ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5920/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3902 din 4

aprilie 2000, Judecătoria Sectorului 2 București a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanții G.N. și G.D., în contradictoriu cu pârâtul P.M. și în

consecință a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 10434 din 3 mai 1994 de Notariatul de Stat al Sectorului 2 - încheiat

între G.F., în calitate de vânzător și pârâtul P.M., în calitate de cumpărător -

având ca obiect imobilul situat în București, sector 2.

A respins totodată, ca neîntemeiat,

capătul de cerere formulat de reclamanți având ca obiect declararea nulității

absolute a certificatului de moștenitor nr. 1785/1993, emis de Notariatul de

Stat Sector 2.

A obligat pârâtul, la plata către

reclamanți, a sumei de 850.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Soluția a fost menținută de

Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, care,

prin decizia nr. 2993/A din 17 noiembrie 2000, a respins ca nefondate apelurile

formulate de reclamanți și pârâtul P.M.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 1498 din 21 mai 2001, a respins ca nefondat

recursul formulat de pârât, împotriva deciziei dată în apel.

La 21 mai 2002, în temeiul art. 330

pct. 2 teza a II-a C. proc. civ. - în redactarea anterioară modificărilor

operate prin O.U.G. nr. 58/2003 - procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva tuturor

hotărârilor pronunțate în cauză, susținând că în speță a operat exclusiv un

viciu de consimțământ care nu atrage decât nulitatea relativă a actului.

În acest sens, s-a subliniat că

sancțiunea nulității relative ar fi operat și în situația în care G.F. ar fi

încheiat actul juridic fiind pus sub interdicție, iar reclamanții, care au

știut despre boala acestuia, însă nu au solicitat luarea unei asemenea măsuri

de protejare a intereselor bolnavului, nu pot beneficia de un regim juridic mai

favorabil.

În raport cu natura relativă, a

respectivei nulități s-a relevat că dreptul la acțiune al reclamanților s-a prescris,

conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin decizia nr. 1751 din 5 mai

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în anulare și

casând hotărârile atacate, în fond, a respins acțiunea formulată de reclamanții

G.D. și G.N.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța supremă a reținut că nu se poate reține reaua credință a pârâtului, în

condițiile în care acesta a cumpărat imobilul în litigiu de la o persoană - G.F.

- care, deși avea discernământul abolit, nu a fost niciodată pusă sub

interdicție, păstrându-și deci capacitatea de exercițiu până la sfârșitul

vieții, conform principiului consacrat de art. 11 din Decretul nr. 31/1954.

Nu aceeași bună credință poate fi

însă reținută în cazul reclamanților care în calitate de fiu și soție ai celui

lipsit de discernământ aveau obligația - nu doar morală ci și juridică - de a

iniția procedura punerii acestuia sub interdicție, măsură ce ar fi contribuit

decisiv la protejarea intereselor sale, în special a celor de ordin patrimonial.

Neprocedând în acest mod, se mai

arată, reclamanții se află în ipostaza de a invoca implicit propria turpitudine

- în speță, propria inactivitate culpabilă - ca argument în susținerea

acțiunii, ceea ce reprezintă un alt motiv în respingerea acesteia.

Prin Hotărârea din 27 ianuarie 2009,

pronunțată în cauza Daniel și Niculina Georgescu, împotriva României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în legătură cu anularea sentinței

definitive din data de 4 aprilie 2000, în urma unui recurs în anulare declarat

de procurorul general, a avut loc o încălcare a art. 6§1 din Convenție și a

hotărât ca statul pârât să îi plătească fiecărui reclamant, în cel mult 3 luni

de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri - conform art. 44 § 2 din

Convenție - suma de 3000 Euro, care va fi convertită în moneda statului pârât, la

cursul de schimb valabil la data plății, pentru daune morale plus orice sumă

care ar putea fi datorată cu titlu de impozit.

S-a decis deasemenea ca, începând de

la expirarea termenului menționat mai sus și până la efectuarea plății, această

sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilității

de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă,

majorată cu trei puncte procentuale.

A respins, în rest cererea de

reparație echitabilă, reținând că, prin calea de atac a revizuirii prevăzută de

art. 322 pct. 9 C. proc. civ., dreptul român permite restabilirea situației

existente înainte de survenirea încălcării constatate a art. 6 din Convenție,

sens în care reclamanții trebuie să sesizeze mai întâi instanțele interne.

În schimb, instanța europeană a

apreciat că reclamanții au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării

principiului securității raporturilor juridice și, prin aceasta, a dreptului

lor la un proces echitabil.

Ca atare, statuând în echitate,

astfel cum prevede art. 44 § 2 din Convenție, Curtea i-a alocat fiecărui

reclamant suma de 3000 Euro, cu acest titlu, ca urmare a constatării faptului

că instanța supremă, sesizată de procurorul general, a reanalizat cauza și,

printr-o interpretare diferită a principiilor de drept aplicabile în speță, a

anulat - la 5 mai 2003 - sentința pronunțată la data de 4 aprilie 2000 și

confirmată în ultimă instanță, prin decizia din 21 mai 2001 a Curții de Apel

București, sentință care constatase nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat în anul 1994, a cărui anulare s-a solicitat.

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct.

9 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel

sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs

atunci când evocă fondul, se poate cere atunci când Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale

datorată acelei hotărâri judecătorești iar consecințele grave ale acestei

încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea

hotărârii astfel pronunțată.

Se constată ca fiind pe deplin

îndeplinite ambele cerințe ale textului mai sus citat.

Astfel, sub aspectul încălcării unui

drept fundamental, prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-a pronunțat o

hotărâre de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cărei statuare nu

poate fi cenzurată de instanța competentă a se pronunța asupra revizuirii, în

condițiile în care deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului sunt

obligatorii pentru toate statele membre ale Consiliului Europei.

Tot astfel, imperativul aplicării

art. 322 pct. 9 C. proc. civ., pentru remedierea dreptului încălcat, a cărui

violare, așa cum s-a arătat, a fost constatată prin hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului (obligatorie jurisdicției naționale și prin raportare la dispozițiile

art. 20 din Constituție) face ca revizuirea hotărârii atacate să fie

condiționată și de producerea în continuare a consecințelor grave ale

încălcării constatate de instanța europeană, consecințe ce nu pot fi remediate

decât prin retractarea hotărârii pronunțate.

Or, în speță, este de necontestat că

se continuă gravele consecințe ale încălcării dreptului de proprietate al

reclamanților-revizuenți care, sunt - prin efectul hotărârii atacate - în continuare

împiedicați să-și exercite prerogativele în privința drepturilor ce derivă din

calitatea lor de moștenitori legali ai defunctului G.F., decedat la 14

septembrie 1997, a cărui masă succesorală cuprindea imobilul din București, sector

2, compus din teren și construcție, bun care a fost apoi înstrăinat către

cumpărătorul P.M., prin actul de vânzare-cumpărare, a cărui nulitate absolută a

fost constatată prin sentința civilă nr. 3902 din 4 aprilie 2000 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, rămasă irevocabilă.

Ca atare, cum hotărârea mai sus

enunțată, intrată în puterea lucrului judecat urmare confirmării sale prin

deciziile date în apel și recurs, a fost casată prin decizia ce a admis

recursul în anulare, se constată imposibilitatea remedierii consecințelor

produse de aceasta din urmă, în alt mod decât pe calea revizuirii.

În consecință, cererea urmează a se

admite cu consecința schimbării în tot a hotărârii atacate și a respingerii

recursului în anulare declarat de procurorul general împotriva hotărârilor

pronunțate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de revizuire formulată de

revizuenții G.N. și G.D. împotriva deciziei nr. 1751 din 05 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Schimbă în tot hotărârea atacată.

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 1498 din 21 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, deciziei nr. 2993 din 17 noiembrie 2000 a Tribunalului București. secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și sentinței

civile nr. 3902 din 4 aprilie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9

noiembrie 2010.