ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 910/2014

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei.

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data

de 11 august 2011 reclamanții K.I. și K.V., au chemat în judecată pe pârâta Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov solicitând anularea deciziei de

impunere nr. 10 din 09 februarie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală

- Serviciul de Inspecție Fiscală - Persoane Fizice din cadrul Agenției Naționale

de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov;

anularea raportului de inspecție fiscală din 09 februarie 2011; anularea deciziei

nr. 195 din 13 mai 2011 emisă de DGFP Brașov prin care s-a dispus suspendarea soluționării

contestației formulată împotriva actelor administrative menționate la petitele 1

și 2.

În motivarea acțiunii

reclamanții au susținut că actele administrative atacate sunt nelegale și netemeinice

raportat la prevederile legale, respectiv la codul fiscal și la prevederile cu privire

la stabilirea TVA datorat de comercianți și reținut nelegal în sarcina acestora

de organul fiscal.

Au arătat reclamanții

că nu datorează T.V.A., deoarece nu au desfășurat o activitate economică și nici

nu aveau calitatea de comercianți, producători sau prestatori de servicii și nici

nu puteau fi considerați ca o asociație. De asemenea, venitul realizat nu a rezultat

din exploatarea bunurilor și nu are un caracter de continuitate.

Au considerat că nu există

bază legală pentru impozitarea cu T.V.A. a vânzărilor de terenuri de către persoanele

fizice care le-au achiziționat în scop personal și pe cont propriu și ca urmare

o astfel de impozitare este nelegală.

Reclamanții au completat

acțiunea în sensul anulării în parte a deciziei de impunere nr. 10 din 9

februarie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție

Fiscală - Persoane Fizice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală

– Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov cu privire la suma de 624.507 RON

reprezentând majorări și dobânzi de întârziere și 99.875 RON reprezentând penalități

de întârziere.

Față de acțiunea formulată

de reclamanți, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare

prin care a solicitat respingerea acțiunii ca netimbrată, menținerea actelor administrativ

fiscale ca legale și justificate.

Hotărârea instanței de

fond

Prin

sentința

nr.

241/F/2011 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ

și fiscal, s-a admis

acțiunea

în contencios administrativ formulată de reclamanții K.I. și K.V. în contradictoriu

cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și în consecință s-a dispus

anularea deciziei nr. 195 din 13 mai 2011 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov și a fost obligată pârâta să soluționeze pe fond contestația formulată

de reclamanții K.I. și K.V., împotriva deciziei de impunere nr. 10 din 9

februarie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție

Fiscală – Persoane Fizice din cadrul Agenția Națională de Administrare Fiscală –

Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și a raportului de inspecție fiscală

din 9 februarie 2011 emis de organul de control fiscal din cadrul pârâtei, contestație

înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov din 16 martie 2011.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de apel a reținut, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004

republicată, a prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și lit. b) din O.G. nr. 92/2003

C. proc. fisc., că în mod greșit organul de soluționare a contestației a dispus

suspendarea soluționării prezentei contestații, deoarece în cauză organul fiscal

nu a efectuat un control inopinat, ci controlul a fost solicitat de organul penal.

S-a reținut că acest control

a fost dispus de un alt organ și nu direct de organul fiscal cum este în spiritul

legii, astfel încât dispozițiile legii citate mai sus nu pot conduce automat la

suspendarea soluționării contestației pe cale administrativă, nefiind incidente

în cauză aceste texte de lege.

Mai mult, s-a constatat

că legiuitorul a prevăzut la alin. (1) că organul de soluționare competent „poate

suspenda prin” decizie motivată soluționarea cauzei, dar acest lucru nu presupune

suspendarea de plano, așa cum a procedat pârâta.

De asemenea, prima instanță

a apreciat că se impune soluționarea contestației pe cale administrativă, de către

Direcția Generală a Finanțelor Publice prin verificarea legalității obligațiilor

fiscale reținute în sarcina reclamanților întrucât faptul că asupra lor s-au efectuat

cercetări, că s-a dispus începerea urmării penale, nu conduce la ideea că s-a stabilit

deja că faptele lor de a încheia tranzacții cu terenuri bunuri proprii sunt infracțiuni,

până la finalizarea laturii penale, ori aceasta poate dura ani de zile, iar cauzele

în contencios administrativ trebuie soluționate cu celeritate, potrivit Legii

nr. 554/2004, republicată.

Cât privește anularea

deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, s-a apreciat că acestea

vor putea fi analizate sub aspectul legalității mai întâi de organul de soluționare

a contestației și apoi în funcție de soluția dată în procedura administrativ - fiscală,

vor putea fi analizate de instanța de judecată.

Ca atare, criticile de

nelegalitate cu privire la aceste două acte, în faza aceasta nu pot fi analizate

de instanță.

Recursul

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii de

recurs, a arătat în esență, că nu are relevanță în cauză în ce condiții a fost

efectuată inspecția fiscală, ci că s-a constatat că există elemente de natură infracțională,

instanța de fond pronunțând o hotărâre prin care au fost interpretate în mod

greșit dispozițiile art. 214 C. proc. fisc.

S-a mai susținut prin

motivele de recurs că decizia nr. 195 din 13 mai 2011 emisă de către Biroul de Soluționare

a Contestațiilor a stabilit că in perioada februarie 2006 – noiembrie 2008 reclamanții

au încheiat un număr de 44 de tranzacții în valoare de 4.302.629 RON, activitatea

având caracter de continuitate.

Astfel, s-a arătat că

din punct de vedere al TVA, având în vedere că tranzacțiile efectuate de către reclamanți

reprezintă operațiuni cu caracter economic, aceștia aveau obligația legală

de a se înregistra ca plătitori de TVA și să achite sumele cu acest titlu, după

depășirea plafonului de scutire.

Dată fiind adresa din

20 aprilie 2011 a Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului

de Poliție Brașov s-a apreciat că in mod temeinic și legal organul de soluționare

a contestației a făcut aplicarea art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., între obligațiile

fiscale stabilite prin actele contestate și stabilirea caracterului infracțional

al faptelor (Dosarul nr. 318/P/2011) existând o interdependență.

S-a solicitat admiterea

recursului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii

ca neîntemeiată.

În drept, cererea de recurs

se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

Procedura în fața

instanței de recurs

Reclamanții – intimați

au formulat întâmpinare calificată ca fiind concluzii scrise și au depus la dosar

sentința penală nr. 167/s din 02 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov și decizia

penală nr. 105 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov.

Considerentele și

soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs,

motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate

cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că este

nefondată pentru următoarele considerente:

În fapt, asupra reclamanților

s-a efectuat un control fiscal ce a avut ca obiect determinarea TVA aferent tranzacțiilor

imobiliare efectuate de aceștia în perioada 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2009.

Prin actul de control

fiscal din 9 februarie 2011, s-a stabilit obligații fiscale în valoare totală de

1.390,214 RON (TVA, majorări, dobânzi și penalități de întârziere).

Pe baza acestui raport

fiscal s-a emis decizia de impunere nr. 10 din 9 februarie 20121, act, de asemenea

contestat în cauză, dar și pe calea procedurii administrative prevăzute de art.

207 C. proc. fisc.

Prin decizia nr. 195

din 13 mai 2011 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus suspendarea

soluționării contestației formulată de reclamanți împotriva deciziei de impunere

nr. 10 din 09 februarie 2011.

În drept, potrivit dispozițiilor

art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din O.G. nr. 92/2003, „(1) Organul de soluționare

competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a. organul care a efectuat

activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor

săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra

soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă;

b. soluționarea cauzei

depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face

obiectul unei alte judecăți”.

Ca și chestiune preliminară,

se reține că prin decizia nr. 195 din 13 mai 2011 D.G.F.P. Brașov a dispus suspendarea

soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 10 din

09 februarie 2011, astfel că, in raport de soluția primei instanțe, atât susținerile

recurentei – pârâte, cât și susținerile intimaților – reclamanți privind includerea

sau nu a acestora în categoria persoanelor impozabile, nu pot fi analizate în prezentul

recurs.

Înalta Curte apreciază

că nu se poate reține afirmația recurentei în sensul că între obligațiile bugetare

datorate de reclamanți stabilite prin decizia de impunere nr. 10 din 09

februarie 2011 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există

o interdependență de care depinde soluționarea cauzei in procedură administrativă.

Se constată că interpretarea

dată de Curtea de Apel Brașov dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

civ. este corectă și legală și că, în acest context, soluția ce face obiectul controlului

judiciar este temeinică și legală.

În speță, rezultă fără

dubiu că, împrejurarea că față de reclamanți s-a început urmărirea penală pentru

săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală nu înseamnă că în procesul penal se

va stabili existența sau inexistența unui drept de care să depindă soluționarea

contestației administrative, instanța de fond constatând în mod justificat că, în

fapt, contorul fiscal a fost solicitat chiar de organul de investigare a fraudelor

din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov și nu direct de către

organul fiscal.

Această apreciere a primei

instanțe este întărită și de soluția pronunțată de instanța penală, depusă în recurs,

Dosarul nr. 3325/62/2012 fiind soluționat definitiv de către secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție la data de 21 octombrie 2013, fiind menținută soluția

de achitare a reclamanților pentru săvârșirea faptei de evaziune fiscală.

Temeiul legal al soluției

adoptate în recurs

Constatând că sentința

recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă

casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 241/F/2011

din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2014.