ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 910/2014

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 11 august 2011 reclamanții K.I.

și K.V., au chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov solicitând anularea deciziei de impunere nr. 10 din 09 februarie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Fiscală - Persoane Fizice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov; anularea raportului de inspecție fiscală din 09 februarie 2011; anularea deciziei nr. 195 din 13 mai 2011 emisă de DGFP Brașov prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată împotriva actelor administrative menționate la petitele 1 și 2. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că actele administrative atacate sunt nelegale și netemeinice raportat la prevederile legale, respectiv la codul fiscal și la prevederile cu privire la stabilirea TVA datorat de comercianți și reținut nelegal în sarcina acestora de organul fiscal.

Au arătat reclamanții că nu datorează T.V.A., deoarece nu au desfășurat o activitate economică și nici nu aveau calitatea de comercianți, producători sau prestatori de servicii și nici nu puteau fi considerați ca o asociație. De asemenea, venitul realizat nu a rezultat din exploatarea bunurilor și nu are un caracter de continuitate. Au considerat că nu există bază legală pentru impozitarea cu T.V.A. a vânzărilor de terenuri de către persoanele fizice care le-au achiziționat în scop personal și pe cont propriu și ca urmare o astfel de impozitare este nelegală.

Reclamanții au completat acțiunea în sensul anulării în parte a deciziei de impunere nr. 10 din 9 februarie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Fiscală - Persoane Fizice din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov cu privire la suma de 624.507 RON reprezentând majorări și dobânzi de întârziere și 99.875 RON reprezentând penalități de întârziere. Față de acțiunea formulată de reclamanți, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca netimbrată, menținerea actelor administrativ fiscale ca legale și justificate. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 241/F/2011 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții K.I.

și K.V. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și în consecință s-a dispus anularea deciziei nr. 195 din 13 mai 2011 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și a fost obligată pârâta să soluționeze pe fond contestația formulată de reclamanții K.I. și K.V., împotriva deciziei de impunere nr. 10 din 9 februarie 2011 emisă de Activitatea de Inspecție Fiscală - Serviciul de Inspecție Fiscală – Persoane Fizice din cadrul Agenția Națională de Administrare Fiscală – Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și a raportului de inspecție fiscală din 9 februarie 2011 emis de organul de control fiscal din cadrul pârâtei, contestație înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov din 16 martie 2011. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004 republicată, a prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) și lit. b) din O.G.

nr. 92/2003 C. proc. fisc., că în mod greșit organul de soluționare a contestației a dispus suspendarea soluționării prezentei contestații, deoarece în cauză organul fiscal nu a efectuat un control inopinat, ci controlul a fost solicitat de organul penal. S-a reținut că acest control a fost dispus de un alt organ și nu direct de organul fiscal cum este în spiritul legii, astfel încât dispozițiile legii citate mai sus nu pot conduce automat la suspendarea soluționării contestației pe cale administrativă, nefiind incidente în cauză aceste texte de lege. Mai mult, s-a constatat că legiuitorul a prevăzut la alin. (1) că organul de soluționare competent „poate suspenda prin” decizie motivată soluționarea cauzei, dar acest lucru nu presupune suspendarea de plano, așa cum a procedat pârâta.

De asemenea, prima instanță a apreciat că se impune soluționarea contestației pe cale administrativă, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice prin verificarea legalității obligațiilor fiscale reținute în sarcina reclamanților întrucât faptul că asupra lor s-au efectuat cercetări, că s-a dispus începerea urmării penale, nu conduce la ideea că s-a stabilit deja că faptele lor de a încheia tranzacții cu terenuri bunuri proprii sunt infracțiuni, până la finalizarea laturii penale, ori aceasta poate dura ani de zile, iar cauzele în contencios administrativ trebuie soluționate cu celeritate, potrivit Legii nr. 554/2004, republicată. Cât privește anularea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, s-a apreciat că acestea vor putea fi analizate sub aspectul legalității mai întâi de organul de soluționare a contestației și apoi în funcție de soluția dată în procedura administrativ - fiscală, vor putea fi analizate de instanța de judecată.

Ca atare, criticile de nelegalitate cu privire la aceste două acte, în faza aceasta nu pot fi analizate de instanță. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat în esență, că nu are relevanță în cauză în ce condiții a fost efectuată inspecția fiscală, ci că s-a constatat că există elemente de natură infracțională, instanța de fond pronunțând o hotărâre prin care au fost interpretate în mod greșit dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. S-a mai susținut prin motivele de recurs că decizia nr. 195 din 13 mai 2011 emisă de către Biroul de Soluționare a Contestațiilor a stabilit că in perioada februarie 2006 – noiembrie 2008 reclamanții au încheiat un număr de 44 de tranzacții în valoare de 4.302.629 RON, activitatea având caracter de continuitate.

Astfel, s-a arătat că din punct de vedere al TVA, având în vedere că tranzacțiile efectuate de către reclamanți reprezintă operațiuni cu caracter economic, aceștia aveau obligația legală de a se înregistra ca plătitori de TVA și să achite sumele cu acest titlu, după depășirea plafonului de scutire. Dată fiind adresa din 20 aprilie 2011 a Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliție Brașov s-a apreciat că in mod temeinic și legal organul de soluționare a contestației a făcut aplicarea art. 214 alin. (1) C. proc. fisc., între obligațiile fiscale stabilite prin actele contestate și stabilirea caracterului infracțional al faptelor (Dosarul nr. 318/P/2011) existând o interdependență.

S-a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs Reclamanții – intimați au formulat întâmpinare calificată ca fiind concluzii scrise și au depus la dosar sentința penală nr. 167/s din 02 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Brașov și decizia penală nr. 105 din 3 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză precum și în conformitate cu prevederile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente: În fapt, asupra reclamanților s-a efectuat un control fiscal ce a avut ca obiect determinarea TVA aferent tranzacțiilor imobiliare efectuate de aceștia în perioada 01 ianuarie 2006-31 decembrie 2009. Prin actul de control fiscal din 9 februarie 2011, s-a stabilit obligații fiscale în valoare totală de 1.390,214 RON (TVA, majorări, dobânzi și penalități de întârziere). Pe baza acestui raport fiscal s-a emis decizia de impunere nr. 10 din 9 februarie 20121, act, de asemenea contestat în cauză, dar și pe calea procedurii administrative prevăzute de art. 207 C. proc. fisc. Prin decizia nr. 195 din 13 mai 2011 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Brașov s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamanți împotriva deciziei de impunere nr. 10 din 09 februarie 2011. În drept, potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) și b) din O.G.

nr. 92/2003, „(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a. organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă; b. soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”. Ca și chestiune preliminară, se reține că prin decizia nr. 195 din 13 mai 2011 D.G.F.P. Brașov a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva deciziei de impunere nr. 10 din 09 februarie 2011, astfel că, in raport de soluția primei instanțe, atât susținerile recurentei – pârâte, cât și susținerile intimaților – reclamanți privind includerea sau nu a acestora în categoria persoanelor impozabile, nu pot fi analizate în prezentul recurs.

Înalta Curte apreciază că nu se poate reține afirmația recurentei în sensul că între obligațiile bugetare datorate de reclamanți stabilite prin decizia de impunere nr. 10 din 09 februarie 2011 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o interdependență de care depinde soluționarea cauzei in procedură administrativă. Se constată că interpretarea dată de Curtea de Apel Brașov dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. este corectă și legală și că, în acest context, soluția ce face obiectul controlului judiciar este temeinică și legală.

În speță, rezultă fără dubiu că, împrejurarea că față de reclamanți s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală nu înseamnă că în procesul penal se va stabili existența sau inexistența unui drept de care să depindă soluționarea contestației administrative, instanța de fond constatând în mod justificat că, în fapt, contorul fiscal a fost solicitat chiar de organul de investigare a fraudelor din cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului Brașov și nu direct de către organul fiscal. Această apreciere a primei instanțe este întărită și de soluția pronunțată de instanța penală, depusă în recurs, Dosarul nr. 3325/62/2012 fiind soluționat definitiv de către secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 octombrie 2013, fiind menținută soluția de achitare a reclamanților pentru săvârșirea faptei de evaziune fiscală.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Constatând că sentința recurată este legală și temeinică și că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței nr. 241/F/2011 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2014.