ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 1 bucurești la 17 august 2002, reclamanții P.N.A.V. și P.N.I.S.T.

au chemat în judecată Primăria Municipiului București și SC H.N. SA, M.G. (al

cărui nume corect, îndreptat ulterior, este L.G.) și V.T. pentru constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți

în favoarea legii și în prejudiciul reclamanților cu privire la imobilul situat

în sectorul 1 București, proprietatea reclamanților.

La 1 august 2002 reclamanții au

solicitat (fila 10) introducerea în cauză și a pârâților G.L. și G.G. iar la 14

octombrie 2002 și a recurentei S.L. (ca persoană ce ar putea pretinde același

drept ca și ei).

La 20 septembrie 2002 și ulterior la

1 septembrie 2003 a fost precizată acțiunea (fila 18) în sensul că cererea

principală de anulare a contractelor are ca temei art. 46 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 imobilul fiind preluat fără drept iar pârâții fiind de rea credință

când au încheiat contractele în temeiul art. 4 din Legea nr. 11271995,

neîndeplinirea condițiilor cerute de acest text.

S-a solicitat și revendicarea

acestui imobil de la cei care îl dețin, iar în subsidiar dacă nu se pot anula

contractele de vânzare-cumpărare, să se procedeze la cumpărarea de titluri, în

temeiul art. 480 C. civ. și să se dea preferință titlului reclamanților ca

fiind mai vechi, mai bine caracterizat provenind de la adevăratul proprietar.

Urmare decesului pârâtului V.T.,

inteervenit la 27 aprilie 1999 în cauză au fost introduși moștenitorii

acestuia, V.E. (soție) și G.I.F. (fiică).

Urmare decesului reclamantei P.N.I.S.T.

(căsătorită R. conform certificatului de căsătorie de la fila 57 din dosar) intervenit

la 21 august 2002 (fila 53) au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia R.S.A.

(soț) și fiii R.A.S., R.M.J. și S.V.

După un prim ciclu procesual în care

s-au pus probleme legate de valabilitatea mandatelor de reprezentare și

calitatea procesuală pasivă cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de

fond (Judecătoria Sectorului 1 București).

Această instanță prin sentința

civilă nr. 8625 din 31 mai 2007, constatând că imobilul ce face obiectul

procesului are o valoare estimată de S.V. la suma de 20.000 Euro s-a declarat

necompetentă să judece cauza și a declinat competența în favoarea Tribunalului

București.

Tribunalul București prin sentința

civilă nr. 1209 din 3 iulie 2008 a respins ca neîntemeiate excepțiile

prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesual

active, a lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii.

Au fost admise cererea principală

modificată formulată de reclamantul P.N.A.V. și cererile de intervenție

principală modificată și formulată de intervenții S.V. și R.M.J.

A fost constatată nulitatea absolută

a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4778/23860 din 20 august 1997 încheiat

cu pârâta V.E. și soțul său V.T. (în prezent decedat) pentru apartamentul nr. 2

din imobil, nr. 5837/28053 din 10 iulie 1992 încheiat cu pârâții L.G. și L.L.M.

pentru apartamentul situat la parterul aceluiași imobil.

Au fost obligați pârâții V.E., G.I.F.,

L.G. și L.L.M. să lase în liniștită posesie reclamantului P.N.A.V. și

intervenienților R.M.J. nu S.V. și S.L. apartamentele (nr. 2 de la etaj și

apartamentul de la parterul imobilului) în compunerea și întinderea menționată

în contractele de vânzare-cumpărare.

În motivarea acestei soluții

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin încheierea din 14 aprilie 2008

instanța a constatat că a decedat calitatea procesuală activă a lui R.S.A. care

a donat drepturile sale litigioase de pe urma soției sale defuncte P.N.I.S.T.

și fiului său R.M.J. conform documentului existent la filele 50 - 54 în dosar.

Prin aceeași încheiere urmare

precizărilor făcute de pârâtă s-a încuviințat în principiu cererea de

intervenție principală în nume propriu formulată de R.M.J. și V.S.

Excepțiile ridicate de pârâții V.E.și

G.I.F. au fost respinse ca neîntemeiate reținându-se în esență că:

- acțiunea în nulitate întemeiată pe

art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este prescrisă, fiind introdusă (17

iulie 2002) deci înainte de expirarea termenului de un an de la intrarea în

vigoare a legii, termen prelungit până la 14 august 2001, acțiunea în anulare

fiind suficient de individualizată prin indicarea apartamentului asupra căruia

purta fiind fără relevanță, indicarea greșită a numelui unei părți

contractante, eroare care a și fost ulterior îndreptată. De altfel, L.G. deși a

fost citat M.G., s-a considerat pârât și a răspuns printr-o întâmpinare în

dosar;

- calitatea procesuală activă a

numiților S.V., R.S.A. și M.J. care au formulat o cerere de intervenție

principală, constatată în primul ciclu procesual de instanțele de recurs,

împiedica intervenția prescripției în formularea unei atari cereri în demersul

principal inițiat de aceste părți, interesul fiind și el dovedit prin

caracterul practic al demersului și față de împrejurarea că nulitatea absolută

poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes.

- acțiunea este admisibilă că pentru

revendicarea care se solicită ca o consecință a cererii principale de anulare a

contractelor de vânzare-cumpărare.

Pe fondul cauzei s-a constatat că

imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin decizia nr. 421/1961 a

Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin în temeiul Decretului nr. 218/1960

statul deținea imobilul, fără titlu, legal preluat de la P.N.A. (poziția 103).

Urmașii proprietarului, decedat la

data de 27 noiembrie 1982 sunt P.N.A.V., P.N.I.S.T. (decedată) și P.A. (conform

deciziei civile nr. 187 A din 5 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Conform certificatului de moștenitor

și donației de drepturi succesorale, S.V. și R.M.J. au luat locul I.P.N.,

decedată, iar S.L., locul A.P.

Primăria Municipiului București a

vândut în temeiul Legiii nr. 112/1995 apartamentele ocupate de chiriași în

imobil și anume:

- prin contractul nr. 4778/23960 din

20 august 1997 apartamentul 2 situat la etajul 2, cumpărătorul V.T. fiind

reprezentat în proces de succesorii săi, V.E.și V.I.F.

- prin contractul nr. 5837/28.053

din 11 martie 1999 apartamentul situat la parter și etajul 1 din imobil,

cumpărătorii L.G. și L.L.M.

S-a reținut că P.N.A.V.,

reclamantul, a notificat cu nr. 3243 din 20 august 1997 și respectiv 11 martie

1999, prin intermediul executorului judecătoresc pe pârâți despre calitatea sa

de proprietar și despre intențiile de a-și recupera imobilul, punându-le expres

în vedere că orice act de vânzare va fi lovit de nulitate.

Instanța a constatat, în aplicarea

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, că preluarea bunului în temeiul

Decretului nr. 218/1960 nu poate reprezenta un titlu deoarece măsura s-a

realizat în lipsa unui temei legal, Decretul nr. 218/1960 neputând reprezenta

un astfel de temei, deoarece Decretul nu permitea preluarea proprietății de la

proprietarii ei reglementa un termen special de prescripție în cazul special al

acțiunilor pentru recuperarea unor bunuri intrate în proprietatea statului

înainte de apariția Decretului nr. 218/1960, fie fără titlu, fie în cadrul procedurii

prevăzută de Decretul nr. 111/1951.

Chiar în cuprinsul deciziei de

preluare a imobilului se face mențiunea că autoritățile au în posesia lor

imobilul fără bază legală.

Ca urmare s-au considerat incidente

dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că sunt

lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare având ca obiect

imobile preluate fără titlu valabil.

S-a constatat de asemenea, în cadrul

reglementărilor prevăzute de art. 1898 C. civ. că s-a făcut dovada că la data

încheierii contractelor pârâții aveau cunoștință despre împrejurarea că foștii

proprietari intenționează să recupereze imobilul, fiind exclusă condiția prevăzută

de art. 1898 alin. (1) C. civ. că înstrăinătorul avea toate însușirile cerute

de lege spre a-i transmite proprietatea.

S-a reținut de asemenea că

respingerea unei acțiuni în revendicarea aceluiași imobil în anul 1994 (pentru

lipsa dovezii calității de unic moștenitor al tatălui său și față de

împrejurarea că succesiunea fostului proprietar s-a dezbătut în anul 2002 nu

pot fi reținute ca elemente cu autoritate de lucru judecat în speță fiind vorba

despre cauze și părți diferite.

S-a mai apreciat că este necesar în

cauză să se rețină că intervenienta S.L. are calitate de moștenitoare a

defunctului proprietar al imobilului în cotă de 2/8 fiind necesară o atare

recunoaștere în cauză, deoarece lipsa acesteia (prin atitudinea inactivă

procesual) ar putea sancționa pe ceilalți coproprietari (reclamanta și

intervenienții în nume propriu prin impunerea asupra lor a unei sarcini

exorbitante cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil și mai

ales prin încălcarea dreptului de acces la o instanță, principii deduse din

jurisprudența CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI (hotărârea 14/2006

cauza Lupaș și alții v. România).

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 335 A din 27 mai 2009 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții V.E., G.I.F., L.G., L.L.M.

și Primăria Municipiului București.

S-a reținut în motivarea acestei

soluții, că toate criticile cu privire la modul de stabilire atât a excepției

cât și a fondului sunt neîntemeiate, în esență, pentru următoarele

considerente.

Cu privire la excepții.

Nu s-a primit critica vizând greșita

apreciere asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție în

interes propriu formulată de intervenienții S.V. și R.M.J., pentru că cererea

ar fi fost în acea fază procedurale (rejudecarea fondului după casare)

inadmisibilă pe de o parte și s-ar fi făcut cu încălcarea dispozițiilor art.

315 alin. (1) C. proc. civ.

S-a reținut că motivul desființării

celor două hotărâri judecătorești din primul ciclu procesual, prin decizia nr.

557 R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel București l-a reprezentat tocmai

acela al nerespectării de către instanțele de judecată a obligației de a

analiza cererile cu care fusese investită, pentru punerea lor în discuția

părților și prin calificarea acestora. Ca urmare, după constatarea în recurs cu

activitate de lucru judecat că cererea formulată de intervenientă viza

participarea acesteia în proces în nume propriu, instanța primind dosarul spre

rejudecare nu a făcut decât să dea eficiență dispozițiilor art. 315 alin. (2) C.

proc. civ. și a pus în discuția părților din perspectiva art. 50 C. proc. civ.

cererea de intervenție și s-a pronunțat asupra ei.

În alte ordine de idei instanța de

apel a mai reținut că prin rediscutarea cererilor de intervenție în fond după

casare nu s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. (din contră s-au

respectat) și nu s-a produs în acest fel nici o vătămare apelanților, pe de o

parte, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta teza că cererea de

intervenție a fost analizată de instanța de recurs, din perspectiva admisibilității

ei în principiu, declanșarea unui control judiciar prin exercitarea recursului

la recurs nu este admisibil în raport de principiul unicității acestei căi de

atac.

Nu s-a primit nici critica

referitoare la încălcarea principiului disponibilității procesului civil prin

aceea că nu s-a dat eficiență declarației de renunțare la judecată formulată de

reclamanți în raport de intimata intervenientă S.L.

Sub acest aspect s-a reținut că în

aplicarea acestui principiu cadrul procesual este stabilit de către reclamant

care menționează în cererea de chemare în judecată atât persoanele cu care

înțelege să se judece cât și obiectul pretențiilor sale. Părțile au însă

posibilitatea de a lărgi sfera revendicativă a procesului sub forma chemării în

judecată și a altor persoane (art. 57 - 59 C. proc. civ.), chemării în garanție

(art. 60-63 C. proc. civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64-66 C.

proc. civ.).

Posibilitatea de a lărgi cadrul

procesual o are și intervenientul voluntar principal pentru că și acesta are

poziția procesuală a unui reclamant.

Ca urmare, s-a apreciat corect că nu

s-a dat eficiență declarației de renunțare la judecată în contradictoriu și cu S.L.,

făcut în ședința din 14 aprilie 2008 de avocatul ales al reclamantului V.S.

Aceasta deoarece din probele

existente la dosar fila 59 dosarul Tribunalului București și fila 86 dosarul

Judecătoriei sectorului 1 nu rezultă că sunt îndeplinite criticile prevăzute de

art. 69 alin. (1) C. proc. civ. neexistând o împuternicire expresă pentru

mandatarul S.V., de a renunța la judecată.

Pe de altă parte s-a reținut că

renunțarea la judecată este un act individual care în cauză nu a fost făcut

decât de S.V., nu și de ceilalți reclamanți (P.N. și respectiv R.M.J. conform

cererii de precizare a acțiunii (fila 35 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1).

Au fost respinse și criticile

privind nerespectarea regulii unanimității în formularea cererii de

revendicare.

Pe de o parte s-a constatat că în

mod temeinic s-a reținut de către prima instanță că simplul fapt că

intervenienta S.L. nu a formulat o cerere de chemare în judecată, nu este de

natură să impună un fine de neprimire al acțiunii în revendicare, câtă vreme

această parte a fost atrasă în proces, în calitate de persoană care ar putea

pretinde aceleași drepturi, ca și reclamantul, ea dobândind calitatea de

intervenient principal cu consecința că se bucură de independență procesuală și

că hotărârea ce se pronunță îi este opozabilă.

Pe de altă parte s-a reținut în

conformitate și cu jurisprudența CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI

că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, el fiind supus unor

reglementări din partea statului. Aceste reglementări nu pot prin limitările

aduse să restrângă accesul la instanță de o asemenea manieră, să încalce însăși

substanța dreptului.

O asemenea limitare nu se conciliază

cu art. 6 alin. (1) din CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI decât dacă

urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul vizat (cauza Caracaș v. România).

S-a apreciat sub acest aspect că

cererea cu care a fost investită instanța este o acțiune în revendicare de

drept comun, că reclamantul, unul din coproprietari, a inițiat singur demersul

procesual însă.

Ulterior a formulat o cerere de

chemare în judecată și o persoană care poate pretinde aceleași drepturi (S.L.),

o cerere similară fiind formulată și de intervenientă, în nume propriu (tot

coproprietari pe același imobil), iar din întâmpinarea formulată de S.L.

rezultând fără îndoială că atitudinea ei procesuală nu poate fi interpretată că

o renunțare la drepturile sale legale, iar chemarea ei în judecată a fost

făcută la 14 octombrie 2002 după dezbatere pe cale judecătorească (prin

sentința civilă nr. 187 A din 5 februarie 2002 a Tribunalului București) a succesiunii fostului proprietar, P.A.

Or, din contră, în cauză nu s-a

dovedit opoziția justificată a celorlalți coproprietari la formularea unei

acțiuni în revendicare, manifestarea de voință a intervenienților în sensul

achiesării acestora la demersul judiciar ori al participării lor în procesul de

revendicare, în vederea valorificării dreptului de proprietate asupra

imobilului revendicat fiind neechivocă.

Nu a fost primită nici criza privind

greșita soluționare a excepției principiului dreptului de a cere anularea

contractelor de vânzare-cumpărare.

S-a constatat că în cauză s-a

respectat principiul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu de

la data intrării în vigoare a legii.

În raport de data de 14 august 2002

(urmare a prelungirilor succesive ale termenului de un an) data acțiunii

reclamantului - 16 iulie 2002 - expediată prin poștă, (fila 5 din dosarul de

fond al judecătoriei) se plasează în intervalul prescris de lege. S-a mai

reținut că și corectarea numelui pârâtului L.G. (și nu M.G.) cum s-a menționat

în acțiune) a fost făcută la 1 august 2002, deci înainte de împlinirea

termenului iar comunicarea de date incomplete de către autorități cât privește

persoanele care au cumpărat apartamentele nu îi poate fi imputabilă

reclamantului (din perspectiva neindicării în acțiune și a coproprietarei L.M.L.),

intervenția prescripției sancționând posibilitatea culpabilă.

Or, cadrul procesual a fost stabilit

în coordonatele sale principale din momentul formulării acțiunii. S-a mai

reținut de altfel sub acest aspect și faptul că prin decizia nr. 557/2006 de

recurs, s-a stabilit că se impune a se avea în vedere efectele coparticipației

procesuale active care între reclamant și intervenienții în interes propriu din

perspectiva termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

pentru formularea cererii de constatare a nulității absolute, formularea în

termen a cererii de către reclamant împiedicând eventuala constatare a

prescripției speciale în ceea ce îi privește pe intervenienți.

Nu s-a primit nici critica vizând

excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a

intervenienților din perspectiva omisiunii formulării de către aceștia a unor

notificări conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Cerința interesului care se impune a

fi îndeplinită trebuie privită în contextul drepturilor deduse judecății, al

folosului practic pe care îl urmărește titularul cererii (în speță

intervenientul) acesta trebuind să fie legitim, născut actual și personal.

Sub aceste aspecte, s-a reținut că

acțiunea are ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare

cumpărare, cauza fiind recunoașterea în favoarea reclamantului și

intervenienților, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra

imobilului și dobândirea atributelor acestui drept de proprietate. Or, în cauză

nu se contestă calitatea de moștenitor a intervenienților, nici calitatea

autorilor de proprietar ai lucrului revendicat.

Au fost constatate nefondate și

criticile privind inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare în temeiul

dispozițiilor art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

Sub acest aspect s-a reținut că prin

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea

unui recurs în interesul legii s-a arătat că simpla împrejurare că în sfera de

incidență a prevederilor Legii nr. 10/2001 s-ar și dreptul dedus judecății pe

calea unei acțiuni în revendicarea de drept comun nu atrage automat și în toate

cazurile inadmisibilitatea acestui demers judiciar de drept comun, fiind

necesar ca instanțele sesizate cu un conflict între legislația internă și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr.

30/1994 să procedeze la verificarea din perspectiva circumstanțelor particulare

ale speței atât a existenței în patrimoniul părților a unui bun cât și a

posibilității pentru titularii dreptului litigios de a obține în concret și

efectiv protecția acestui drept, analiză care vizează fondul raportului juridic

litigios.

Ca urmare s-a apreciat corectă

soluția a instanței de fond, aplicarea în cauză a dispozitivului deciziei nr.

33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție și a art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană impunea analiza raportului juridic dedus judecății pe fond.

Nici criticile formulate pe fondul

cauzei nu au fost considerate întemeiate.

S-a reținut că instanța a făcut o

corectă analiză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 la

data încheierii contractului, potrivit și cu H.G. nr. 11 din 29 ianuarie 1997

pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995, iar potrivit art. 1 alin. (2)-(6) din această hotărâre, în vigoare la

acea dată, se considerau preluate cu respectarea legilor și decretelor în

vigoare la data respectivă, ca de exemplu Decretul nr. 92/1950, Decretul nr.

111/1950, Decretul nr. 142/1992 și altele, iar locuințele finalizate cu

nerespectarea acelor prevederi legale fiind considerate ca trecute fără titlu

în posesia statului și prin urmare, nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

Decretul nr. 218/1960 în temeiul

căruia a fost preluat bunul în litigiu nu mai era prevăzut pentru dispoziții

legale care justificau un titlu valabil de p reluare. Ca urmare în mod corect s-a

apreciat că preluarea fiind făcută fără titlu nu făcea posibilă aplicarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1990 cât privește apartamentele ocupate

de chiriașii imobilului în cauză.

S-a apreciat corectă și raportarea

primei instanțe la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998

câtă vreme unul dintre contracte a fost încheiat ulterior adoptării acestui act

normativ.

Nu s-a primit apărarea că pârâții

cumpărători nu aveau obligație să verifice titlul statului de vreme ce în

actele normative incidente (în temeiul cărora s-a făcut vânzarea) erau

prevăzute condițiile ce trebuiau respectate pentru valabilitatea contractelor

și se putea observa lesne din Normele Metodologice că Decretul nr. 218/1960 era

considerat chiar de legiuitor ca nereprezentând un titlu valabil pentru stat.

Nu s-a primit nici critica potrivit

căreia reclamanții și intervenienții nu se pot prevala de protecția oferită de Convenția

Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme ei nu sunt titulari deținătorii unui

bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

S-a constatat că potrivit Convenției

noțiunea de „bunuri” desemnează atât „bunuri actuale” cât și valori

patrimoniale, inclusiv în anumite situații, bine definite, creanțe al căror titlu

demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în temeiul

cărora reclamantul pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a

redobândi efectiv dreptul de proprietate.

S-a făcut referire la statuarea de

către Curtea Europeană a faptului că speranța de a dobândi un drept de

proprietate ce nu a fost exercitat efectiv o lungă perioadă de timp poate fi

considerată „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 și când un stat contractant

după ratificarea Convenției inclusiv a Protocolului 1 adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unei

regim anterior, se poate considera că o asemenea legislație generează un nou

drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul 1 în cazul persoanelor

care îndeplinesc condițiile de restituire (cazul Viașu contra României).

Constatând că statul a vândut un

imobil care nu putea fi vândut conform Legii nr. 112/1995 a încheiat astfel un

act lovit de nulitate pentru cauză ilicită și nu pentru încălcarea dispozițiilor

legii, singura excepție de la acest efect fiind buna credință.

Or în cauză s-a dovedit - deși s-a

susținut că la momentul încheierii convențiilor titlul statului asupra

imobilului nu fusese contestat - că reclamantul fostul proprietar (fila 50 din

dosarul de fond) îi avertizase pe apelanți să se abțină de la cumpărarea

imobilelor în care locuiau indicându-le că este adevăratul proprietar al

bunului preluat abuziv de stat și că efectuează demersuri pentru redobândirea

lui în natură. În acest sens sunt notificările aflate la filele 77 - 81 din

dosarele curții de apel se reține că au existat suficiente indicii pentru

cumpărători pentru a se îndoi de calitatea statului de titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului. Or pârâții au acceptat riscul de a cumpăra un

atare imobil.

Apărarea în sensul că notificările

nu au fost însoțite de procura de reprezentare a mandatarului a fost apreciată

fără relevanță din perspectiva dovedirii bunei credințe, o atare atenționare nu

se impunea a fi neglijată ci din contră trebuia să determine diligențe de

verificare a situației juridice a imobilului.

Pe de altă parte s-a considerat că

notificările au respectat dispozițiile legale fiind expediate de procurator cu

procură prin executorii judecătorești prin afișare la ușa imobilului - pârâții

nu au înțeles să se înscrie în fals împotriva constatărilor agentului

procedural.

În raport de notificările trimise

s-a apreciat fără relevanță faptul că nu există acțiune înregistrată la data

cumpărării imobilului mai ales că anterior reclamantul promovase o atare

acțiune.

Împotriva deciziei nr. 335 A/2009 a

Curții de Apel București au declarat recurs pârâții L.G. și L.L.M. și,

respectiv, pârâții V.E.și G.F.

Recursul pârâților L.G. și L.L.M. a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar recursul

pârâților V.E. și G.F. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ.

Recurenții au invocat aceleași

motive ca în apel, criticând decizia Curții de Apel în esență pentru greșita

interpretare și aplicare a legii cât privește următoarele:

proc. civ. prin considerarea nelămurite a aspectelor cu privire la care instanța

de recurs a statuat (rediscutarea cererilor de intervenție) și considerarea

lămurite a aspectelor cu privire la care în recurs nu s-a statuat (situația

intervenientei S.L. pentru care în apel s-a reținut că „s-a statuat irevocabil

sub aspectul stabilirii cererii formulate împotriva acesteia” deși prin decizia

nr. 557/2006, din recurs s-a reținut, în ceea ce o privește pe S.L., persoana

ce poate invoca același drept ca și reclamantul și despre care se pretinde că

este coproprietar al imobilului, că este neclar „a se verifica în raport de

probatoriul administrat”.

procesului civil cât privește menținerea în proces a intervenientei S.L. după

ce atât intervenienții prin declarația din 14 aprilie 2008 de renunțare la

judecată în privința acesteia cât și reclamantul P.N.A.V., prin declarația după

declarațiile de renunțare la judecată în privința acesteia făcute atât de

intervenienții (în ședința din 14 aprilie 2008), cât și de reclamantul P.N.A.V.

prin precizarea la acțiune (fila 35 în dosarul nr. 10904/2002 al Judecătoriei

Sectorului 1) în care a renunțat la cererea de ieșire din indiviziune, iar

intervenientul R.M.J. prin aceeași precizare de acțiune nu a mai menționat-o pe

S.L.

de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de introducere a acțiunii în anulare

sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare cât privește

precizarea acțiunii formulată de intervenientul S.V. în nume propriu și de

reprezentant al intervenientului R.M.J. care a fost depusă la 1 septembrie

2003, peste limita de 14 august 2002, prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe acest

gen de acțiuni; a fost ignorată și împrejurarea că cererea precizatoare a

reclamantului P.N. depusă la 8 decembrie 2003 este și aceasta făcută peste

termenul legal.

pentru lipsa de interes a cererii formulate de intervenientul S.V. și R.M.J. care

nu au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, lipsa acestei notificări

nu putea deschide calea acțiunii în constatarea nulității înstrăinării în

temeiul Legii nr. 10/2001.

ale art. 6 alin. (1) Convenția dreptului civil, care privește primirea unei

acțiuni în revendicare formulată în afara procedurilor legii speciale, după

apariția acesteia în condițiile în care s-au stabilit regulile de urmat atât

prin legea specială cât și prin dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

credință cu care pârâții au încheiat contractele de cumpărare. În esență s-a

susținut că s-a nesocotit împrejurarea că nu s-au făcut direct potrivit art.

1169 C. civ., că s-ar fi încheiat contractele prin încălcarea dispozițiilor

legale imperative nici în răsturnarea prezumției instituite de art. 1898 C.

civ., nefăcându-se dovada că pârâtul ar fi primit notificările pretinse a se fi

transmis acestora.

Recursul pârâților V.E.și G.F. a

fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În fapt în esență s-au adus critici

pentru greșita analiză a criticilor formulate de aceștia în apel cu privire la:

- cererile de intervenție ale lui V.S.

și R.M.;

- odată calificată ca cerere de

intervenție în recurs a cererii nu mai poate fi pusă în discuția pârâților în

rejudecare principiul disfuncționalității;

- prescripția dreptului la acțiune;

- nu s-a pronunțat asupra criticilor

referitoare la lipsa capacității procesuale de folosință a autorului lor, V.T.

la data introducerii acțiunii, neanalizându-se consecințele faptului că acesta

decedase la 1999, deci față de ele acțiunea în nulitate este prescrisă, ele

fiind introduse în cauză după 14 august 2002.

- au fost introduse motive străine

de natura pricinii prin invocarea art. 30 C. proc. civ., referitor la

devălmășie;

- lipsa calității procesuale active

a intervenienților pentru că nu au formulat notificări în temeiul Legii nr.

10/2001 care dă dreptul la o cale judecătorească în anularea contractelor și nu

s-a dovedit un interes în persoana acestor părți în proces.

- nu s-au dovedit în cauză cele două

condiții de anulare a actelor de vânzare:

a) imobilul să fi fost preluat fără

titlu de stat și b) să se răstoarne prezumția de bună-credință.

- caracterul legal al preluării l-a

reprezentat Decretul nr. 218/1960 și decizia nr. 421/1961, deci s-au raportat

art. 9 și art. 14 ale Legii nr. 112/1995, act normativ neexclus de Normele Metodologice

dintre documentele cu acest caracter;

- greșita referire a instanței la

art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 neincident cauzei;

- aprecierea bunei-credințe care

este suficientă în forma ei simplă care o face nu numai necesară dar și

suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană

decât adevăratul proprietar, iar apărările reclamanților că pârâtul nu ar fi

fost de bună credință la încheierea contractului trebuind respinse de plano iar

diligențele au fost făcute de autorul lor V.T. în sensul că nu există nici un

litigiu pe rol.

- hotărârea judecătorească în

contradictoriu cu Consiliul Local este pronunțată pe 4 decembrie 1998 deci după

încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

- nu există nici o interdicție;

- notificarea nu a parvenit

niciodată autorului ei, fiind semnată de un anume S., fără a prezenta mandatul

acordat în acest sens;

- Nu s-a pronunțat asupra tuturor

criticilor formulate în apel: care privesc chestiuni de natură legală.

În acest sens s-a arătat că după

apariția Legii nr. 10/2001 legiuitorul a înțeles să confere expres bunei

credințe efectele similare celor produse prin aplicarea principiului „error

communis facit jus” în sensul că titlul de proprietate obținut în baza Legii

nr. 112/1995 nedesființat pe cale judecătorească este preferabil titlului

produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii lui, al cărui imobil a fost

preluat de stat. Și în această situație instanțele nu se mai pot limita la a

face o simplă comparare de titlu dând câștig de cauză titlului mai vechi ci

trebuie să țină seama de prevederile legii speciale producătoare de consecințe

în stabilitatea circuitului civil.

Recurentele au arătat că este

necesar ca în analiza cauzei să se țină seama de trei chestiuni impuse de

actualul context legislativ jurisprudențial comunitar și intern și anume:

- speranța legitimă - invocată de

intimați pentru bunul acestora nu s-ar putea justifica decât prin existența

unei hotărâri de retrocedare pe care însă aceștia nu o au;

- existența unui bun actual, pe care

intimații de asemene nu îl pot dovedi, pentru că nu au o posesie efectivă

asupra bunului;

- dreptul statelor contractate de a

dispune de o marjă amplă de apreciere în privința reglementărilor modului de

folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate în

conformitate cu interesul general; acest principiu a fost respectat în dreptul

intern prin apariția legii speciale prin care a fost consacrat dreptul chiriașilor

de a cumpăra imobilele, titlul acestora, nedesființat pe cale judecătorească

fiind opozabil erga omnes.

Analiza instanței de recurs.

Având în vedere identitatea

criticilor formulate împotriva deciziei atacate prin cele două recursuri,

analiza acestora va fi comună - cu punctarea elementului de diferențiere acolo

unde este cazul.

Făcând această analiză, Înalta Curte

a constatat că recursurile sunt nefondate criticile neputând fi primite pentru

considerentele ce se expun în cele ce urmează.

O primă observație de ordin general

este aceea că instanța de apel a examinat amplu, detaliat, motivele de apel cu

care a fost investită făcând o analiză distinctivă a criticilor formulate atât

în privința excepțiilor cât și a fondului cauzei.

Ca urmare, regăsindu-se în

considerentele deciziei atacate sancțiunea motivelor de apel și explicația

pentru care acestea nu au fost primite, nu se poate considera că hotărârea este

nemotivată pentru că nu s-a răspuns la toate criticile formulate.

Instanța este obligată să motiveze

soluția dată fiecărui capăt de cerere (în speță fiecărui motiv de apel) și nu

să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestora.

Se invocă de asemenea, tot cu titlu

general că prin recursurile declarate - care se axează pe aceleași motive ca și

cele formulate în apel - cu puține excepții - recurenții nu aduc

contraargumente la explicațiile date de instanța de apel, rezumându-se la a

invoca generic nelegalitatea deciziei prin reluarea argumentelor deja analizate

de instanța de apel.

Analizând motivele de recurs

formulate în raport de considerentele deciziei Curții de Apel și de probele

administrate în cauză se constată că decizia atacată este legală și temeinică.

Criticile aduse deciziei în

enumerarea mai sus amintită, nu se pot primi pentru considerentele ce urmează:

temeiul art. 315 C. proc. civ. este obligatorie sub două aspecte și anume cât

privește modul în care aceasta a rezolvat problema de drept din speță și,

respectiv, cât privește necesitatea de a se administra noi probe.

Ca urmare, instanța de trimitere va

rejudeca cauza, ținând cont de indicațiile date de instanța de recurs în

legătură cu cele două aspecte expres prevăzute de art. 315 alin. (1) și (2) C.

proc. civ.

Prin decizia nr. 557/R din 12

octombrie 2006 Curtea de Apel București a soluționat recursurile formulate de

reclamantul P.N.A.V. și, respectiv, de reclamanții R.S.A., R.M.J. și S.V.

împotriva deciziilor nr. 1804 din 24 septembrie 2004 și nr. 1216 din 24 iunie

2005, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu

consecința desființării celor două decizii și trimiterii cauzei spre rejudecare

la aceeași judecătorie.

Prin decizia nr. 1804/2004 s-au

admis apelurile formulate de apelanții R.S.A. și R.M.J. și respectiv S.V.

împotriva sentinței nr. 7685 din 8 decembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București care a fost anulată și s-a dispus rejudecarea fondului

cauzei fixându-se un termen în acest sens.

Ceea ce a intrat în puterea lucrului

judecat și este obligatoriu a fi respectat de instanța de trimitere este

îndrumarea făcută în mod expres prin decizia instanței de recurs (nr. 557/R din

12 octombrie 2006) în fila 20 a acesteia.

Îndrumarea privește trei aspecte și

anume:

- luarea în considerare a cadrului

procesual fixat prin act și cererile ulterioare (precizări și cereri de

intervenție), pârâții fiind și moștenitorii lui V.T.

Intervenienții V.S., R.A., R.M.J. și

introdusă în cauză S.L., fiind necesară discuția între celelalte părți.

Coparticiparea procesual activă.

Prima îndrumare vizează necesitatea

de a se avea în vedere susținerile tuturor părților în proces, relativă la

cadrul procesual subiectiv stabilit în cauză urmând a se lua în considerare că

cel târziu la data de 1 septembrie 2003 s-a formulat în cursul judecății în

primă instanță o precizare sub acest aspect indicându-se drept pârâți L.G., L.L.M.,

V.E.și G.I.F. în calitate de moștenitori ai lui V.T. alături de persoanele

menționate încă din cererea introductivă.

Sub acest aspect în mod corect

instanța de fond rejudecând cauza a constatat că acțiunea formulată în cauză

inițial împotriva lui V.T., a fost legal interpretată împotriva moștenitorilor

numitului V.T., care, fiind decedat la momentul introducerii acțiunii, a

determinat ulterior o precizare din partea reclamanților care au aflat despre

acest aspect, în sensul că acțiunea se îndreaptă împotriva moștenitorilor

cumpărătorului, pârâtele V.E. și G.I.F. S-a considerat în mod legal că

precizarea a fost făcută în termenul limită prevăzut de art. 132 alin. (1) și

respectiv art. 134 C. proc. civ. de vreme ce în prima fază a cauzei la Judecătoria Sectorului 1, la toate termenele acordate s-a constatat lipsa de procedură, iar

la termenul din 8 decembrie 2003 când s-a soluționat cauza, nu s-a luat în

discuție, pe fondul lor cererile formulate în cauză (acțiunea cu precizările

ulterioare și intervențiile intervenienților).

A doua îndrumare obligatorie a fost

de a se lua în discuție cererile precizatoare dar și cererile de intervenție.

Ca urmare, în mod corect în ședința

din 14 aprilie 2007 i-au pus în discuție cererile de intervenție și în raport

de momentul apariției lor, de modul în care au fost formulate - ca exprimând

dorința intervenienților de a figura în proces - au fost admise în principiu

considerându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (1) și (2) C.

proc. civ., fiind făcute în fața primei instanțe înainte de închiderea

dezbaterilor.

A treia îndrumare obligatorie pentru

instanța de trimitere a fost cea referitoare la necesitatea de a „se avea în

vedere cererea de chemare în judecată, în calitate de persoană ce poate invoca

un același drept ca și reclamantul, a numitei S.L., aspect ce urmează să se

verifice în raport cu probatoriul administrat”.

Ca urmare instanța de recurs a

semnalat participarea acesteia ca parte în proces - fără însă a stabili

drepturile acesteia, instanța de fond având ca obiectiv să determine drepturile

care îi justifică acesteia prezența în proces.

Sub acest aspect nu se poate

interpreta că poziția altei părți a fost deja stabilită de instanța de recurs

din punctul de vedere al justificării prin drepturile sale, astfel că instanța

în mod corect a constatat -judecând acțiunea și în contradictoriu cu această

parte - întinderea - rezultată din calitatea de moștenitor al fostului

proprietar al imobilului - a drepturilor care îi justifică prezența în proces.

Cât privește menținerea acestei

persoane în proces - după renunțarea la judecata în contradictoriu cu aceasta -

de către unul din petenții cauzei, în mod corect s-a constatat că renunțarea

care trebuie să fie expresă, nu s-a produs decât de către una din părți, nu și

de către celelalte, care au sesizat instanța cu cereri în pretenții.

Instanța de apel reține că

renunțarea a fost făcută numai de reclamant nu și de intervenientul S.V.

Din examinarea încheierii din 14

aprilie 2007 în care s-a consemnat această renunțare [alin. (5) fila 4 a Încheierii din 14 aprilie 2007] rezultă că „apărătorul ales al reclamanților precizează că

renunță la cererea de chemare în judecată a numitei S.L.

În alin. (2) al paginii 1 al

Încheierii - în discuție s-a consemnat că în cauză au răspuns printre alții

reclamantul V.S. prin avocat ales, lipsind intervenienta S.L. și reclamanții R.A.,

R.M.J. și P.N.A.V.

Ca urmare declarația de renunțare a

fost făcută de intervenientul V.S. prin avocat care a răspuns la apel și nu de

recurentul P.N. cum din eroare consemnează în decizia atacată.

Această eroare nu influențează însă

soluția pronunțată în cauză întrucât în mod corect s-a reținut că renunțarea la

judecată a fost făcută de o singură persoană și nu de toți petenții în cauză

care au investit instanța cu această cerere.

Nu se poate primi, sub aspectul

cercetat, nici critica referitoare la faptul că s-a ignorat împrejurarea că și

reclamantul P.N.A.V. a renunțat la judecată împotriva acestei părți, pentru că

a declarat că renunță la capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune.

Deși este corectă susținerea,

într-adevăr, recurentul a renunțat la judecata cererii de ieșire din

indiviziune dar nu a renunțat însă la judecata împotriva petentei S.L. a cărei

introducere în cauză a fost făcută, cum corect a reținut instanța de apel,

pentru opozabilitatea hotărârii și cum de altfel s-a statuat și prin decizia

instanței de recurs.

De altfel, recurenții nu înregistrează

un prejudiciu, desființat numai prin menținerea acestei părți în proces ca să

justifice un interes în formularea acestui motiv de recurs.

arătate nu se poate primi nici critica referitoare la faptul că prin menținerea

în proces a numitei S.L. s-a încălcat principiul disponibilității procesului

civil.

soluționare a principiului cererii de constatare a nulității contractului,

formulată de intervenientul S.V. în nume propriu și ca reprezentant al

celorlalți intervenienți nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

S-a reținut în decizia din recurs că

această cerere se bucură de efecte necunoscute acțiunii principale formulată de

reclamantul P.N.A.V. (de a fi respectat termenul limită de 14 august 2002)

datorită coparticipației procesuale active, intervenția în proces a

intervenientului fiind determinată de dispariția fizică a reclamantei (P.N.I.),

al cărei loc în proces nu l-au putut ocupa succesorii acesteia în calitate de

moștenitori, dar care au formulat cerere de intervenție în temeiul îngăduit de

norma procedurală incidentă.

În mod corect a fost apreciată ca

fiind introdusă în termen acțiunea reclamantului P.N.A.V., în raport de data

sesizării instanței, dată de referință (17 iulie 2003), indiferent că,

ulterior, chiar și după data limită prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru

acțiunea de anulare acțiunea a fost precizată cu respectarea dispozițiilor art.

134 C. proc. civ. De altfel cu acțiunile în anulare reclamantul a sesizat

instanța chiar prin cererea introductivă din data de 17 iulie 2002.

procesuale active a intervenienților care nu au dovedit interesul în formularea

cererii întrucât nu i-au adresat nici ei, nici autoarei lor, notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001 - a fost corect soluționată prin respingerea ei.

Critica sub acest aspect este

neîntemeiată.

Intervenienții au justificat

interesul de a intra în proces prin dovedirea calității lor de moștenitori ai

unuia dintre coproprietarii imobilului, calitate în temeiul căreia formulează

și ei drepturi proprii față de pârâții chemați în judecată de reclamantul P.N.A.V.

folosință a pârâtului V.T. la data introducerii acțiunii și care face ca

introducerea acțiunii față de pârâtele V.E. și G.F., după 14 august 2002 să fie

prescrisă, se constată că nu se poate reține că instanța nu s-a pronunțat

asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte. Instanța

a argumentat că în proces au fost introduși succesorii persoanei care a

cumpărat imobilul, existând o precizare de acțiune în ce-i privește pe actualii

deținători ai apartamentelor, după aflarea despre faptul că unul din

proprietarii dobânditori ai apartamentului din imobil, este decedat.

Acțiunea în anulare vizează imobilul

în materialitatea sa și în raport de care acțiunea, reală, a fost formulată în

termen.

Instanța, constatând lipsa de

capacitate de folosință a lui V.T., decedat din anul 1999, a introdus în cauză pe succesorii acestuia, pârâtele V.E. și G.F.

referitoare la nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cât privește

faptul că s-a primit o acțiune în revendicare în afara procedurilor speciale

prevăzute de legea specială în această materie.

În mod corect s-a apreciat că

particularitatea acestei acțiuni este aceea că este o acțiune în constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 alin. (4) din

Legea nr. 10/2001 (în redactarea în vigoare), revendicarea imobilului apărând

ca o consecință subsidiară a primului capăt de cerere.

De altfel, Legea nr. 10/2001 nu

condiționează, în art. 46, pornirea unei acțiuni în anularea unui contract de

înstrăinare de existența unei notificări.

Într-adevăr, un titlu obținut în

temeiul Legii nr. 112/1995 își produce efectele câtă vreme nu a fost

desființat, însă în cauză pârâții nu se pot prevala de o atare dispoziție câtă

vreme acțiunea în cauză vizează în principal valabilitatea titlului pârâților

de vreme ce s-a solicitat desființarea titlului prin constatarea nulității

absolute a acestuia.

referitoare la soluționarea pe fond a cauzei în greșita apreciere a

împrejurării că pârâții au fost de rea-credință deși buna-credință care se

prezumă nu a fost infirmată în cauză.

Corect s-a reținut că s-a dovedit că

pârâții au fost notificați despre intenția de revendicare a imobilului de

reclamantul P.N.A.V.

Osebit de faptul că s-a făcut dovada

comunicării, potrivit reglementărilor legale, chiar și pârâții confirmă

transmiterea notificării de vreme ce critică modalitatea de transmitere sub

aspectul nevalabilității ei pentru că este făcută prin reprezentant fără dovada

legalei sale investiri pentru a transmite notificarea.

Or, ceea ce interesează în

raporturile chiriaș cumpărător și fostul proprietar, este împrejurarea că la

cunoștința primului a ajuns o informație de natură să determine dacă nu

suspiciuni față de titlul statului vânzător cel puțin o investigație pentru a

afla natura juridică a bunului.

Analiza instanței de fond și a instanței

de apel asupra titlului statului (Decret nr. 218/1960) este corectă, recurenții

neaducând aspecte caracteristice motivării și analizei făcute de instanța de

fond și confirmate în apel de expertul desemnat pentru efectuarea expertizei.

Având în vedere obiectul vizat de

Decretul nr. 218/1960 în mod corect s-a reținut că preluase, în raport de

situația concretă a imobilului și de dispozițiile decretului, s-a făcut o

preluare abuzivă.

Împrejurarea că potrivit textelor

explicative din Normele Metodologice emise pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea că în Normele

Metodologice aceste declarații nu figurează pentru a putea deduce că preluările

făcute în baza acestui act normativ sunt abuzive, nu este de natură să infirme

esența abuzivă a preluării imobilului, de către stat, care invocă ca temei al

acesteia actul normativ în discuție.

Argumentarea instanței de apel - în

acest sens - este corectă. Decretul nr. 218/1960 a fost emis pentru modificarea

Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a reglementat

durata unor termene de prescripție și pe cale de consecință nu putea prin el

însuși constitui titlu legal de preluare. Decretul conține reglementări cât

privește condițiile în care se creează sau se sting drepturi sau raporturi

obligaționale, efectele juridice ale acestor reglementări trebuind însă să fie

constatate prin instituțiile juridice (procedurale) corespunzătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții L.G. și L.L.M. împotriva deciziei nr. 335/A din 27 mai 2009

și împotriva Încheierii din 14 aprilie 2008 ale Curții de Apel București.

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții V.E.și G.I.F. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenții-pârâți la 500 lei

cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-interveniente S.L.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2010.