ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1071/2010

Obiectul acțiunii și soluția instanței de fond. Prin sentința nr. 144/CA/2009-P.I. din 19 august 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată de reclamanta SC H.F. SRL Oradea, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bihor – A.F.P.M. Oradea, prin care solicită suspendarea executării deciziei de impunere nr. 809 din 29 octombrie 2008, a dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. 134648 din 29 octombrie 2008 și a deciziei de impunere nr. 54 din 11 mai 2009, prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. 809 din 29 octombrie 2008, emise de către pârâtă. 1.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: 1) un caz bine justificat, în sensul existenței unei îndoieli puternice asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu [(art. 2 lit. t); 2)] prevenirea unei pagube iminente, a unui prejudiciu material viitor dar previzibil cu evidență, sau a unei perturbări previzibile grave a funcționării unei autorități publice ori a unui serviciu public [(art. 2 lit. ș)]. Cele două condiții, prin tonul lor restrictiv și imperativ, denotă caracterul lor de excepție al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existența unui „caz bine justificat” și a „iminenței producerii pagubei”. De asemenea, arată prima instanță, reglementând instituția suspendării executării actului administrativ, prin art. 14 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul a dorit să-l apere pe cel ce se consideră vătămat într-un drept al său sau într-un interes legitim, împotriva unei pagube care cu greu ar putea fi acoperită, chiar și în condițiile în care actul administrativ ar fi anulat. Or, se arată în considerentele sentinței recurate, motivele de nelegalitate a actului administrativ atacat, invocate de reclamantă, potrivit cărora cheltuielile de transport și cazare pentru salariați sunt deductibile doar în baza ordinului de deplasare, care este un document justificativ, fără a fi nevoie sa se atașeze alte documente justificative privind aceste cheltuieli, nu sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității acestuia, aceste aspecte putând face obiectul analizei în cadrul soluționării pe fond a acțiunii în anulare a deciziilor de impunere, iar nu în contextul unei cereri de suspendare a executării acestuia. De asemenea, reține prima instanță, urmează a face analiza dosarului de fond și criticile reclamantei privind cota de impozitare sau modul de calcul al penalităților și majorărilor de întârziere. Concluzionează prima instanță că, întrucât nu este îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, iar această condiție, conform art. 14 din Legea nr. 554/204, trebuie să fie întrunită cumulativ cu cea referitoare la paguba iminentă, această din urmă condiție nu se mai impune a fi analizată. 2. Recursul formulat de reclamanta SC H.F. SRL. Motive de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă consideră că în mod nejustificat și nelegal instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale atacate, deși aceasta se încadra în prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004. 2.1. În speță există un caz bine justificat, întrucât există o îndoială cu privire la legalitatea actelor emise de organul fiscal: - invocarea de către organul de inspecție fiscală a faptului că ordinele de deplasare (delegație) nu reprezintă documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a operațiunilor economico-financiare, în sensul prevederilor art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991 este neîntemeiată, deoarece potrivit O.M.F.P. nr. 1752/2005 „din punct de vedere contabil, efectuarea operațiunii economico-financiare este probată de orice document în care se consemnează aceasta”; - cheltuielile efectuate cu deplasarea sunt cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil; - nivelul cheltuielilor cu cazarea acordată salariaților a fost cel stabilit de H.G. nr. 518/1995; - organul fiscal s-a prevalat de chestiuni de formă și procedură; - calculul datoriei s-a făcut retroactiv, cu încălcarea principiului producerii efectelor juridice numai pentru viitor. 2.2. Există pericolul producerii unei pagube iminente, executarea silită iminentă ar afecta grav activitatea societății, sumele stabilite prin actele atacate fiind deosebit de mari raportat la situația financiară a societății. II. Considerentele instanței de recurs. 1. Recursul este nefondat. 2. În mod corect, instanța de fond a constatat neîndeplinirea cumulativă a celor două condiții impuse de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, pentru suspendarea executării actului administrativ în raport de caracterul de excepție a măsurii de la principiul legalității actului administrativ.

Cazul bine justificat nu este îndeplinit în cauză, deoarece toate motivele invocate de recurenta-reclamantă țin de soluționarea fondului pricinii. Aparența de nelegalitate nu este demonstrată. Criticile aduse actului administrativ-fiscal nu pot fi combătute decât prin analiza fiecărui document de decontare a cheltuielilor, ceea ce nu se poate realiza pe calea sumară prevăzută de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/ 2004, modificată și completată.

În mod legal, dată fiind constatarea neîndeplinirii condiției „cazului bine justificat”, judecătorul fondului nu a mai analizat și cea de-a doua condiție, având în vedere că acestea trebuie întrunite cumulativ. Prin neîndeplinirea uneia dintre condiții devine inutilă analizarea celei de-a doua, astfel încât nici în calea de atac a recursului instanța nu mai consideră necesar a se pronunța și cu privire la condiția „pagubei iminente”.

Față de acestea, nefiind întrunite motive de recurs invocate în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, se va respinge recursul ca nefondat.