ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4400/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4400/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
P
rin cererea adresată
Curții de Apel București, înregistrată pe rolul secției a V-a comercială a
acestei instanțe la data de 2 iulie 2009, sub nr. 6105/2/2009, contestatoarea
Ț.M. a formulat
contestație la executare împotriva executării silite declanșată de Autoritatea
pentru Valorificarea Activelor Statului cu privire la creanța rezultând din
contractul de cesiune de creanță nr. 72471 din 2 decembrie 2009 și a actului
adițional din data de 16 decembrie 1999, prin care a solicitat anularea
formelor de executare și încetarea executării silite pornită împotriva sa, în
calitate de garant, de care a aflat la data de 17 iunie 2009, susținând
prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită și încălcarea
dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 prin necomunicarea titlurilor executorii.
Aceeași contestație
la executare a fost înregistrată cu nr. 4366/279 din 23 iunie 2009 pe rolul
Judecătoriei Piatra Neamț, care, prin sentința civilă nr. 3263 din 4 august
2009, a dispus, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, declinarea
competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, fiind
înregistrată pe rolul secției a V-a comercială a acestei instanțe la nr. 8169/2
din 16 septembrie 2009.
Prin încheierea
pronunțată la data de 16 noiembrie 2009, constatând identitatea de obiect,
părți și cauză, în cele două dosare, instanța a dispus, în temeiul art. 164 C.
proc. civ., conexarea Dosarului nr. 8169/2/2009 la Dosarul nr. 6105/2/2009.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză, intimata A.V.A.S. a invocat excepția prematurității și
excepția tardivității contestației la executare, iar, pe fond, a solicitat
respingerea acestei cereri, ca nefondată.
Așa cum rezultă din
practicaua sentinței comerciale nr. 18, pronunțată la data de 8 februarie 2010,
secția a VI-a comercială a Curții de Apel București a respins, ca neîntemeiate,
excepțiile invocate de intimată, apreciind, cu referire la excepția de
prematuritate, că dreptul de a contesta executarea silită se naște din momentul
declanșării unei executări silite împotriva debitoarei, iar împrejurarea că,
anterior, a fost formulată o contestație la executare la o altă instanță, nu
constituie un impediment la formularea unei astfel de cereri la instanța
competentă. În ce privește excepția tardivității contestației la executare, instanța
a reținut că singurul act de executare de care contestatoarea a luat cunoștință
a fost procesul-verbal de sechestru nr. 488 din 15 iunie 2009, situație în
care, prin transmiterea prin poștă a contestației la executare la data de 30
iunie 2009, termenul de 15 zile, prevăzut de art. 401 alin. (1) lit. a) și lit.
c) C. proc. civ., a fost respectat.
Prin menționata
sentință, instanța a admis contestația la executare principală și contestația
la executare conexă, cu consecința anulării executării silite declanșate de
A.V.A.S. în baza contractului de cesiune de creanță nr. 7247 din 2 decembrie
1999 și a actului adițional din data de 16 decembrie 1999, precum și procesul-verbal
de aplicare a sechestrului nr. 488 din 15 iunie 2009.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că dreptul de creanță cu privire la care s-a
declanșat executarea silită este născut din contractul de credit bancar nr. 346
din 28 martie 1996, încheiat între B.A. SA – Sucursala Neamț, în calitate de
împrumutător, și SC E. SA, în calitate de împrumutat, credit pe termen mediu și
lung și din contractul de credit nr. 345 din 28 decembrie 1995, încheiat între
aceleași părți, privind un credit pe termen scurt; că, chiar după încheierea
actului adițional din 26 martie 1998 la cele două contracte, datele scadente
pentru restituirea creditului se situează în cursul anului 1999; că dreptul de
creanță s-a prescris, conform art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cel
mai târziu în luna decembrie 2002, iar, potrivit art. 6 din același act normativ,
dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani de la
nașterea acestui drept, față de invocarea caracterului de titlu executoriu al
contractelor de credit și al contractului de ipotecă; că împrejurarea că în
anul 1999 a avut loc cesiunea de creanță pentru creditoarea B.A. SA și A.V.A.S.
cu privire la aceste contracte de credit nu schimbă efectele prescripției
extinctive, iar termenul de 7 ani, prevăzut de dispozițiile art. 13 alin. (5)
din O.U.G. nr. 51/1998, nu se poate aplica unui contract încheiat înainte de
intrarea în vigoare a legii speciale; că executarea silită nu putea fi
declanșată în condițiile în care, titlurile executorii contestate nu au fost
comunicate/notificate valabil, fiind, astfel, încălcate chiar dispozițiile legii
speciale ce au stat la baza declanșării procedurii de executare silită,
respectiv art. 58 și art. 60 din O.U.G. nr. 51/1998; că apărarea intimatei, în
sensul că termenul de prescripție a fost suspendat în perioada 1999–2006, este
nefondată, neoperând o atare suspendare a termenului de prescripție față de
debitoarea contestatoare.
Împotriva menționatei
sentințe a formulat recurs intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor
Statului, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ.
În motivarea
recursului s-a arătat, în esență, că prima instanță a dat o greșită soluționare
excepției tardivității contestației la executare, cu încălcarea art. 401 C.
proc. civ., față de data primului act de executare: 2 aprilie 2009, data afișării
comunicării/notificării titlurilor executorii și față de data când s-a
înregistrat contestația la executare: 30 iunie 2009; a reținut, fără
justificare, că nu a fost făcută valabil comunicarea titlurilor executorii,
prin afișare la noile domicilii ale garanților Ț.M. și Ț.I. după confirmarea
acestora de către M.A.I. – I.N.E.P., după returnarea corespondenței, urmare a
faptului că aceștia nu au fost găsiți la adresele domiciliilor cunoscute; a
soluționat greșit excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită
în cauză, față de termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin.
(5) din O.U.G. nr. 51/1998, aplicabil tuturor creanțelor neperformante preluate
de A.V.A.S. și a nesocotit faptul că declanșarea procedurii de executare silită
s-a făcut cu respectarea prevederilor legale speciale.
Prin concluziile
scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca
nefondat și menținerea hotărârii atacate.
Având în vedere că la
dosarul cauzei s-a depus copia cărții de identitate a
contestatoarei, emisă
la data de 25 februarie 2009, ce atestă adresa domiciliului său ca fiind în
Piatra Neamț, Aleea T., județul Neamț, nu se poate reține că aceasta a luat
cunoștință de primul act de executare la data de 2 aprilie 2009, procesul-verbal
de afișare a somației de plată – titlul executoriu nr. 488 din 30 ianuarie 2009
la domiciliul din Piatra Neamț, str. B., județul Neamț, unde nu a fost găsită,
nefăcând dovadă valabilă în acest sens, așa încât, în mod corect, prima
instanță a respins excepția tardivității
contestației la executare, apreciind, cu
justețe că, față de data de care
contestatoarea afirmă că a luat cunoștință de
executarea silită pornită împotriva sa: 15 iunie 2009, termenul de 15 zile
prevăzut de art. 401 C. proc. civ. este respectat.
Critica recurentei
referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a cere
executarea silită este fondată.
Astfel, potrivit art.
1 din
O.U.G.
nr. 51/1998, acest act normativ stabilește cadrul juridic pentru valorificarea
unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în vederea
pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare în scopul
creșterii gradului de solvabilitate, credibilității interne și externe, precum
și al accelerării procedurilor de recuperare a creditelor restante, prin
preluarea activelor bancare neperformante, existente în sold la data intrării
în vigoare a precitatei ordonanțe de urgență, deci și a creditelor acordate de bănci
anterior acestei date, iar, potrivit art. 39 din același act normativ,
constituie titlu executoriu contractele sau convențiile de credit dintre bancă
și debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanțelor, actele prin
care s-au constituit garanții personale sau reale pentru restituirea acestor
creanțe cesionate, precum și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de
A.V.A.S. pentru valorificarea creanțelor preluate.
Rezultă, așadar, că
prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, în conformitate cu care
termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este de 7 ani,
sunt aplicabile în speță.
Cum în perioada
cuprinsă între 29 septembrie 1999, când s-a deschis procedura reorganizării
judiciare și a falimentului SC E. SA
Piatra Neamț, și 26 aprilie 2006, când s-a
închis procedura reorganizării judiciare și a falimentului acestei societăți, a
operat suspendarea oricărui termen de prescripție a acțiunilor prevăzute la
art. 35 din Legea nr. 64/1995, care începe să curgă după 30 de zile de la
încheierea procedurii și cum dreptul de a executa obligațiile principale
asumate de
SC
E. SA nu este prescris, prescripția fiind suspendată, se constată că nici
dreptul de a executa garanțiile ca accesorii ale obligației principale nu poate
fi prescris, conform principiului „accesorium sequitur principale”, or, în
speță, contractele de garanție imobiliară și de cauțiune au un caracter
accesoriu față de contractele de împrumut bancar, încheiate între menționata
societate comercială și B.A. SA – Sucursala Neamț, în acest sens fiind și
prevederile art. 1873 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „întreruperea civilă a
prescripției, făcută în contra debitorului principal, are efecte și în contra
cauțiunii”.
Din această
perspectivă, se constată că, în raport cu data de la care începe să curgă
prescripția dreptului de a cere executarea silită, reținută de prima instanță
ca fiind „în cursul anului 1999”, în considerarea datei finale a scadenței
ratelor de credit după încheierea actului adițional din data de 26 martie 1998
la cele două contracte de credit bancar, termenul de prescripție nu era
împlinit la data de 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune
de creanță nr. 72447 din 2 decembrie 1999 între B.A. SA – Sucursala Neamț, în
calitate de cedent și A.V.A.S., în calitate de cesionar, cu privire la aceste
contracte de credit.
Raportând termenul
special de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.
51/1998, perioadei rămasă în calcul, după înlăturarea celei în care debitoarea
principală SC E. SA s-a aflat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, pe a
cărei durată s-a oprit curgerea prescripției, se constată că dreptul A.V.A.S.
de a cere executarea silită, în cauză, nu este prescris, în raport cu data la
care creanțele au devenit scadente, conform art. 405 alin. (2) C. proc. civ.,
respectiv art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, aplicabile momentului
începerii curgerii termenului de prescripție, în lipsa unor dispoziții
speciale.
Este de observat că
înscrisurile depuse la dosar atestă că A.V.A.S., a comunicat
contestatoarei
Ț.M. titlurile
executorii, conform cerințelor art. 58, art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, inițial
la adresa domiciliului cunoscut, apoi la adresa noului său domiciliu, ce i-a
fost comunicată, la cerere, de către M.A.I. – I.N.E.P., la data de 24 februarie
2009, ca fiind în
Piatra
Neamț, str. T., județul Neamț, prin afișare, în conformitate cu prevederile
Codului de procedură civilă, cu care, potrivit art. 44 din precizata ordonanță
de urgență
,
acest act normativ se completează, așa încât, în mod greșit, prima instanță a
reținut ca nefiind valabilă o atare comunicare.
Pentru aceste
considerente, constatând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ.
va admite recursul declarat în cauză, va modifica în tot sentința atacată, în
sensul că va respinge contestația la executare principală și contestația la
executare conexă, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite
recursul formulat de
recurenta A.V.A.S. împotriva sentinței Curții de Apel București nr. 18 din 8
februarie 2010, pe care o modifică, în sensul că respinge contestațiile la
executare, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 decembrie 2010.