ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 12/2010

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 101 din 19

iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca

nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul M.V.E., în

contradictoriu cu A.V.A.S. BUCUREȘTI.

Petentul a solicitat

instanței, anularea comunicării titlurilor executorii și a executării înseși,

pornită de A.V.A.S. BUCUREȘTI în baza convenției de credit nr. 249 din 31 iulie

1996 și a Contractului de cesiune în gaj, preluate de ei în baza contractului

de cesiune de creanță nr. 219029 din 21 iulie 1999.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut că prin Convenția de credit nr. 249/1996 încheiată între B. SA

și A.P.I., acesteia din urmă i s-a acordat un credit în valoare de 150.000 RON,

cu ultim termen scadent la 31 iulie 2009 și că acest credit a fost garantat de

contestator prin contractul de cesiune de gaj nr. 249 din 31 iulie 1996.

Ulterior, A.V.A.S. a preluat

prin creanța neperformantă de prin contractul nr. 219024 din 21 iulie 1999,

cesiune notificată debitorului cedat prin adresa nr. 3859 din 15 februarie

2005.

S-a considerat că, fiind un

contract accesoriu, contractul de gaj urmează soarta contractului principal, el

neavând o existență de sine stătătoare motiv pentru care, prin art. 1393 C.

civ. și art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998, legiuitorul a prevăzut

obligația notificării cesiunii creanței numai debitorului cedat nu și

garanților, astfel că s-a constatat îndeplinită procedura privind notificarea

cesiunii și față de contestator.

Cu privire la semnătura

aplicată pe contractul de garanție, semnătură contestată, instanța a comparat

specimenele de semnătură aplicate în original pe cererile de la dosarul cauzei

conform art. 178 C. proc. civ. și a constatat că, deși modificată semnătura

prezintă aceleași caracteristici, aparținând aceleiași persoane, respectiv

contestatorului.

De asemenea, prima instanță

a statuat că termenul de prescripție al dreptului de a cere executarea silită

nu s-a împlinit până la preluarea creanței prin contractul de cesiune de

creanță și că, după preluarea creanței, prescripția a fost întreruptă prin

actul începător de executare formulat împotriva debitorului principal, adresa nr.

5178 din 21 aprilie 2003, ca urmare a acționării în judecată a debitorului

principal, urmând alte acte de executare până la Ordinul nr. 1479/2006 prin

care s-a instituit poprire asupra debitoarei A.P.I.

Împotriva deciziei a

declarat recurs contestatorul care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și

9 C. proc. civ., susținând următoarele:

- Executarea silită a fost

declanșată cu încălcarea prevederilor art. 373

1

alin. (1) și (2) și art.

379 C. proc. civ., întrucât A.V.A.S. BUCUREȘTI nu are calitatea de creditor

împotriva contestatorului.

Recurentul susține că, în

condițiile în care nu i-a fost notificată cesiunea creanței principale, cesionarul

nu-i poate opune dreptul său, devenind incidente prevederile art. 1393 C. civ.

și art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1998.

- Instanța de fond a reținut

în mod greșit că specimenele de semnătură aplicate în original pe cererile

depuse la dosar prezintă aceleași caracteristici cu semnătura de pe contractul

de garanție.

- Termenul de prescripție a

dreptului de a cere executarea silită de către intimată este prescris din data

de 1 august 2006, în condițiile în care dreptul s-a născut la data când creanța

a devenit exigibilă, respectiv, la 1 august 1999.

Prin întâmpinare, intimata A.V.A.S.

BUCUREȘTI a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând sentința atacată

prin prisma motivelor de recurs având în vedere și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente.

În fața instanței de recurs,

contestatorul a depus, în conformitate cu prevederile art. 305 C. proc. civ.,

un act nou, constând în Ordonanța de clasare emisă la data de 9 aprilie 2009,

în dosarul nr. 6161/P/2008, de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad.

În cuprinsul actului

menționat s-a reținut că cele două semnături de la poziția „debitor” de pe cele

două exemplare ale contractului de cesiune de gaj din 31 iunie 1996 nu au fost

executate de contestatorul M.V.E. însă, dat fiind faptul că s-a împlinit

terenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen., acțiunea

penală nu mai poate fi pusă în mișcare motiv pentru care s-a dispus clasarea

cauzei privind pe A.N.

Cum, pe parcursul derulării

prezentei cauze, contestatorul a fost consecvent în a invoca că semnătura de pe

contractul de gaj nu-i aparține, reiterând-o ca și critică în recurs, ca

aplicare greșită a prevederilor art. 178 C. proc. civ., se constată că, pe

acest aspect criticile sunt fondate.

Astfel, pe de o parte,

susținerile primei instanțe potrivit cu care, comparând specimenele de

semnătură aplicate în original pe cererile depuse la dosarul cauzei, cu cea de

pe contractul de garanție, deși modificată, semnătura prezintă aceleași

caracteristici, aparținând aceleiași persoane, respectiv contestatorului nu au

nici o fundamentare, fiind chiar contradictorii.

Pe de lată parte, dat fiind

actul nou depus în recurs se constată că în cauză devin incidente prevederile art.

184 C. proc. civ., conform cu care, atunci când nu este caz de judecată penală

sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de

instanța civilă prin orice mijloace de probă.

Instanța consideră că, față

de situația generată de noul act, prin care, se pune în discuție însăși

existența unui titlu executoriu valabil împotriva pretinsului debitor,

lămurirea acestui aspect capătă prioritate față de celelalte critici invocate

de recurent deoarece prescripția dreptului de a cere executarea silită și modul

în care s-au aplicat prevederile art. 1393 C. civ., se impun sau nu a mai fi

analizate, în raport de soluția ce se va adopta în privința actului.

În concluzie, constatând

caracterul de subsidiaritate al celorlalte motive de recurs, se impune casarea

hotărârii atacate, în scopul rejudecării cauzei față de situația nouă

intervenită.

Având în vedere că, în

situația în care s-ar da eficiență normelor speciale de procedură reglementate

de art. 48 din O.U.G. nr. 51/1998, s-ar trece la examinarea și stabilirea

situației de fapt pentru prima dată în recurs, ceea ce ar duce la eludarea

dreptului părților la o cale de atac, luând în considerare și jurisprudența

constantă în această materie a instanței supreme urmează a se da eficiență

prevederilor art. 304 alin. (1) raportat la art. 314 C. proc. civ., în sensul

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru stabilirea pe

deplin a situației de fapt, în urma administrării probelor necesare.

Așa fiind, Înalta Curte va admite

recursul ca fondat, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de contestatorul

M.V.E. împotriva sentinței comerciale nr. 101 din 19 iunie 2008 a Curții de

Apel București, secția a VI-a comercială. Casează sentința și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 ianuarie 2010.