ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4847/2011

Asupra

recursului de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta SC S.E.A.C.I.D. SRL a

solicitat suspendarea executării în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea

554/2004 a deciziei de impunere nr. FBV din 23 februarie 2011, a procesului

verbal din data de 22 februarie 2011 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr.

FBV 159 din 23 februarie 2011 emise de Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, arătând că actele

contestate au fost emise cu încălcarea prevederilor art. 152 alin. (6) C. fisc.

Referitor la

obligația de a plăti cauțiunea, reclamanta a arătat că se află în

imposibilitate de plată, deoarece a fost notificată de către instituțiile la

care are deschise conturi bancare privind refuzul la plată a instrumentelor

bancare având ca destinație taxe judiciare de timbru.

Prin sentința

nr. 154/2011-PCA din 11 iulie 2011, Curtea de Apel Oradea a respins cererea de

suspendare formulată de petenta SC S.E.A.C.I.D. SRL în contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov.

Pentru a

pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut în esență că deși instanța

a stabilit, în sarcina reclamantei, obligația de plată a unei cauțiuni în sumă

de 73.210 lei, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței, situație în

care nu se mai impune analizarea pe fond a motivelor invocate în cererea de

suspendare.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamanta SC S.E.I.A.D. SRL solicitând să fie casată sentința atacată și

trimisă cauza spre rejudecare.

In motivele de

recurs se arată că deși a arătat în fata instanței de fond, prin actele depuse,

că dreptul societății de a efectua plăți cu destinația taxă judiciară de timbru

sau cauțiune, a fost suprimat prin efectul actelor administrative contestate,

totuși instanța de fond a dispus respingerea cererii de suspendare pentru

neplata cauțiunii.

Recurenta

susține că hotărârea atacată este nulă, întrucât instanța de fond nu a examinat

efectiv susținerile reclamantei, întrucât acțiunea a fost respinsă fără să fi

fost examinată pe fond, tocmai întrucât nemotivat în sentința s-au reținut doar

normele interne.

S-a mai arătat

în motivele de recurs că sentința atacată este netemeinică, întrucât instanța

de la CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri în sensul că instituirea unor taxe

judiciare sau cauțiuni oneroase în sarcina justițiabililor , astfel cum s-a

întâmplat și în cazul reclamantei, reprezintă o încălcare a dreptul oricărei

persoane ca cererea sa să fie efectiv examinată.

Examinând

sentința prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și sub toate

aspectele, în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.

Obiectul

cererii formulate în cauză îl constituie suspendarea executării unor acte

administrativ-fiscala

Potrivit art. 215

alin. (2) teza finală din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,

care reglementează această procedură, „Instanța competentă poate suspenda

executarea, dacă se depune o cauțiune de până la 20% din cuantumul sumei

contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o

cauțiune de până la 2.000 lei".

Rezultă,

așadar, că - pentru suspendarea executării unui act administrativ fiscal - pe

lângă condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la

inițierea procedurii de anulare a actului administrativ, la existența unui caz

bine justificat și la iminența producerii unei pagube, este necesară plata unei

cauțiuni.

Criticile

recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a analizat susținerile

referitoare la imposibilitatea de a plăti cauțiunea, sunt nefondate, întrucât

prima instanța în mod corect a reținut că, deși reclamanta a arătat că se află

în imposibilitate de plată deoarece au fost notificați de către instituțiile la

care au deschise conturi bancare privind refuzul la plată a instrumentelor bancare,

în cauză au fost încălcate prevederile dispozițiilor art. 215 alin. (2) din O.G.

92/2003.

Această

condiție prevăzute de art. 215 din O.G. nr. 92/2003 este obligatorie, plata

cauțiunii nefiind lăsată la aprecierea instanței de judecată, care are posibilitatea

de a dispune numai cu privire la cuantumul acesteia, în limita prevăzută de

dispozițiile legale citate, neputând dispune scutirea de plată.

Plata

cauțiunii este o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare,

reprezentând o garanție să asigure executarea cel puțin parțială a debitului

creanței bugetare.

Fată de cele

arătate, cum recurenta-reclamantă nu a făcut dovada depunerii cauțiunii

stabilite de prima instanță, în mod corect a procedat aceasta respingând

cererea de suspendare a executării, motiv pentru care recursul va fi respins ca

nefondat, menținându-se soluția criticată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

recursul declarat de SC S.E.A.C.I.D.SRL împotriva sentinței nr. 154/2011-PCA

din 11 iulie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 20 octombrie 2011.