ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6877/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin Sentința civilă nr. 307 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților H.G., H.C. și H.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad și a fost obligat pârâtul să achite reclamanților suma de 25.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, la cursul BNR din ziua plății, precum și 2380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții au formulat cererea în calitate de fii ai defunctului H.G., decedat la 28 februarie 2008, care a fost condamnat prin Sentința nr. 1703 din 15 noiembrie 1949 a Tribunalului Militar Timișoara la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, pentru că în cursul lunii august 1949 a participat la o manifestație a țăranilor înstăriți din comuna Apateu împotriva autorităților din acea vreme, ca urmare a nemulțumirilor legate de obligația de a preda către stat cote din recoltele obținute. Tatăl reclamanților a executat 5 ani în închisorile din Aiud, Gherla și la Canalul Dunăre - Marea Neagră, cunoscute pentru condițiile extrem de aspre de detenție, care i-au deteriorat starea de sănătate.

După întoarcerea acasă acesta a rămas puternic traumatizat de experiențele trăite, de metodele de reeducare a deținuților folosite în acele închisori și a avut mari dificultăți de integrare socială. Constatând consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic de autorul reclamanților și având în vedere importanța valorilor sociale lezate, precum și măsura în care au fost vătămate aceste valori, instanța de fond a apreciat că suma de 25.000 euro constituie o satisfacție suficientă și echitabilă pentru succesorii lui H.G.. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții H.G. și H.C., precum și H.C., H.D. și H.D., în calitate de moștenitori ai reclamantului H.M., decedat, precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Prin Decizia nr. 377 A din 20 octombrie 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamanților și a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința atacată și a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în cauza de față a devenit aplicabil art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 în forma modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, ce prevede limite maxime ale despăgubirilor ce pot fi acordate.

A apreciat că suma de 4000 euro reprezintă o despăgubire justificată, ce se încadrează în limitele legii, prin raportare și la criteriile prevăzute cu titlu exemplificativ în art. 5 alin. (1 1 ) din Legea nr. 221/2009, respectiv durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, precum și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social asupra persoanei condamnate și asupra familiei. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul. Reclamanții au solicitat modificarea deciziei recurate, admiterea acțiunii și obligarea pârâtului la plata sumei de 360.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010 care modifică și completează Legea nr. 221/2009, deoarece dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din acest act normativ au fost declarate neconstituționale. Cu privire la evaluarea daunelor, au susținut că față de suferințele morale încercate de autorul lor, dar și față de consecințele în planul vieții private a familie acestuia, este justificat cuantumul de 360.000 euro solicitat prin cererea introductivă.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad a solicitat, în principal, schimbarea deciziei civile atacate în sensul respingerii acțiunii ca nedovedită, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca neîntemeiată raportat la Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1354. În motivarea recursului susține că în mod greșit instanța de apel a respins critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, în condițiile în care nu a fost depusă în original sentința de condamnare cu mențiunea "caracter politic", ori în copie certificată, pentru că din copia depusă nu rezultă care sunt datele de identificare ale condamnatului, pentru a se verifica identitatea dintre acesta și persoana autorului reclamanților.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat tatăl reclamanților în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, indemnizația acordată în perioada 1991 - 29 februarie 2008 nefiind modică. De asemenea, nu a avut în vedere facilitățile de care a beneficiat autorul, respectiv scutire de plata impozitelor, asistență medicală gratuită, transport urban gratuit, etc, dar și de faptul că pentru perioada de detenție i s-a calculat vechime în muncă. Un alt motiv de recurs se referă la faptul că reclamanții au formulat acțiunea în calitate de moștenitori, iar consecințele negative ale pedepsei închisorii s-au răsfrânt în principal asupra tatălui, iar afirmațiile acestora din acțiune nu sunt susținute de nicio probă.

Decizia curții de apel este criticată și din perspectiva Deciziilor nr. 1358 și 1354 din 20 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională, susținându-se că atâta vreme cât dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, acțiunea reclamanților trebuia respinsă ca neîntemeiată. Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că sunt fondate, urmând a le admite, pentru considerentele ce succed: Cererea reclamanților este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul a II-lea inclusiv pot solicita instanței obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Această dispoziție legală consacră legitimarea procesuală activă a unei categorii de persoane, fără a prezuma însă suferința morală și fără a conține prevederi derogatorii cu privire la sarcina probei.

În condițiile dreptului comun, analiza raportului juridic dedus judecății se face sub imperiul dispozițiilor art. 1169 C. civ. (aplicabil cauzei pendinte față de data cererii introductive), în sensul că acela care face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Or, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au preluat susținerile reclamanților din cererea introductivă referitoare la suferințele îndurate de autorul acestora în timpul detenției și la traumele resimțite ulterior eliberării. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că prin Sentința penală nr. 1703/1949 a Tribunalului Militar Timișoara, H.G. a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională și doi ani de interdicție corecțională pentru fapta de a fi participat la o manifestație contra autorităților.

De asemenea, s-a probat faptul că în temeiul prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990 a primit o indemnizație pentru perioada 01 aprilie 1990 - 01 martie 2008. În respectarea cerințelor art. 5 din Legea nr. 221/2009 instanțele de fond trebuiau să administreze dovezi din care să rezulte suferințele morale încercate de autorul reclamanților în perioada detenției, pentru ca în funcție de acestea să poată cuantifica daunele morale ce pot fi acordate succesorilor. Perioada detenției și locurile de executare a acesteia pot constitui un criteriu de stabilire a indemnizației compensatorii, dar nu în abstract, ci raportate la suferințele efectiv îndurate de cel condamnat, consecințele negative ce se produc pe plan fizic, psihic, social, familial, fiind diferite de la o persoană la alta.

Drept urmare, criticile formulate prin motivele de recurs întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită, fiind necesară administrarea de probe noi, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată, iar sentința instanței de fond desființată, cauza fiind trimisă spre rejudecare primei instanțe. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Admite recursurile declarate de reclamanții H.G., H.C., C.H., H.D., D.H. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad împotriva Deciziei nr. 377 A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează în parte decizia recurată, în sensul că admite și apelul reclamanților împotriva Sentinței civile nr. 307 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.