ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 674/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea 1968 din 5 noiembrie 2009, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestația formulată de doamna S.D., judecător la Judecătoria Constanța, împotriva Hotărârii nr. 914/29 octombrie 2009 a Secției pentru Judecători. Pentru a pronunța această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reținut că prin Hotărârea nr. 914/29 octombrie 2009 a Secției pentru Judecători a fost respinsă cererea doamnei judecător S.D. privind înscrierea la concursul sau examenul pentru numirea în funcții de conducere organizat în perioada 2 octombrie - 15 decembrie 2009, apreciindu-se că nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările și completările ulterioare, privind obținerea calificativului „foarte bine" la ultima evaluare, îrtrucât activitatea profesională a doamnei judecător nu a fost evaluată.

S-a constatat că doamna S.D. a îndeplinit funcția de judecător în perioada 1994 - 1999, ulterior fiind numită ca judecător la data de 01 iulie 2008, având o vechime de 5 ani și 6 luni în această funcție. Au fost reținute prevederile art. 39 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora prima evaluare a judecătorilor și procurorilor se face la 2 ani de la numirea în funcție.

Împotriva Hotărârii nr. 1968 din 5 noiembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a Hotărârii nr. 914 din 29 octombrie 2009 a Secției pentru Judecători a Consiliului Național al Magistraturii și Hotărârii nr. 9 din 26 octombrie 2009 a Comisiei de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere la judecătorii, tribunale și curți de apel din perioada 2 octombrie - 15 decembrie 2009, a declarat recurs S.D., solicitând admiterea acestuia și, pe cale de consecință, anularea hotărârilor atacate ca netemeinice și nelegale. A mai solicitat recurenta să se constate că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar perioada în care a funcționat ca judecător, cuprinsă între anii 1994 - 1999, constituie vechime în magistratură, în această perioadă activitatea sa fiind evaluată.

A arătat recurenta că a îndeplinit funcția de judecător din anul 1994 până în anul 1999, când a dobândit calitatea de notar public și, pentru motive de incompatibilitate, a demisionat. În anii 1997 și 1998 activitatea sa profesională a fost evaluată, prin acordarea unor note de 9 și 10, iar începând cu data de 1 iulie 2008 a fost numită în funcția de judecător inamovibil, prin decret prezidențial, de la data respectivă, până în prezent, funcționând la Judecătoria Constanța. A mai arătat recurenta că la data demisiei sale era în vigoare Legea nr. 92/1992, act normativ care nu reglementa distinct vechimea în magistratură și vechimea efectivă în magistratură. În aceste condiții, a apreciat recurenta, la momentul prezentării demisiei, legea prevedea că vechimea sa în magistratură curge în continuare.

Actul normativ nu dispune în sensul existenței posibilității de a pierde drepturile constituite în favoarea sa prin evaluare ca efect al demisiei. S-a invocat principiul drepturilor câștigate, apreciindu-se că nu există posibilitatea constituțională ca, eventualele limitări ale drepturilor magistraților pe care Legea nr. 303/2004 le aduce, să retroactiveze. A susținut recurenta că nu poate fi contestată numirea sa pentru prima dată în funcția de judecător în anul 1996 și nici prima evaluare făcută în anul 1997, cu nota de 9 - 10. Totodată, din coroborarea dispozițiilor legale incidente, rezultă că are vechimea de magistrat aferentă perioadei 1994 - 11 mai 1999 și 1 iulie 2008 - până în prezent, iar aprecierea activității, făcută sub imperiul Legii nr. 92/1992, produce efecte în continuare, fiind echivalentă evaluării profesionale cerută de Legea nr. 303/2004.

Condiția ca evaluarea să privească o anumită perioadă înaintea concursului/examenului nu este prevăzută de lege și adaugă la aceasta. A solicitat recurenta ca, în privința condițiilor pentru promovarea în funcții de conducere, să se facă aplicarea principiilor prevăzute de art. 16 cu privire la interdicția discriminării raportat la art. 53 și art. 41 din Constituția României, privitor la muncă și protecția socială a muncii și restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți. S-a mai precizat că recursul formulat privește atât Hotărârea nr. 1968 din 5 noiembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a soluționat contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 914 din 29 octombrie 2009 a Secției pentru Judecători și a Hotărârii nr. 9 din 26 octombrie 2009, cât și fiecare dintre aceste hotărâri.

Examinând actele dosarului și susținerile recurentei, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate. În conformitate cu prevederile art. 29 alin. (7) corelat cu alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pot forma obiectul recursului la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor.

Dat fiind caracterul special al acestor norme legale, precizarea reclamantei în sensul că recursul său privește și hotărârile ce au format obiectul contestației soluționate prin Hotărârea nr. 1958 din 5 noiembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul normei cu caracter general din art. 18 alin. (2) al Legii nr. 554/2004 nu poate avea ca efect extinderea sferei hotărârilor ce formează obiectul acestuia. Ca atare se va reține că această precizare este neavenită, faptul că, raportat la specificul speței și obiectul hotărârii atacate, efectele unei eventuale soluții de admitere a recursului se extind și asupra hotărârilor ce au format obiectul contestației nejustificând în niciun mod admisibilitatea exercitării căii de atac a recursului, în condițiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, împotriva respectivelor hotărâri.

Prin Hotărârea nr. 1968/5 noiembrie 2009, ce formează obiectul prezentului recurs, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins contestația recurentei împotriva Hotărârii nr. 914/29 octombrie 2009 a Secției pentru judecători, pronunțată asupra contestației formulate de aceasta împotriva Hotărârii nr. 9 din 26 octombrie 2009 a Comisiei de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor, organizat în perioada 2 octombrie - 15 decembrie 2009. Recurenta a îndeplinit funcția de judecător în perioada 1994 - 1999, demisionând din această funcție motivat de faptul că a dobândit calitatea de notar public. Prin Decretul Președintelui României nr. 600/2008, aceasta a fost numită în funcția de judecător definitiv în cadrul Judecătoriei Constanța, la data de 01 iulie 2008, în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

D-na S.D. s-a înscris la concursul/examenul anterior indicat pentru numirea în funcția de vicepreședinte la Judecătoria Câmpulung, cererea sa de înscriere la acest concurs fiind respinsă însă de Comisia de organizare a concursului pentru neîndeplinirea cerinței impusă de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, privind evaluarea activității profesionale. Potrivit acestui text de lege, pot participa la concurs sau examen judecătorii care au obținut calificativul „foarte bine la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii trei ani și îndeplinesc condițiile de vechime prevăzute de lege”.

Dispoziții similare se regăsesc în art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere a judecătorilor și procurorilor aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 320/27 aprilie 2006, cu modificările aduse prin Hotărârea nr. 817/4 septembrie 2008. Raportat la motivul ce a stat la baza respingerii cererii recurentei de înscriere la concurs, se impune a fi examinate doar susținerile acesteia privind pretinsa îndeplinire a cerinței prevăzute la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care a obținut calificativul „foarte bine” ca urmare a evaluării anuale a activității sale în perioada anterioară dobândirii calității de notar, în procedura instituită prin Legea nr. 92/1992.

În contextul general al măsurilor adoptate prin strategia de reformă a sistemului judiciar, Legea nr. 303/2004, modificată prin Legea nr. 247/2002, a adus modificări importante și în ceea ce privește evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor. În sensul noului cadru legislativ, scopul evaluării vizează stabilirea nivelului de competență profesională a judecătorilor și procurorilor, îmbunătățirea performanțelor lor profesionale prin identificarea nevoilor de instruire și dezvoltare profesională, creșterea eficienței activității instanțelor și parchetelor și a încrederii publice în sistemul judiciar, consolidarea și sporirea calității acestui sistem.

Evaluarea este, așadar, procesul prin care nivelul de performanță profesională a fiecărui magistrat este apreciat prin raportare la un cadru de referință al competențelor și prin care se identifică nevoile de instruire și dezvoltare profesională, trebuind să fie înțeleasă, în primul rând, ca o măsură care asigură stimularea magistraților, dar și a instanțelor/parchetelor pentru dezvoltarea profesională și organizațională, necesară creșterii calității actului de justiție și asigurării independenței și imparțialității în exercitarea funcției, ca garanții fundamentale a unei corecte judecăți și a încrederii justițiabililor în magistrați și în instituțiile în care se realizează actul de justiție.

În acest sens, Legea nr. 303/2004 a revizuit criteriile de evaluare a activității profesionale a judecătorilor și procurorilor și a adus modificări importante cu privire la perioada supusă evaluării și persoanele abilitate să o efectueze. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (1) din această lege, pentru verificarea îndeplinirii criteriilor de competență profesională și de performanță, judecătorii și procurorii sunt supuși, la fiecare 3 ani, unei evaluări privind eficiența, calitatea activității și integritatea, obligația de formare profesională continuă și absolvirea unor cursuri de specializare, iar în cazul judecătorilor și procurorilor numiți în funcții de conducere, și modul de îndeplinire a atribuțiilor manageriale.

Potrivit dispozițiilor art. 39 alin. (2), prima evaluare a activității profesionale a judecătorilor și procurorilor se face la 2 ani de la numirea în funcție, iar competența de efectuare a evaluării a fost atribuită unor organisme colective, respectiv comisiilor de evaluare, desemnate de colegiile de conducere ale instanțelor și parchetelor și numite de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum rezultă din dispozițiile alin. (3) al aceluiași text. Prin art. 39 alin. (6), aceeași lege a atribuit Consiliului Superior al Magistraturii autoritatea concepției cadrului de evaluare a performanțelor procurorilor, prin adoptarea unui Regulament, precum și pe aceea a implementării acestuia.

În acest context, cerința impusă de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu poate viza decât ultima evaluare efectuată în condițiile acestei legi, legiuitorul recurgând la utilizarea respectivei sintagme - fără a se referi la ultimii 3 sau 5 ani, astfel cum s-a prevăzut în cadrul legislativ anterior, indicat de recurentă, sau la ultimii 3 ani ca și în ipoteza cerinței privind inexistența sancțiunilor disciplinare - tocmai pentru a asigura corelarea respectivelor dispoziții legale cu modificările aduse în privința perioadei supuse evaluării. Ca atare, susținerile recurentei în sensul că aprecierea activității făcută sub imperiul Legii nr. 92/1992 produce efecte în continuare, fiind echivalentă evaluării profesionale cerută de Legea nr. 303/2004 nu pot fi primite.

Dispozițiile legale în vigoare la data încetării funcției de judecător, ca urmare a dobândirii calității de notar, respectiv la 11 mai 1999 nu pot ultraactiva, neavând aplicabilitate în situația de față. La data numirii recurentei în funcția de judecător (1 iulie 2008) era în vigoare Legea nr. 303/2004, astfel că activitatea și evoluția sa profesională se impune a fi examinată în concordanță cu reglementările stabilite prin acest act normativ.

Cum, la momentul înscrierii la concurs, termenul de 2 ani prevăzut de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 29 alin. (1) din Regulamentul privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 676/4 octombrie 2007 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, pentru efectuarea primei evaluări, calculat de la data numirii recurentei în funcția de judecător, în condițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (01 iulie 2008), nu era împlinit, în mod corect s-a concluzionat că aceasta nu îndeplinește condiția referitoare la evaluarea activității profesionale, care constituie una din condițiile obligatorii prevăzute de lege pentru numirea în funcții de conducere.

Recurentei nu i-a fost contestată evaluarea efectuată sub imperiul legii vechi, prin hotărârea atacată constatându-se doar că, în situația dată, nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la data de referință, pentru numirea acesteia într-o funcție de conducere. Nejustificate sunt și susținerile recurentei în sensul pretinsei încălcări a drepturilor câștigate, în condițiile în care, din perspectiva promovării în funcții de conducere, rezultatele evaluărilor prezintă relevanță o perioadă limitată de timp, iar cerința impusă de art. 48 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 vizează calificativul obținut la ultima evaluare realizată în procedura instituită de această lege, cum s-a arătat mai sus.

Totodată, impunerea anumitor condiții pentru promovarea în funcțiile de conducere din sistemul judiciar, aplicabile tuturor candidaților, precum și pentru efectuarea evaluării în alte condiții, de natură să asigure structurarea unei ierarhii profesionale obiective și funcționarea justiției la standarde cât mai înalte, nu echivalează cu o restrângere a exercițiului unor drepturi și libertăți, pentru a se putea reține încălcarea prevederilor art. 53 din Constituția României, raportate la art. 41, privind dreptul la muncă, art. 16 care impune respectarea egalității în drepturi și, respectiv, a Protocolului nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , cum pretinde recurenta.

Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale , este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situație dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata și o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziții se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenție și/sau de protocoalele sale adiționale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenție privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, și cu privire la orice drept recunoscut în legislația națională a unui stat contractant.

Făcând o interpretare nuanțată a prevederilor Convenției, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existența unor situații ale căror particularități impun ca acestea să fie tratate diferențiat. Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statele introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. De asemenea, conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte.

Susținând cererea de admitere a recursului, prin concluziile scrise depuse la dosar recurenta a apreciat că situația sa este identică numai cu aceea reținută prin Decizia nr. 952/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 7808/1/2008, privind pe recurentul F.F.I. care a fost, succesiv, judecător și procuror, iar din data de 17 ianuarie 2008 din nou judecător. În opinia recurentei, din compararea celor două cauze deduse judecății, rezultă că evaluarea anterioară ultimei numiri în funcția de judecător a d-lui F.F.I. - numire ce a survenit cu numai 2 luni înainte de a fi începută procedura de evaluare conform legii noi - a fost recunoscută ca valabilă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii.

S-a apreciat că interpretarea Consiliului Superior al Magistraturii în sensul că situațiile invocate sunt diferite, dată fiind pretinsa continuitate în funcție a persoanelor în privința cărora instanța supremă a soluționat favorabil cererile, contravine dispozițiilor expuse ale art. 65 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora eliberarea din funcție intervine și în cazul transferului într-o altă funcție, în condițiile legii [ lit. c) ] . Examinând aceste susțineri ale recurentei, Înalta Curte a constatat că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, o eventuală discriminare a acesteia, în raport cu alți judecători sau procurori, care au participat la alte concursuri organizate pentru promovarea în funcții de execuție, nu poate fi reținută.

În concret, în situația pretins identică soluționată prin Decizia nr. 952 din 19 februarie 2009, Înalta Curte a constatat că recurentului i-a fost întocmit un raport de evaluare a performanțelor profesionale, în anul 2008, ulterior ultimei numiri în funcția de judecător, ocazie cu care a obținut calificativul „foarte bine”, înlăturarea respectivului raport nefiind justificată, în condițiile în care nu a fost invalidat de Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii. După cum însăși recurenta a precizat, situația celorlalte persoane, ce a fost analizată prin deciziile instanței supreme la care s-a făcut referire în prezenta cauză, nu sunt identice cu situația sa, iar din perspectiva rolului instanței supreme în soluționarea divergențelor de jurisprudență, celelalte hotărâri ale secției pentru judecători, care nu au format obiectul controlului judiciar, indicate în concluziile scrise depuse la dosar, nu prezintă nici o relevanță.

În condițiile în care instanța supremă nu s-a pronunțat anterior asupra unei situații identice cu situația concretă din prezenta cauză, nu se poate pune problema necesității schimbării practicii sale, în condițiile art. 26 din Legea nr. 304/2004, cum s-a solicitat prin aceleași concluzii scrise. Față de cele expuse, constatând legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., corelat cu art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.S. împotriva Hotărârii nr. 1968 din 5 noiembrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a Hotărârii nr. 914 din 29 octombrie 2009 a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii și Hotărârii nr. 9 din 26 octombrie 2009 a Comisiei de organizare a concursului sau examenului pentru numirea în funcții de conducere la judecătorii, tribunale și curți de apel din perioada 2 octombrie - 15 decembrie 2009, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2010.