Motivul de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a

efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși,

formal-juridic, el există.

Mai este de observat

că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de

judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât

autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din

punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

În plus, instituția

juridică analizată trebuie să ofere cetățeanului o protecție adecvată împotriva

arbitrariului, ceea ce realizează și Legea nr. 554/2004, modificată.

Pe de altă parte, se

impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul

emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă

principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este

el însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu

executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a

nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv,

suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție,

la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când

sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

În altă ordine de

idei, din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată,

rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ,

parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine

justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă

cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea

act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, în

mod indiscutabil, Ordinul nr. 671/2010 emis de către Președintele CNPAS, în

temeiul prevederilor art. 10 din H.G. nr. 737/2010, este un act administrativ

cu caracter normativ prin care s-a aprobat modelul deciziilor de recalculare a

pensiilor de serviciu.

De asemenea, în

speță, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ

prealabil, impusă de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată, aspect

necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007,

cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept

administrativ, se susține că principiul legalității impune trei reguli:

existența unei baze legale, obligația de a respecta regulile care reglementează

activitatea administrației, precum și obligația de a respecta legile generale,

fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea

administrației, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că

ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administrația.

Prin urmare,

principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie

să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate

acționa dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare

privește competența autorității administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea

principiului legalității impune posibilitatea ca actele administrative nelegale

să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la

anularea lor.

Pentru consolidarea

principiului legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt

necesare reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea

autorităților administrative.

După cum au subliniat

în mod constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea

este unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față,

instanța de control judiciar apreciază că argumentele prezentate de către

partea aflată în discuție nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în

privința legalității deciziei administrative contestate.

Mai precis, după cum

a arătat și prima instanță, ordinul analizat are un caracter strict tehnic,

întrucât reglementează modelul deciziilor de recalculare a pensiilor de

serviciu și, în consecință, nu se poate susține că intră în contradicție cu

actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora a fost emis.

În speță, nu este

îndeplinită nici condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art.

2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă

prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

Așadar, paguba iminentă

presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act

administrativ.

Putem aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

În cauza de față,

recurentul-reclamant nu a probat iminența producerii pagubei invocate.

În concret, actul

administrativ contestat nu afectează drepturile de pensie ale recurentului,

deoarece nu stabilește algoritmul de calcul, ci doar reglementează forma

deciziei de recalculare a pensiei.

Prin urmare,

reducerea drepturilor de pensie ale recurentului s-a produs în temeiul Legii

nr. 119/2010 și nicidecum al executării ordinului suspus analizei instanței de

contencios administrativ.

III. Înalta Curte

reține că recurentul nu a prezentat argumentele subsumate motivelor de recurs

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În consecință, din

cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine

publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea

contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de B.G. împotriva Sentinței nr. 5060 din 13 septembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2012.