ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2283/2011

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a

constatat următoarele:

Prin sentința nr. 3153 din 2 iulie

2010 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile inadmisibilității

și a lipsei de obiect și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul D.I.

în contradictoriu cu pârâtul S.R.I., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că

prin

cererea introductivă reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.I.,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să

comunice data de la care este supravegheat și motivele care stau la baza

acestei supravegheri.

A mai solicitat obligarea pârâtului la

plata pagubelor cauzate datorită monitorizării sale fără nici un fundament

legal, de către unii reprezentanți ai instituției pârâte.

La data de 15 februarie 2010 pârâtul a

depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii,

întrucât situația dedusă judecății excede controlului de contencios

administrativ și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind

obligarea S.R.I. la plata pagubelor cauzate.

Cu privire la excepția

inadmisibilității, instanța reține că această excepție este neîntemeiată,

deoarece admisibilitatea unei acțiuni ține de condițiile de exercițiu ale

cererii și nu dacă informațiile solicitate de reclamant pot sau nu să fie

comunicate acestuia, aceasta fiind o chestiune ce ține de fondul cauzei.

Instanța a reținut că în cauza nu sunt

incidente dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 deoarece

reclamantul nu a solicitat anularea unor acte care privesc apărarea și

securitatea națională, ci a solicitat comunicarea unor informații.

Cu privire la excepția

inadmisibilității pentru lipsa obiectului capătului doi de cerere, instanța

reține că nici această excepție nu este întemeiată, deoarece reclamantul a

indicat obiectul cererii sale, anume plata daunelor ce i-au fost cauzate

datorită monitorizării sale fără nici un fundament legal.

Analizând actele si lucrările

dosarului, cu privire la fondul cauzei, curtea reține că reclamantul a

solicitat la 23 iulie 2009 ca pârâtul să-i comunice data de la care este

supravegheat de către pârât și metodele folosite, precum și motivele pentru

care este supravegheat.

Aceeași cerere mai fusese făcută

anterior de către reclamant și la data de 3 aprilie 2008.

Pârâtul a comunicat reclamantului

motivele pentru care nu îi poate furniza informațiile solicitate.

Prin urmare instanța a constatat că nu

se poate reține în cauză nici existența unui refuz nejustificat de soluționare

a unei cereri, deoarece în mod corect pârâtul a invocat prevederile art. 17

lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în sensul că informațiile solicitate sunt

clasificate secret de stat.

De asemenea, instanța a reținut că în

speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 31 din Constituția României,

deoarece dreptul la informație prevăzut de legea fundamentală se referă la

informațiile de interes public, ori în speță informația solicitată, pe lângă

faptul că este clasificată potrivit legii „secret de stat”, nu este nici de

interes public [(art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/2001)].

Instanța reține că textul

constituțional prevede o limită a dreptului la informație și anume cea

referitoare la prejudicierea securității naționale.

Cu privire la daunele solicitate se

reține că reclamantul nu a invocat ce daune i s-au adus prin activitatea

desfășurată de pârât.

De asemenea, instanța a reținut că nu

sunt îndeplinite nici condițiile art. 998 și 999 C. civ., pentru a se putea

atrage răspunderea pârâtului, respectiv nu este dovedit nici prejudiciu, nici

fapta culpabilă a pârâtului și nici legătura de cauzalitate dintre acestea.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamantul, criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și

nelegală.

Prin motivele de recurs formulate,

recurentul a solicitat să i se analizeze obiectiv fondul cauzei și să se

constate că este victima unui abuz comis de S.R.I., întrucât nu există nici un

indiciu că ar fi comis ceva susceptibil de a aduce

atingere siguranței naționale, astfel încât să fie monitorizat tot

timpul, aducându-

i-se atingere dreptului la viață privată și la

intimitate.

A arătat că S.R.I. urmărește

distrugerea recurentului pe orice cale, întrucât a încercat pe căi legale să

obțină informații despre proprietățile deținute de bunicul mamei, care a

deținut proprietăți foarte mari și care au fost restituite unor generali de

informații, generali de armată, de poliție, de servicii secrete și unui număr

mare de magistrați, inclusiv procurorul general al României, dar și unor notari

și politicieni.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs

formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile

legale incidente în cauză, va respinge recursul, ca nefondat, pentru

considerentele ce urmează.

Obiectul acțiunii judiciare în

contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege,

persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul

primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul

prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ

competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului,

repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței

de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al

său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul

nejustificat de soluționare a cererii.

Noțiunea de contencios administrativ

este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f)

ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios

administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o

autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea,

după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din

nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o

cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Verificând actele și lucrările

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse

judecății îl reprezintă obligarea pârâtului la soluționarea cererii

reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De

asemenea, s-a solicitat și plata pagubelor cauzate datorită monitorizării reclamantului.

Instanța de control judiciar reține că

recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i

soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi

comunicat un răspuns în sensul datei de la care este supravegheat, metodele

folosite, precum și motivele pentru care este supravegheat.

În cauza de față însă

recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea

autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul transmis

de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în

sensul prevederilor legale.

În conformitate cu dispozițiile art. 2

alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a

soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a

voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim.

Definiția excesului de putere este

dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea

dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea

drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cauza de față, nu îi poate fi

imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii

reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul solicitat de reclamant.

În aceste condiții, cum refuzul

pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește ca fiind

justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea

reclamantului, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat răspunsul

oferit reclamantului, deoarece soluția dată cererii a avut un temei legal.

În cauză, reclamantului i s-a dat

răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege, iar împrejurarea că

acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz

nejustificat de rezolvare și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru

repararea pagubei, conform art. l din Legea nr. 554/2004.

Faptul că cererea reclamantului nu a

fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz

nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de

soluționarea favorabilă a cererii reclamantului.

Nici celelalte critici formulate de

recurentul-reclamant nu pot fi reținute și,

pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de

modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de D.l. împotriva sentinței nr. 3153

din 2 iulie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

15 aprilie 2011.