ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2283/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin sentința nr. 3153 din 2 iulie 2010 a Curții de Apel București au fost respinse excepțiile inadmisibilității și a lipsei de obiect și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul D.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R.I., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin cererea introductivă reclamantul D.I. a chemat în judecată pe pârâtul S.R.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului să comunice data de la care este supravegheat și motivele care stau la baza acestei supravegheri. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata pagubelor cauzate datorită monitorizării sale fără nici un fundament legal, de către unii reprezentanți ai instituției pârâte.

La data de 15 februarie 2010 pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât situația dedusă judecății excede controlului de contencios administrativ și excepția lipsei de obiect a capătului de cerere privind obligarea S.R.I. la plata pagubelor cauzate. Cu privire la excepția inadmisibilității, instanța reține că această excepție este neîntemeiată, deoarece admisibilitatea unei acțiuni ține de condițiile de exercițiu ale cererii și nu dacă informațiile solicitate de reclamant pot sau nu să fie comunicate acestuia, aceasta fiind o chestiune ce ține de fondul cauzei. Instanța a reținut că în cauza nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 deoarece reclamantul nu a solicitat anularea unor acte care privesc apărarea și securitatea națională, ci a solicitat comunicarea unor informații.

Cu privire la excepția inadmisibilității pentru lipsa obiectului capătului doi de cerere, instanța reține că nici această excepție nu este întemeiată, deoarece reclamantul a indicat obiectul cererii sale, anume plata daunelor ce i-au fost cauzate datorită monitorizării sale fără nici un fundament legal. Analizând actele si lucrările dosarului, cu privire la fondul cauzei, curtea reține că reclamantul a solicitat la 23 iulie 2009 ca pârâtul să-i comunice data de la care este supravegheat de către pârât și metodele folosite, precum și motivele pentru care este supravegheat. Aceeași cerere mai fusese făcută anterior de către reclamant și la data de 3 aprilie 2008. Pârâtul a comunicat reclamantului motivele pentru care nu îi poate furniza informațiile solicitate.

Prin urmare instanța a constatat că nu se poate reține în cauză nici existența unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, deoarece în mod corect pârâtul a invocat prevederile art. 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, în sensul că informațiile solicitate sunt clasificate secret de stat. De asemenea, instanța a reținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 31 din Constituția României, deoarece dreptul la informație prevăzut de legea fundamentală se referă la informațiile de interes public, ori în speță informația solicitată, pe lângă faptul că este clasificată potrivit legii „secret de stat”, nu este nici de interes public [(art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/2001)].

Instanța reține că textul constituțional prevede o limită a dreptului la informație și anume cea referitoare la prejudicierea securității naționale. Cu privire la daunele solicitate se reține că reclamantul nu a invocat ce daune i s-au adus prin activitatea desfășurată de pârât. De asemenea, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile art. 998 și 999 C. civ., pentru a se putea atrage răspunderea pârâtului, respectiv nu este dovedit nici prejudiciu, nici fapta culpabilă a pârâtului și nici legătura de cauzalitate dintre acestea. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul, criticând hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs formulate, recurentul a solicitat să i se analizeze obiectiv fondul cauzei și să se constate că este victima unui abuz comis de S.R.I., întrucât nu există nici un indiciu că ar fi comis ceva susceptibil de a aduce atingere siguranței naționale, astfel încât să fie monitorizat tot timpul, aducându- i-se atingere dreptului la viață privată și la intimitate. A arătat că S.R.I. urmărește distrugerea recurentului pe orice cale, întrucât a încercat pe căi legale să obțină informații despre proprietățile deținute de bunicul mamei, care a deținut proprietăți foarte mari și care au fost restituite unor generali de informații, generali de armată, de poliție, de servicii secrete și unui număr mare de magistrați, inclusiv procurorul general al României, dar și unor notari și politicieni.

Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează. Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată în vreun drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual reparații pentru daune morale.

De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii. Noțiunea de contencios administrativ este definită de Legea contenciosului administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) ca fiind activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul principal al cauzei deduse judecății îl reprezintă obligarea pârâtului la soluționarea cererii reclamantului, așa cum a solicitat expres prin cererea introductivă. De asemenea, s-a solicitat și plata pagubelor cauzate datorită monitorizării reclamantului. Instanța de control judiciar reține că recurentul-reclamant a invocat refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluționa cererea, respectiv de a răspunde pretențiilor sale, de a-i fi comunicat un răspuns în sensul datei de la care este supravegheat, metodele folosite, precum și motivele pentru care este supravegheat. În cauza de față însă recurentul-reclamant nu a dovedit existența refuzului nejustificat din partea autorității pârâte de a răspunde sau a soluționa cererile, deoarece răspunsul transmis de autoritatea pârâtă sesizată nu echivalează cu un refuz nejustificat, în sensul prevederilor legale.

În conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (l) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Definiția excesului de putere este dată de art. 2 lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparținând administrației publice, prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor. În cauza de față, nu îi poate fi imputată pârâtului împrejurarea că nu a procedat, urmare a cererii reclamantului, la comunicarea unui răspuns, în sensul solicitat de reclamant.

În aceste condiții, cum refuzul pârâtei de rezolvare favorabilă a cererii reclamantului se privește ca fiind justificat, se constată că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantului, întrucât nu echivalează cu un refuz nejustificat răspunsul oferit reclamantului, deoarece soluția dată cererii a avut un temei legal. În cauză, reclamantului i s-a dat răspuns, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de lege, iar împrejurarea că acesta este nemulțumit de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat de rezolvare și nici nu conferă dreptul la despăgubiri pentru repararea pagubei, conform art. l din Legea nr. 554/2004. Faptul că cererea reclamantului nu a fost soluționată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiționat de soluționarea favorabilă a cererii reclamantului.

Nici celelalte critici formulate de recurentul-reclamant nu pot fi reținute și, pentru aceste considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de D.l. împotriva sentinței nr. 3153 din 2 iulie 2010 a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2011.