ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 817/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 443 din 2 martie 2010 a Tribunalului Constanța a fost respinsă acțiunea în revendicare a reclamanților G.G., G.C. și C.G.

formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța prin Primar,

Consiliul Local Constanța și Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor,

obligând pe reclamanți să plătească pârâților autorități locale suma de 595 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță - sesizată după pronunțarea deciziei civile nr. 148/ C

din 3 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța în Dosarul nr. 2867/118/2007, de

admitere a apelului formulat împotriva sentinței nr. 1255/ C din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanța și de desființare cu trimitere spre rejudecare a cauzei - a avut în

vedere următoarele considerente:

Prin actul de vânzare

- cumpărare autentificat din 14 august 1965 la fostul Notariat Județean de Stat

Constanța, numitul G.S. a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui

imobil, care prin Decretul prezidențial nr. 64 din 3 aprilie 1975 a format obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, identificarea acestuia

regăsindu-se la pozițiile 6 - 7 din anexa actului normativ, pe numele lui G.S.,

G.S.G. și G.G.C., plata despăgubirilor fiind stabilită la suma de 16.660 lei.

În această situație

se impune compararea titlurilor exhibate de părțile litigante.

Astfel, reclamanții

invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

5639 din 14 august 1965 la fostul Notariat Județean de Stat Constanța și faptul

că acesta nu a fost desființat ca urmare a exproprierii imobilului pentru cauză

de utilitate publică prin Decretul prezidențial nr. 64 din 03 aprilie 1975; s-a

contestat că acest act normativ ar putea constitui titlul valabil al statului,

deoarece despăgubirea acordată pentru imobilul expropriat nu numai că nu a fost

„dreaptă”, întrucât nu a reprezentat echivalentul valorii de circulație a

imobilului la acel moment, dar nici nu a avut caracter prealabil, fiind

acordată ulterior adoptării decretului de expropriere.

În speță, a constatat

tribunalul, imobilul revendicat a intrat în proprietatea statului în temeiul unui

titlu valabil, dat cu respectarea Constituției și a legilor în vigoare la acea

dată, respectiv Decretul prezidențial nr. 64 din 03 aprilie 1975.

S-a conchis în sensul

că autorul reclamanților, G.S., a pierdut proprietatea asupra bunului

revendicat printr-un act de autoritate al statului, prin care s-au creat

situații juridice noi cu privire la acest bun.

În consecință, bunul

revendicat a intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor în vigoare

la acea dată, motiv pentru care reclamanții au pierdut proprietatea și nu-și

mai pot fundamenta pretențiile pe titlul de proprietate menționat.

Împotriva acestei

soluții au declarat apel reclamanții G.G., G.C. și C.G., care au criticat

sentința primei instanțe prin prisma greșitei rețineri a trecerii imobilului în

proprietatea statului, în temeiul unui titlu valabil, trecându-se peste titlul

autorului lor, care exhiba un drept preferabil în raport cu cel al statului,

precum și datorită negării, de către tribunal, atât a dreptului de a obține în

natură terenul liber de construcții, cât și a celui de a primi despăgubiri.

S-a făcut în acest

sens trimitere la prevederile art. 1 din Protocolul adițional 1 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, precum și la valoarea de circulație stabilită

prin expertiza tehnică administrată în cauză.

Analizând criticile

de netemeinicie și de nelegalitate formulate asupra soluției apelate, Curtea de

Apel a reținut că apelul este nefondat și prin decizia civilă nr. 204/ C din 27

septembrie 2010 a respins apelul pentru următoarele considerente.

Apelanții reclamanți

au criticat despăgubirea primită la acea dată ca fiind nesatisfăcătoare, precum

și modalitatea de acordare a acesteia, (ca nefiind prealabilă preluării

bunului), ceea ce nu prezumă concluzia contrară, a operării unei preluări

abuzive, aceștia având posibilitatea, cu ocazia intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, să acționeze în sensul reevaluării unor asemenea pretenții.

Ceea ce este de esența

acțiunii în revendicare este însă compararea de titluri, iar în această

procedură nu are relevanță dacă întreaga suprafață ce a făcut obiectul

exproprierii a fost sau nu în final afectată scopului edictării Decretului nr. 64/1974,

pentru că în absența unui caracter abuziv al preluării, nu are relevanță

afectațiunea acordată ulterior bunului intrat legal în patrimoniul statului.

Nu există așadar nici

un argument în a susține, pe temeiul art. 480 și art. 481 C. civ., că în analiza titlurilor pe care fiecare parte își pretinde legitimarea dreptului de

proprietate invocat, apelanții reclamanți ar deține un titlu preferabil, motiv

pentru care soluția instanței de fond este legală și temeinică, apelul fiind

respins ca nefondat.

Împotriva deciziei

civile au declarat recurs reclamanții G.G., G.C. și C.G. care au susținut

următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.

Din perspectiva art. 304

pct. 9 din C. proc. civ. se consideră că, instanța de apel a reținut, în mod

eronat, că imobilul în litigiu, în întregul său, a intrat în patrimoniul

statului în temeiul unui act normativ care permitea pierderea dreptului de

proprietate pentru cauză de utilitate publică și cu acordarea unei despăgubiri,

astfel că nu există nici un argument în a susține, temeiul art. 480 și 481 C. civ. că, în analiza pe care fiecare parte pretinde legitimarea dreptului de proprietate

invocat, reclamanți ar deține un titlu preferabil.

Se susține că titlul

de proprietate al reclamanților nu a fost desființat ca urmare a exproprierii

imobilului pentru cauză de utilitate publică prin Decretul prezidențial nr. 64/1975.

Se apreciază că, prin

compararea celor două titluri de proprietate opuse de părțile litigante, se

impunea a se da eficiență titlului deținut de reclamanți, al cărui drept era

preferabil.

Se mai învederează că

potrivit raportului de expertiză tehnică imobiliară, efectuat în cauză de

expert S.O. a fost individualizat vechiul amplasament al proprietății, iar

acesta este afectat numai parțial de construcții.

Prin suplimentul la

raportul de expertiză tehnică imobiliară depus în fața Curții de Apel

Constanța, în primul ciclu procesual, pentru termenul de judecată din data de

06 mai 2009, expertul a individualizat un teren liber de construcții în

suprafață de 118,3 m.p.

De asemenea,

suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert S.O. și depus în fața

Tribunalului Constanța, în al doilea ciclu procesual, la data de 19 ianuarie 2010, a identificat un alt teren liber de construcții, în suprafață de 237,5 m.p.

Se apreciază că

restituirea în echivalent a imobilului nu excede obiectului acțiunii deduse

judecății și reprezintă o modalitate de soluționare a cererii de revendicare,

cu respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței

CEDO.

Față de valorile

stabilite de către experți în privința construcțiilor în discuție, se consideră

că se impune obligarea pârâților la plata unei despăgubiri în cuantum total de

387.236,781 lei.

În măsura în care nu

se va dispune obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și

posesie suprafețele anterior menționate, se apreciază că se impune obligarea

pârâților la plata sumei de 2.720.750,44 lei, cu titlu de despăgubiri

(valoarea/ m.p. rezultată din raportul de expertiză înmulțită cu suprafața

efectiv ocupații de construcții, din care se scade valoarea actualizată a

despăgubirilor primite pentru teren).

Se întemeiază în

drept recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C .proc. civ.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs

invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed.

Pentru a fi incident

motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie lipsită de temei legal sau să fie dată cu

aplicarea sau interpretarea greșită a legii.

În cauză instanța de

apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 480

și 481 C. civ., susținerile recurenților - reclamanți privind eronata

soluționare a acțiunii în revendicare de către instanțe neputând fi primite.

În mod corect s-a

reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate în 2005, acțiune în

revendicarea imobilului ce se află în domeniul privat al unității administrativ

teritoriale ca efect al exproprierii, (fiind preluat în proprietatea statului

în vederea construirii unui ansamblu de locuințe), soluția ce se impune era

respingerea acțiunii promovate. Această soluție se impune cu atât mai mult cu

cât s-a făcut dovada că autorul reclamanților a fost despăgubit pentru imobilul

expropriat, măsură dispusă în acord cu dispozițiile Codului civil și ale

Declarației Universale a Drepturilor Omului (ratificată de România în 1955).

Criticile

recurenților sub aspectul valabilității titlului de proprietate al

reclamanților, ca și solicitările lor în sensul de a fi despăgubiți în

echivalent, într-un cuantum de 2.720.750,44 lei față de valoarea conform

raportului de expertiză, nu pot conduce la reținerea nelegalității deciziei

recurate.

De altfel, așa cum a

statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007

pronunțată de Secțiile Unite, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului

1990 poate avea loc numai în condițiile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001.

Cum reglementarea

dispusă de Legea nr. 10/2001 interesează ordinea publică, ea este de imediată

aplicare, în concordanță cu principiul consacrat în art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

În acest cadru

legislativ, deci, nu-și mai pot găsi aplicarea dispozițiile art. 35 din Legea nr.

33/1994, în cazul acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nici dispozițiile art. 481 C. civ. nu mai pot servi drept temei în cazul

acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Reglementarea cu

caracter special din Legea nr. 10/2001 oferă cadrul juridic complet pentru

restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent, fiind singura

reglementare ce mai poate fi invocată după intrarea în vigoare a dispozițiilor

acestei legi.

Pentru aceste

considerente, se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanții G.G., G.C. și C.G. împotriva deciziei civile nr. 204/ C

din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă reclamanții la

plata a 496 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul Consiliul

local Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2012.