ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5409/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamantul C.N.S. a solicitat anularea deciziei nr. 1674 din 13 ianuarie 2011, prin care pârâta D.G.F.P. Brașov, Biroul de Soluționare a Contestațiilor a decis suspendarea soluționării cauzei civile pentru suma totală de 1.410.887 RON, reprezentând TVA suplimentar de plată, majorări și dobânzi de întârziere aferente acestui TVA suplimentar, stabilită prin decizia de impunere din 26 august 2010, precum și obligarea instituției pârâte să soluționeze contestația fiscală îndreptată împotriva deciziei de impunere din 26 august 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 august 2010. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că potrivit art. 214 C. proc.

fisc., organul fiscal poate să suspende soluționarea contestației contribuabilului debitor îndreptată împotriva actului fiscal prin care organul fiscal a stabilit debite fiscale în sarcina sa, iar hotărârea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței de judecată în materie penală cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. A mai arătat reclamantul că nu i s-a comunicat vreun act procedural privind începerea urmăririi penale, iar decizia administrativ-fiscală atacată nu menționează presupusa faptă ori încadrarea juridică a acesteia. S-a susținut că textul de lege din procedura fiscală prevede posibilitatea organului fiscal de a suspenda, nicidecum obligația acestuia de a dispune suspendarea soluționării contestației, organul fiscal pârât refuzând în mod nejustificat să soluționeze contestația.

Or, a mai precizat reclamantul, contribuabilul se bucură de o prezumție de nevinovăție în fața organului fiscal de control, iar actele întocmite cu nerespectarea prevederilor legale imperative sunt sancționate cu nulitatea. S-a mai susținut că pârâta nu a respectat art. 43 pct. 2 lit. e) C. proc. fisc., potrivit căruia decizia de impunere se motivează în fapt, opinându-se că decizia de impunere atacată a fost sumar motivată, starea de fapt fiind telegrafic expusă. Pârâta D.G.F.P.

Brașov a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantului și menținerea deciziei organului fiscal pârât de suspendare a procedurii de soluționare a contestației formulate de contribuabilul C.N.S., arătând că prin adresa din 7 septembrie 2010 organele de inspecție fiscală au trimis la organele de cercetare penală ale poliției decizia de impunere din 26 august 2010 și raportul de inspecție fiscală din 26 august 2010, iar prin adresa din 29 decembrie 2010 Poliția Brașov a comunicat organului fiscal faptul că în Dosarul penal nr. 9353/P/2010 s-a început urmărirea penală față de C.N.S. pentru evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Pârâta a mai susținut că sunt îndeplinite cerințele art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc.

fisc., O.G. nr. 92/2003 pentru a se dispune suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă până la soluționarea definitivă a cauzei penale privitoare la aceeași stare de fapt. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 207/F din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă în parte, instanța dispunând anularea decizia din 13 ianuarie 2011 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. A fost obligată pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov să soluționeze pe fond contestația din 18 noiembrie 2010 formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere privind TVA și alte obligații fiscale din 26 august 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 august 2010, ce au fost emise de D.G.F.P.

Brașov, Activitatea de Inspecție Fiscală. Au fost respinse în rest pretențiile reclamantului. S-a reținut că prin adresa din 14 septembrie 2011, I.P.J. Brașov, Serviciul Investigare a Fraudelor a comunicat instanței de judecată faptul că prin procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 13 septembrie 2010, organul de cercetare penală din cadrul I.P.J. Brașov, Serviciul Investigare a Fraudelor a început urmărirea penală față de C.N.S. în Dosarul penal nr. 9353/P/2010, pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, întrucât în perioada 2007-2009 reclamantul a efectuat un număr de 154 de vânzări de terenuri construibile proprii, realizând anual peste 35.000 euro, fără a se înregistra ca plătitor de TVA conform art. 153 din Legea nr. 571/2003, producând astfel prejudicii la bugetul de stat în cuantum de 773.696 RON.

S-a mai constatat că organul fiscal pârât a emis, de asemenea, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 57 din 2 septembrie 2010 față de patrimoniul contribuabilului supus verificării fiscale, respectiv reclamantul din prezenta cauză, după care, fiind sesizat cu contestația formulată de contribuabil, D.G.F.P. Brașov a emis decizia nr. 1674 din 13 ianuarie 2011 prin care a suspendat procedura de soluționare pe fond a contestației din 18 noiembrie 2010 formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere privind TVA și alte obligații fiscale din 26 august 2010 și a raportului de inspecție fiscală din 26 august 2010, invocând caracterul obligatoriu al prevederilor art. 214 pct. 1 lit. a) C. proc.

fisc. și incidența acestor dispoziții legale la speță. A apreciat instanța fondului că soluția suspendării procedurii de soluționare pe fond a contestației formulate de reclamant nu este corectă, câta vreme măsura procedurală de suspendare a procedurii administrative pe durata soluționării cauzei penale nu este obligatorie, ci facultativă, potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. Astfel, problema juridică dedusă prin contestația formulată de contribuabil controlului administrativ fiscal pe care ar fi trebuit să îl exercite pârâta D.G.F.P. Brașov față de raportul de inspecție fiscală decizia de impunere din 26 august 2010 este una complexă, sub aspectul aplicării normelor juridice în timp, astfel încât se pune problema esențială de fond privind stabilirea momentului de la care este legală taxarea cu TVA a operațiunilor de vânzare de terenuri de către persoane fizice.

Or, o astfel de problemă juridică presupune trecerea printr-o primă etapă de evaluare a legislației de natură fiscală pe baza căreia se poate defini în mod corect, judicios, ce înseamnă persoană fizică plătitoare de TVA pentru tranzacții cu terenuri și alte imobile, care sunt criteriile legale ce conduc la concluzia obligației de plată a TVA, cu consecința impunerii măsurilor fiscale corelative de către autoritățile sau instituțiile publice abilitate de lege și, ca ultim pas în raționamentul juridic punitiv/represiv, declanșarea procedurilor de tragere la răspundere penală a agentului economic pentru încălcarea cu vinovăție a normelor juridice penale care se întemeiază pe raționamentul juridic de natură fiscală prealabil și esențialmente necesar.

Prima instanță a apreciat că organul fiscal de control, după ce a fost sesizat cu soluționarea contestației formulate de contribuabil, în condițiile în care a efectuat un prim control fiscal, o inspecție fiscală, emițând o decizie de impunere, precum și o decizie de instituire a sechestrului asigurător, trebuie să finalizeze procedurile administrativ-fiscale pentru a lămuri integral situația juridică fiscală a contestatorului ca persoană fizică plătitoare de TVA. Judecătorul fondului a constatat întemeiate parte din criticile aduse de către reclamant actului administrativ fiscal atacat, decizia nr. 1674 din 13 ianuarie 2011 a D.G.F.P. Brașov, respectiv nerespectarea art. 43 pct. 2 lit. e) C. proc.

fisc. în ce privește descrierea adecvată a stării de fapt, o descriere sumară a stării de fapt fiind de natură să genereze confuzii între starea de fapt reținută de organele fiscale în actele de control fiscal contestate și starea de fapt cu privire la care s-a dispus măsura procesuală a începerii urmăririi penale. S-a apreciat că nesoluționarea contestației contribuabilului, în ipoteza din prezenta cauză, împiedică practic organele de cercetare penală să definească în mod judicios și consecvent juridic, conceptul de „persoană fizică plătitoare de TVA pentru tranzacții imobiliare”, concept care stă la baza infracțiunii de evaziune fiscală, în materie penală fiind interzise incriminările prin analogie, fiind obligatorie identificarea cu precizie a comportamentul prohibit care poate atrage răspunderea penală a destinatarilor legii.

A conchis judecătorul fondului în sensul că se impune ca organul administrativ fiscal competent să soluționeze contestația contribuabilului reclamant, să verifice dacă organele de control fiscal au respectat prevederile art. 104 alin. (1) C. proc. fisc. privind durata controlului fiscal, precum și întregul raționament juridic pe fondul cauzei, privind starea de fapt reținută în actele de control fiscal contestate inițial de reclamant, aplicarea legii în timp, respectiv modul de interpretare și aplicare a prevederilor legale ce conduc la definirea operațiunilor taxabile cu TVA efectuate de persoanele fizice în privința tranzacțiilor de imobile. 3. Recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov Motivele de recurs sunt întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta critică soluția instanței de fond pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. fisc., arată că între obligațiile bugetare datorate de reclamant stabilite prin decizia de impunere și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite, există o interdependență. Interdependența constă în faptul că obligațiile fiscale contestate au fost stabilite prin controlul fiscal efectuat la solicitarea Serviciului de investigare a Fraudelor din cadrul I.P.J. Brașov și fac obiectul cercetărilor penale. Se mai arată că a fost începută urmărirea penală împotriva lui C.N.S. și trebuie respectat principiul de drept „penalul ține în loc civilul”. În funcție de soluția pronunțată pe latura penală și de constituirea Statului Român ca parte civilă în procesul penal pentru recuperarea pe această cale a prejudiciului, procedura administrativă va fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin. (3) C. proc.

fisc. 4. Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, măsura suspendării procedurii administrative nu este obligatorie, în speță, organul fiscal având obligația să lămurească raționamentul fiscal și starea de fapt. Din înscrisurile depuse la dosar, reiese că organele de control fiscal nu au sesizat organele de urmărire penală, dimpotrivă actele au fost comunicate la cererea acestora din urmă, aspect care face inaplicabil textul art. 214 C. proc. civ. Presupusa infracțiune, evaziunea fiscală, este o infracțiune de rezultat care presupune cunoașterea în mod cert a prejudiciului creat. Dispozițiile art. 22 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, întrucât reglementează situația în care există o hotărâre definitivă a unei instanțe penale, situație neîntâlnită în speță.

Deși recurenta arată că Statul Român se va constitui parte civilă în procesul penal, iar obligația fiscală este contestată, împotriva intimatului s-au luat măsuri asiguratorii. II. Considerentele Înaltei Curți, instanța competentă să soluționeze calea de atac extraordinară exercitată 1. Recursul este nefondat. Din interpretarea dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) și b) C. proc.

fisc., rezultă că suspendarea soluționării contestației pe cale administrativă este facultativă, se dispune prin decizie motivată, atunci când este îndeplinită una dintre condițiile expres arătate la lit. a) – organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă – și lit. b) – soluționarea depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. În motivarea recursului, pârâta face referire la ambele ipoteze prevăzute de art. 214 C. proc. fisc., deși textul nu permite o astfel de abordare.

Mai întâi, se afirmă că au fost sesizate organele de cercetare penală și ulterior, se apreciază că soluția ce se va da în cauza penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, potrivit art. 22 C. proc. pen. În realitate nu s-a indicat niciun dosar penal care să se afle în fața instanței de judecată, iar ipoteza de la lit. b) nu presupune numai existența unei cauze penale deduse judecății, ci și dovedirea împrejurării că soluționarea contestației depinde de existența/ inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Pentru ipoteza de la lit. a), recurenta-pârâtă are obligația să motiveze de ce constatarea unei anume infracțiuni ce face obiectul plângerii penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Se observă că organul fiscal nu și-a motivat opțiunea odată cu emiterea actului. Recurenta nu a combătut nici considerentele instanței de fond ce privesc nelegalitatea deciziei nr. 1674 din 13 ianuarie 2011, precum și faptul că problema juridică dedusă analizei prin contestația administrativă nu poate fi rezolvată de organele de cercetare penală, mai înainte ca organele fiscale să stabilească aplicarea normelor juridice în timp. Mai mult, opțiunea organului fiscal de a emite decizia de impunere și de instituire a sechestrului asigurator față de bunurile reclamantului, îl obligă la soluționarea contestației fiscale și la stabilirea conceptului de „persoană neplătitoare de TVA pentru tranzacții imobiliare”, astfel cum în mod corect a apreciat și judecătorul fondului.

2. Față de acestea, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Brașov împotriva sentinței civile nr. 207/F din 24 octombrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2012.