ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3742/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prima instanță.

a) Cererea de chemare

în judecată.

Prin cererea formulată de reclamantul S.C.V.

în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, s-a

solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere fiscală nr. 258 din 26

noiembrie 2010 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov, până la pronunțarea instanței de fond.

În motivarea cererii

de suspendare, reclamantul a arătat, că urmare a inspecției fiscale efectuate

pentru perioada 2005 - 2009, prin raportul nr. 11206 din 26 noiembrie 2010

încheiat de inspectorii fiscali s-a reținut că reclamantul a efectuat mai multe

tranzacții imobiliare, astfel că începând cu luna aprilie 2007 trebuia să

devină plătitor de T.V.A. pentru o parte din tranzacțiile imobiliare efectuate.

Analizând tranzacțiile imobiliare pe perioada 01 aprilie 2007 – 31 decembrie 2009,

care au fost în număr de 18, conform contractelor de vânzare-cumpărare

autentice, inspectorii au apreciat că pentru 13 dintre ele, respectiv de la

pozițiile 4, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17 și 18, trebuia să

plătească T.V.A., având o bază de impozitare de 1.515.053 lei la care rezultă o

obligație T.V.A. de 287.290 lei, fiind apoi calculate accesorii de la data de

25 iulie 2007 până la 30 octombrie 2010 în sumă de 266.931 lei, în total o

obligație fiscală de 553.681 lei.

Reclamantul a

menționat că a contestat în condițiile art. 205 C. proc. fisc. și art. 7 din

Legea nr. 554/2004 Decizia de impunere la Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov – A.N.A.F., plângere prealabilă înregistrată sub nr. 1399 din 22

februarie 2011, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

A susținut că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind paguba iminentă și

cazul bine justificat.

Reclamantul a

criticat actul administrativ fiscal, decizia de impunere sub aspectul reținerii

nelegale a obligării acestuia la plata T.V.A. începând cu data de 01 aprilie 2007,

care au determinat greșita stabilire a bazei de impozitare cu consecințe

greșite asupra constatării că trebuie să plătească T.V.A. începând cu data de

01 aprilie 2007, dar si erorile de interpretare si aplicare a prevederilor art.

141 alin. (2) lit. t) în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2007 până la

data de 31 decembrie 2007 si apoi același text modificat începând cu data de 01

ianuarie 2008 a interpretării legale în ce privește terenul construibil, sau

construcție nouă, sau aprecierea că trebuie impuse și terenurile obținute ca

urmare a unui partaj voluntar, deci fără plată, sau aplicarea majorărilor de

întârziere.

A precizat că există

aparența de nelegalitate deoarece potrivit art. 126 din C. fisc. o operațiune

devine impozabilă în România numai dacă este efectuată cu plată, cu consecința

că un partaj voluntar sau un schimb de terenuri, nefiind făcute cu plată, ele

nu sunt operațiuni impozabile și nu rezultă achiziție de bunuri în sensul

T.V.A.

De asemenea, a arătat

că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevedea că

scutirea de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi sau

terenuri construibile în situația în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut

dreptul să deducă T.V.A.

În această situație,

pentru terenurile, obiect al tranzacțiilor sau construcțiile noi achiziționate

de la persoane care nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu era obligat să

taxeze operațiunea de vânzare efectuată în anul 2007, deoarece nu a avut

dreptul să deducă nici o taxă din moment de aceasta nu a fost facturată de

vânzător.

Cu privire la

aplicarea majorărilor de întârziere – reclamantul a susținut că acestea

reprezintă o formă de răspundere juridică, respectiv o sancțiune pentru

încălcarea unor obligații, fiind deci vorba de o răspundere civilă delictuală,

căreia i se aplică o serie de reguli specifice, îndeplinirea unor condiții,

între care vinovăția.

Analiza prevederilor art.

108 C. proc. fisc., care constituie temeiul juridic al calculării accesoriilor,

nu relevă nici o derogare de la dreptul comun, în situația în care tratamentul

fiscal a fost determinat de atitudinea anterioară a organelor fiscale, cum este

și situația aplicării T.V.A. despre care fiscul până în anul 2008 nu a avut

temei juridic la vânzarea imobiliară care a fost o operațiune esențialmente de

drept civil și nu comercial.

Reclamantul a

apreciat că aceste împrejurări sunt de natură a contura suspiciuni privind

legalitatea actelor fiscale.

b)Întâmpinarea

formulată în cauză.

Pârâta a depus

întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată pe

motiv că nu sunt îndeplinite cerințele art. 14 din Legea nr. 554/2004, sub

aspectul urgenței și al prejudiciului nerecuperabil. De asemenea, invocarea în

acțiune a Recomandării 898 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din

cadrul Consiliului Europei nu este suficientă, având în vedere că aceasta

presupune efectuarea unei analize a existenței unui argument juridic aparent

valabil față de legalitatea actului administrativ.

c). Sentința și

considerentele primei instanțe.

Prin sentința nr. 81/

F din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul S.C.V. în contradictoriu cu

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, a dispus suspendarea

executării Deciziei de impunere nr. 258 din 26 noiembrie 2010 emisă de pârâtă,

până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că potrivit articolului 14 din Legea

nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube

iminente după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis

actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară

instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Art. 14 din Legea 554/2004

reglementează posibilitatea suspendării actelor administrative atacate până la

pronunțarea instanței de fond în cazuri bine justificate și pentru prevenirea

unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității

publice care a emis actul. În speță, s-a stabilit că procedura plângerii

prealabile a fost parcursă de reclamant.

Curtea de Apel, a arătat

că admiterea cererii de suspendare este condiționată de dovedirea unor motive

bine justificate și a unei pagube iminente ce ar putea leza patrimoniul

reclamantului sau ar perturba grav funcționarea unei autorități publice sau a

unui serviciu public. Cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ, ele

determinându-se reciproc, în absența vreuneia dintre acestea nefiind întrunite

cerințele legale pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act

administrativ.

În privința plângerii

prealabile, instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada că s-a adresat

cu contestație pârâtei care a emis actul fiscal (fila 4 dosar, contestație

înregistrată sub nr. 258 din 26 noiembrie 2010).

Îndoiala asupra

legalității actelor fiscale administrative emise de pârâtă este determinată de

împrejurarea că, fără a fi antamat fondul cauzei, se constată că textul art. 126

din C. fisc. dispune că o operațiune devine impozabilă în România numai dacă

este efectuată cu plată, cu consecința că un partaj voluntar sau un schimb de

terenuri, nefiind făcute cu plată, ele nu sunt operațiuni impozabile și nu

rezultă achiziție de bunuri în sensul T.V.A., îndoială ce profită situației

juridice a reclamantului.

S-a precizat în

sentință că în cursul anului 2007 art. 141 alin. (2) lit. f) C. fisc. prevedea

că scutirea de T.V.A. nu se aplică pentru persoanele care livrau clădiri noi

sau terenuri construibile în situația în care au dedus T.V.A. sau ar fi avut

dreptul să deducă T.V.A., adică în condițiile în care terenurile, obiect al

tranzacțiilor sau construcțiile noi au fost achiziționate de la persoane care

nu au facturat T.V.A., revânzătorul nu era obligat să taxeze operațiunea de vânzare

efectuată în anul 2007, deoarece nu a avut dreptul să deducă nici o taxă câtă

vreme aceasta nu a fost facturată de vânzător.

S-a mai considerat că

analiza prevederilor art. 108 C. proc. fisc., care constituie temeiul juridic

al calculării accesoriilor, nu relevă nici o derogare de la dreptul comun, în

situația în care tratamentul fiscal a fost determinat de atitudinea anterioară

a organelor fiscale, cum este și situația aplicării T.V.A. despre care fiscul

până în anul 2008 nu a avut temei juridic la vânzarea imobiliară care a fost o

operațiune esențialmente de drept civil, nu comercial și a acționat ca atare,

în sensul că nu a impus aplicarea T.V.A.

Aceste împrejurări

sunt de natură a crea suspiciuni privind legalitatea actului administrativ

fiscal a cărui suspendare se solicită, generând posibilitatea inserării unor

erori în stabilirea bazei de impozitare si a obligației de plata a T.V.A. si

apoi a accesoriilor, astfel că există îndoieli ce se circumscriu noțiunii de

„caz bine justificat”.

În ce privește paguba

iminentă, organul fiscal nu a avut în vedere că reclamantul este particular,

care dacă a achiziționat terenul respectiv a trebuit să achite o sumă, astfel

că pretinsele sume ce se trec în actul de control că au fost realizate din

tranzacție nu au în vedere și cheltuiala, încălcând astfel chiar definiția

Taxei pe valoare adăugată, care trebuia să fie diferența dintre sumele

cheltuite cu achiziția și suma realizată prin vânzare.

În privința

prejudiciului s-a reținut că s-a emis somația de plată pe numele reclamantului.

Instanța de recurs.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov.

a) Motivele de recurs.

În motivele de recurs

s-a susținut că instanța de fond a reținut nejustificat că sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea

executării actelor fiscale.

S-a motivat că, în

cazul cererii de suspendare a executării, instanța nu are competența de a se

pronunța asupra temeiniciei și legalității obligațiilor fiscale stabilite prin

actul de control, deoarece aceasta constituie atributul instanței de fond.

În ceea ce privește

paguba iminentă, s-a arătat că nu s-a dovedit existența efectivă a unui

prejudiciu imposibil de reparat.

b) Analiza motivelor

de recurs.

Potrivit prevederilor

art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată poate suspenda executarea

unui act administrativ dacă sunt întrunite cumulativ condițiile reglementate în

acest text normativ.

Astfel, trebuie ca,

împotriva actului administrativ să se fi formulat plângerea prealabilă în

condițiile art. 7 din lege, să existe un caz bine justificat și iminența

producerii unei pagube, iar în cazul actului fiscal să se depună cauțiunea

reglementată de C. proc. fisc.

În cauza prezentă,

s-a formulat plângere prealabilă, s-a depus cauțiunea și în raport de

probatoriul administrat se poate reține existența unor împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actelor fiscale.

Însă, în ceea ce

privește producerea unei pagube iminente trebuie precizat că nu s-au propus și

administrat probe concludente.

Împrejurarea că s-a

emis titlul executoriu pentru o sumă de 553.681 lei nu constituie prin ea însăși

un argument solid care să justifice măsura suspendării actelor fiscale.

Sechestrul asigurator

dispus de organele fiscale asupra averii debitorului, în condițiile art. 129 C.

proc. fisc., nu face parte din procedura execuțională și acesta poate fi

contestat la judecătorie, fiind aplicabile dispozițiile art. 169 C. proc. fisc.

și cele ale C. proc. civ.

c) Soluția instanței

de recurs.

Având în vedere că în

cauză nu s-a demonstrat producerea prejudiciului, și cum condițiile pentru

suspendarea actului administrativ trebuie să fie întrunite cumulativ, urmează

că în baza art. 312 C. proc. civ., recursul să fie admis, se va modifica

sentința atacată în sensul că va respinge cererea reclamantului S.C.V., ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, împotriva sentinței

civile nr. 81/ F din 27 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge cererea reclamantului S.C.V., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 24 iunie 2011.