ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 773/2011

Asupra contestației în anulare de

față:

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 2545 din 1 iulie

2010 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul

declarat de pârâta SC S.I.L.I.E. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 209 din

15 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, pe care a

modificat-o în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de SC G.C. SRL

București, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale și a obligat SC G.C.

SRL București la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 32.370 lei către SC

B.O. SA București, a respins cererea de repunere în termen a recursului

formulată de SC S.I.L.I.E. SRL București și a respins ca tardiv recursul

declarat de pârâta SC S.I.L.I.E. SRL București împotriva aceleiași decizii.

În pronunțarea acestei decizii

instanța supremă a reținut, cu privire la recursul pârâtei S.C. B.O. S.A., că

acestei recurente i se cuvin, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., cheltuieli

de judecată în cuantum de 32.370 lei, cheltuieli efectuate pe parcursul tuturor

ciclurilor procesuale.

În ceea ce privește recursul pârâtei

SC S.I.L.I.E. SRL instanța a reținut că cererea de repunere în termenul de

declarare a recursului nu a fost depusă cu respectarea cerințelor art. 103

alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare contestatoarea SC S.I.L.I.E. SRL, invocând drept temei

dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea cererii contestatoarea

arată că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale a instanței de

recurs constând în modul de calcul al termenului de recurs și a duratei între

expirarea termenului de recurs și formularea cererii de repunere în termen.

Astfel, arată contestatoarea că în

mod eronat instanța de recurs a admis excepția tardivității cererii de repunere

în termen întrucât o corectă calculare ar fi condus la concluzia că acesta

expira la 23 august 2009, astfel că cererea de repunere în termen formulată în

perioada de 15 zile care a urmat datei expirării termenului de recurs este în

orice ipoteză, făcută în interiorul termenului de 15 zile prevăzut de art. 103

alin. (2) C. proc. civ.

Precizează contestatoarea că a luat

cunoștință de decizia atacată la data de 21 octombrie 2010, când hotărârea i-a

fost comunicată prin fax.

Contestatoarea conchide în sensul că

solicită admiterea cererii, anularea deciziei atacate și în rejudecarea

recursului, respingerea excepției tardivității cererii de repunere în termen,

admiterea recursului său astfel cum a fost formulat și motivat în scris.

Înalta Curte constată că în raport

de precizările contestatoarei prezenta cerere este introdusă în termen și

nefondată pentru considerentele ce se vor arăta.

Temeiul contestației este art. 318 C.

proc. civ. potrivit căruia: hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate

cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau

când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte a omis din

greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificarea sau de casare.

Având în vedere caracterul de

excepție al textului mai sus enunțat care rezultă din formularea „hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare...” analiza susținerilor

privind existența unei „greșeli materiale” presupune o interpretare restrictivă

în sensul că trebuie avute în vedere numai acele greșeli materiale care au

caracter procedural și care au dus în mod necesar la pronunțarea unei soluții

eronate. În alte cuvinte, pentru a putea fi admisă o contestație în anulare îndreptată

împotriva deciziei pronunțate de o instanță de recurs, este necesar ca eroarea

materială gravă, invocată de parte, să privească o problemă de procedură. O

atare eroare trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății în

recurs, pentru verificarea căreia să nu fie necesară o reexaminare a fondului

sau o reapreciere a probelor.

În contextul precizat se constată că

prin motivele evocate care vizează interpretarea și aplicarea de către instanța

de recurs a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ. contestatoarea repune, în

realitate, în discuție pe calea acestei căi de retractare o pretinsă greșeală

de judecată.

În consecință, având în vedere că nu

au fost săvârșite greșeli materiale cu caracter procedural, privind aspecte

formale ale judecății, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

Revenind la motivele contestației în

anulare se reține și faptul că în toate punctele dezvoltate de contestatoare

s-au pus în

discuție situații de fapt,

înscrisuri, conținutul acestora, apărări de fond

asupra cărora instanța

de recurs s-a pronunțat în limitele controlului de legalitate trasate de art.

304 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced

Înalta Curte va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC S.I.L.I.E. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 2545

din 1 iulie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

comercială, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 22 februarie 2011.