ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4400/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

P

rin cererea adresată

Curții de Apel București, înregistrată pe rolul secției a V-a comercială a

acestei instanțe la data de 2 iulie 2009, sub nr. 6105/2/2009, contestatoarea

Ț.M. a formulat

contestație la executare împotriva executării silite declanșată de Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului cu privire la creanța rezultând din

contractul de cesiune de creanță nr. 72471 din 2 decembrie 2009 și a actului

adițional din data de 16 decembrie 1999, prin care a solicitat anularea

formelor de executare și încetarea executării silite pornită împotriva sa, în

calitate de garant, de care a aflat la data de 17 iunie 2009, susținând

prescripția extinctivă a dreptului de a cere executarea silită și încălcarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998 prin necomunicarea titlurilor executorii.

Aceeași contestație

la executare a fost înregistrată cu nr. 4366/279 din 23 iunie 2009 pe rolul

Judecătoriei Piatra Neamț, care, prin sentința civilă nr. 3263 din 4 august

2009, a dispus, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998, declinarea

competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, fiind

înregistrată pe rolul secției a V-a comercială a acestei instanțe la nr. 8169/2

din 16 septembrie 2009.

Prin încheierea

pronunțată la data de 16 noiembrie 2009, constatând identitatea de obiect,

părți și cauză, în cele două dosare, instanța a dispus, în temeiul art. 164 C.

proc. civ., conexarea Dosarului nr. 8169/2/2009 la Dosarul nr. 6105/2/2009.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, intimata A.V.A.S. a invocat excepția prematurității și

excepția tardivității contestației la executare, iar, pe fond, a solicitat

respingerea acestei cereri, ca nefondată.

Așa cum rezultă din

practicaua sentinței comerciale nr. 18, pronunțată la data de 8 februarie 2010,

secția a VI-a comercială a Curții de Apel București a respins, ca neîntemeiate,

excepțiile invocate de intimată, apreciind, cu referire la excepția de

prematuritate, că dreptul de a contesta executarea silită se naște din momentul

declanșării unei executări silite împotriva debitoarei, iar împrejurarea că,

anterior, a fost formulată o contestație la executare la o altă instanță, nu

constituie un impediment la formularea unei astfel de cereri la instanța

competentă. În ce privește excepția tardivității contestației la executare, instanța

a reținut că singurul act de executare de care contestatoarea a luat cunoștință

a fost procesul-verbal de sechestru nr. 488 din 15 iunie 2009, situație în

care, prin transmiterea prin poștă a contestației la executare la data de 30

iunie 2009, termenul de 15 zile, prevăzut de art. 401 alin. (1) lit. a) și lit.

c) C. proc. civ., a fost respectat.

Prin menționata

sentință, instanța a admis contestația la executare principală și contestația

la executare conexă, cu consecința anulării executării silite declanșate de

A.V.A.S. în baza contractului de cesiune de creanță nr. 7247 din 2 decembrie

1999 și a actului adițional din data de 16 decembrie 1999, precum și procesul-verbal

de aplicare a sechestrului nr. 488 din 15 iunie 2009.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că dreptul de creanță cu privire la care s-a

declanșat executarea silită este născut din contractul de credit bancar nr. 346

din 28 martie 1996, încheiat între B.A. SA – Sucursala Neamț, în calitate de

împrumutător, și SC E. SA, în calitate de împrumutat, credit pe termen mediu și

lung și din contractul de credit nr. 345 din 28 decembrie 1995, încheiat între

aceleași părți, privind un credit pe termen scurt; că, chiar după încheierea

actului adițional din 26 martie 1998 la cele două contracte, datele scadente

pentru restituirea creditului se situează în cursul anului 1999; că dreptul de

creanță s-a prescris, conform art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cel

mai târziu în luna decembrie 2002, iar, potrivit art. 6 din același act normativ,

dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani de la

nașterea acestui drept, față de invocarea caracterului de titlu executoriu al

contractelor de credit și al contractului de ipotecă; că împrejurarea că în

anul 1999 a avut loc cesiunea de creanță pentru creditoarea B.A. SA și A.V.A.S.

cu privire la aceste contracte de credit nu schimbă efectele prescripției

extinctive, iar termenul de 7 ani, prevăzut de dispozițiile art. 13 alin. (5)

din O.U.G. nr. 51/1998, nu se poate aplica unui contract încheiat înainte de

intrarea în vigoare a legii speciale; că executarea silită nu putea fi

declanșată în condițiile în care, titlurile executorii contestate nu au fost

comunicate/notificate valabil, fiind, astfel, încălcate chiar dispozițiile legii

speciale ce au stat la baza declanșării procedurii de executare silită,

respectiv art. 58 și art. 60 din O.U.G. nr. 51/1998; că apărarea intimatei, în

sensul că termenul de prescripție a fost suspendat în perioada 1999–2006, este

nefondată, neoperând o atare suspendare a termenului de prescripție față de

debitoarea contestatoare.

Împotriva menționatei

sentințe a formulat recurs intimata Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea

recursului s-a arătat, în esență, că prima instanță a dat o greșită soluționare

excepției tardivității contestației la executare, cu încălcarea art. 401 C.

proc. civ., față de data primului act de executare: 2 aprilie 2009, data afișării

comunicării/notificării titlurilor executorii și față de data când s-a

înregistrat contestația la executare: 30 iunie 2009; a reținut, fără

justificare, că nu a fost făcută valabil comunicarea titlurilor executorii,

prin afișare la noile domicilii ale garanților Ț.M. și Ț.I. după confirmarea

acestora de către M.A.I. – I.N.E.P., după returnarea corespondenței, urmare a

faptului că aceștia nu au fost găsiți la adresele domiciliilor cunoscute; a

soluționat greșit excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită

în cauză, față de termenul de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin.

(5) din O.U.G. nr. 51/1998, aplicabil tuturor creanțelor neperformante preluate

de A.V.A.S. și a nesocotit faptul că declanșarea procedurii de executare silită

s-a făcut cu respectarea prevederilor legale speciale.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat și menținerea hotărârii atacate.

Având în vedere că la

dosarul cauzei s-a depus copia cărții de identitate a

contestatoarei, emisă

la data de 25 februarie 2009, ce atestă adresa domiciliului său ca fiind în

Piatra Neamț, Aleea T., județul Neamț, nu se poate reține că aceasta a luat

cunoștință de primul act de executare la data de 2 aprilie 2009, procesul-verbal

de afișare a somației de plată – titlul executoriu nr. 488 din 30 ianuarie 2009

la domiciliul din Piatra Neamț, str. B., județul Neamț, unde nu a fost găsită,

nefăcând dovadă valabilă în acest sens, așa încât, în mod corect, prima

instanță a respins excepția tardivității

contestației la executare, apreciind, cu

justețe că, față de data de care

contestatoarea afirmă că a luat cunoștință de

executarea silită pornită împotriva sa: 15 iunie 2009, termenul de 15 zile

prevăzut de art. 401 C. proc. civ. este respectat.

Critica recurentei

referitoare la greșita soluționare a excepției prescripției dreptului de a cere

executarea silită este fondată.

Astfel, potrivit art.

1 din

O.U.G.

nr. 51/1998, acest act normativ stabilește cadrul juridic pentru valorificarea

unor active ale băncilor la care statul este acționar majoritar, în vederea

pregătirii acestora pentru începerea procedurilor de privatizare în scopul

creșterii gradului de solvabilitate, credibilității interne și externe, precum

și al accelerării procedurilor de recuperare a creditelor restante, prin

preluarea activelor bancare neperformante, existente în sold la data intrării

în vigoare a precitatei ordonanțe de urgență, deci și a creditelor acordate de bănci

anterior acestei date, iar, potrivit art. 39 din același act normativ,

constituie titlu executoriu contractele sau convențiile de credit dintre bancă

și debitorul cedat ori alte titluri constatatoare ale creanțelor, actele prin

care s-au constituit garanții personale sau reale pentru restituirea acestor

creanțe cesionate, precum și orice alte acte sau înțelegeri încheiate de

A.V.A.S. pentru valorificarea creanțelor preluate.

Rezultă, așadar, că

prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, în conformitate cu care

termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită este de 7 ani,

sunt aplicabile în speță.

Cum în perioada

cuprinsă între 29 septembrie 1999, când s-a deschis procedura reorganizării

judiciare și a falimentului SC E. SA

Piatra Neamț, și 26 aprilie 2006, când s-a

închis procedura reorganizării judiciare și a falimentului acestei societăți, a

operat suspendarea oricărui termen de prescripție a acțiunilor prevăzute la

art. 35 din Legea nr. 64/1995, care începe să curgă după 30 de zile de la

încheierea procedurii și cum dreptul de a executa obligațiile principale

asumate de

SC

E. SA nu este prescris, prescripția fiind suspendată, se constată că nici

dreptul de a executa garanțiile ca accesorii ale obligației principale nu poate

fi prescris, conform principiului „accesorium sequitur principale”, or, în

speță, contractele de garanție imobiliară și de cauțiune au un caracter

accesoriu față de contractele de împrumut bancar, încheiate între menționata

societate comercială și B.A. SA – Sucursala Neamț, în acest sens fiind și

prevederile art. 1873 alin. (1) C. civ., potrivit cărora „întreruperea civilă a

prescripției, făcută în contra debitorului principal, are efecte și în contra

cauțiunii”.

Din această

perspectivă, se constată că, în raport cu data de la care începe să curgă

prescripția dreptului de a cere executarea silită, reținută de prima instanță

ca fiind „în cursul anului 1999”, în considerarea datei finale a scadenței

ratelor de credit după încheierea actului adițional din data de 26 martie 1998

la cele două contracte de credit bancar, termenul de prescripție nu era

împlinit la data de 2 decembrie 1999, când s-a încheiat contractul de cesiune

de creanță nr. 72447 din 2 decembrie 1999 între B.A. SA – Sucursala Neamț, în

calitate de cedent și A.V.A.S., în calitate de cesionar, cu privire la aceste

contracte de credit.

Raportând termenul

special de prescripție de 7 ani, prevăzut de art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr.

51/1998, perioadei rămasă în calcul, după înlăturarea celei în care debitoarea

principală SC E. SA s-a aflat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, pe a

cărei durată s-a oprit curgerea prescripției, se constată că dreptul A.V.A.S.

de a cere executarea silită, în cauză, nu este prescris, în raport cu data la

care creanțele au devenit scadente, conform art. 405 alin. (2) C. proc. civ.,

respectiv art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, aplicabile momentului

începerii curgerii termenului de prescripție, în lipsa unor dispoziții

speciale.

Este de observat că

înscrisurile depuse la dosar atestă că A.V.A.S., a comunicat

contestatoarei

Ț.M. titlurile

executorii, conform cerințelor art. 58, art. 50 din O.U.G. nr. 51/1998, inițial

la adresa domiciliului cunoscut, apoi la adresa noului său domiciliu, ce i-a

fost comunicată, la cerere, de către M.A.I. – I.N.E.P., la data de 24 februarie

2009, ca fiind în

Piatra

Neamț, str. T., județul Neamț, prin afișare, în conformitate cu prevederile

Codului de procedură civilă, cu care, potrivit art. 44 din precizata ordonanță

de urgență

,

acest act normativ se completează, așa încât, în mod greșit, prima instanță a

reținut ca nefiind valabilă o atare comunicare.

Pentru aceste

considerente, constatând incidența prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ.

va admite recursul declarat în cauză, va modifica în tot sentința atacată, în

sensul că va respinge contestația la executare principală și contestația la

executare conexă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de

recurenta A.V.A.S. împotriva sentinței Curții de Apel București nr. 18 din 8

februarie 2010, pe care o modifică, în sensul că respinge contestațiile la

executare, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 decembrie 2010.