ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3153/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta

N.S. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești, solicitând obligarea acestuia la analizarea/avizarea cererii sale

privind redobândirea cetățeniei române, în termen de maximum 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii, precum și

obligarea pârâtului

la plata sumei de 1000 lei, cu titlu de daune

morale.

În motivarea

în fapt a cererii reclamanta a arătat că în anul 2005 s-a

adresat Ministerului Justiției – C.P.C.,

după care timp de patru ani nu a primit nici un răspuns.

La data de 26 octombrie 2009,

pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a arătat că cererea a rămas fără

obiect, întrucât în ședința din data de 16 octombrie 2009 cererea reclamantei a

fost examinată și avizată pozitiv, întocmindu-se Raportul prevăzut de art. 17

și 18 din Legea nr. 21/1991, în

care s-a

menționat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru redobândirea

cetățeniei române, raport ce urma a fi înaintat Ministrului

Justiției și Libertăților Cetățenești, care, după constatarea îndeplinirii

condițiilor art. 18 din lege, urma să emită

ordinul de dobândire a

cetățeniei române, ce va fi publicat în M. Of. al României.

La data de 03 noiembrie 2009,

reclamanta a solicitat să se ia act că acțiunea a rămas fără obiect, arătând că

nu insistă pe capătul de cerere privind daunele morale.

Prin sentința civilă nr. 3660 din 3

noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, a

respins acțiunea formulată de reclamanta N.S., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, ca rămasă fără obiect, a

respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale,

ca neîntemeiat și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 650

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție

instanța de fond a reținut următoarele:

În raport de obiectul acțiunii,

susținerea reclamantei, poziția

pârâtului

și conținutul adresei nr. l7303/ DC din 20 octombrie 2009 emisă de acesta, instanța

a admis excepția și a respins acțiunea ca rămasă fără obiect.

În ceea ce

privește capătul de cerere privind daunele morale, instanța l

-a respins, ca

neîntemeiat, reținând că reclamanta nu a făcut

dovada unui prejudiciu moral, admiterea acțiunii în

speța de față reprezentând o reparație morală. De altfel, reclamanta nu a

insistat în

soluționarea favorabilă a

acestui capăt de cerere, dar nici nu a făcut o cerere de

renunțare la

judecata acestuia.

De asemenea,

instanța a obligat pârâtul la plata către reclamantă, în

temeiul art. 274 C. proc. civ., a

cheltuielilor de judecată suportate în legătură cu soluționarea cauzei,

reprezentând c/v taxe timbru și onorariu avocat, potrivit dovezilor de la

dosarul cauzei.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a declarat recurs, criticând

hotărârea atacată numai sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de

judecată, cu motivarea că obligarea pârâtului în cauza de față la cheltuieli de

judecată, nu are fundament în condițiile în care intră în discuție

admisibilitatea acțiunii, a capătului principal de cerere al acesteia și al

aplicării celor subsidiare, în condițiile existenței principiului de drept

potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului.

Examinând cauza și sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și

impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și

orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut.

Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în

tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt

nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită

de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să

fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă

procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor

cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat,

etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate

de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că

le-a făcut.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu

susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Este adevărat că cererea reclamantei

a fost soluționată favorabil, dar, așa cum rezultă din considerentele hotărârii

atacate, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamanta a înregistrat

cererea de chemare în judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de

judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul

Justiției împotriva sentinței civile nr. 3660 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 iunie 2010.