ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 734/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 bucurești la 17 august 2002, reclamanții P.N.A.V. și P.N.I.S.T. au chemat în judecată Primăria Municipiului București și SC H.N. SA, M.G. (al cărui nume corect, îndreptat ulterior, este L.G.) și V.T. pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâți în favoarea legii și în prejudiciul reclamanților cu privire la imobilul situat în sectorul 1 București, proprietatea reclamanților. La 1 august 2002 reclamanții au solicitat (fila 10) introducerea în cauză și a pârâților G.L. și G.G.
iar la 14 octombrie 2002 și a recurentei S.L. (ca persoană ce ar putea pretinde același drept ca și ei). La 20 septembrie 2002 și ulterior la 1 septembrie 2003 a fost precizată acțiunea (fila 18) în sensul că cererea principală de anulare a contractelor are ca temei art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 imobilul fiind preluat fără drept iar pârâții fiind de rea credință când au încheiat contractele în temeiul art. 4 din Legea nr. 11271995, neîndeplinirea condițiilor cerute de acest text. S-a solicitat și revendicarea acestui imobil de la cei care îl dețin, iar în subsidiar dacă nu se pot anula contractele de vânzare-cumpărare, să se procedeze la cumpărarea de titluri, în temeiul art. 480 C. civ.
și să se dea preferință titlului reclamanților ca fiind mai vechi, mai bine caracterizat provenind de la adevăratul proprietar. Urmare decesului pârâtului V.T., inteervenit la 27 aprilie 1999 în cauză au fost introduși moștenitorii acestuia, V.E. (soție) și G.I.F. (fiică). Urmare decesului reclamantei P.N.I.S.T. (căsătorită R. conform certificatului de căsătorie de la fila 57 din dosar) intervenit la 21 august 2002 (fila 53) au fost introduși în cauză moștenitorii acesteia R.S.A. (soț) și fiii R.A.S., R.M.J. și S.V. După un prim ciclu procesual în care s-au pus probleme legate de valabilitatea mandatelor de reprezentare și calitatea procesuală pasivă cauza a fost trimisă spre rejudecare la instanța de fond (Judecătoria Sectorului 1 București).
Această instanță prin sentința civilă nr. 8625 din 31 mai 2007, constatând că imobilul ce face obiectul procesului are o valoare estimată de S.V. la suma de 20.000 Euro s-a declarat necompetentă să judece cauza și a declinat competența în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București prin sentința civilă nr. 1209 din 3 iulie 2008 a respins ca neîntemeiate excepțiile prescripției dreptului material la acțiune, a lipsei calității procesual active, a lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii. Au fost admise cererea principală modificată formulată de reclamantul P.N.A.V. și cererile de intervenție principală modificată și formulată de intervenții S.V. și R.M.J. A fost constatată nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 4778/23860 din 20 august 1997 încheiat cu pârâta V.E.
și soțul său V.T. (în prezent decedat) pentru apartamentul nr. 2 din imobil, nr. 5837/28053 din 10 iulie 1992 încheiat cu pârâții L.G. și L.L.M. pentru apartamentul situat la parterul aceluiași imobil. Au fost obligați pârâții V.E., G.I.F., L.G. și L.L.M. să lase în liniștită posesie reclamantului P.N.A.V. și intervenienților R.M.J. nu S.V. și S.L. apartamentele (nr. 2 de la etaj și apartamentul de la parterul imobilului) în compunerea și întinderea menționată în contractele de vânzare-cumpărare. În motivarea acestei soluții instanța de fond a reținut următoarele: Prin încheierea din 14 aprilie 2008 instanța a constatat că a decedat calitatea procesuală activă a lui R.S.A. care a donat drepturile sale litigioase de pe urma soției sale defuncte P.N.I.S.T.
și fiului său R.M.J. conform documentului existent la filele 50 - 54 în dosar. Prin aceeași încheiere urmare precizărilor făcute de pârâtă s-a încuviințat în principiu cererea de intervenție principală în nume propriu formulată de R.M.J. și V.S. Excepțiile ridicate de pârâții V.E.și G.I.F. au fost respinse ca neîntemeiate reținându-se în esență că: - acțiunea în nulitate întemeiată pe art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu este prescrisă, fiind introdusă (17 iulie 2002) deci înainte de expirarea termenului de un an de la intrarea în vigoare a legii, termen prelungit până la 14 august 2001, acțiunea în anulare fiind suficient de individualizată prin indicarea apartamentului asupra căruia purta fiind fără relevanță, indicarea greșită a numelui unei părți contractante, eroare care a și fost ulterior îndreptată.
De altfel, L.G. deși a fost citat M.G., s-a considerat pârât și a răspuns printr-o întâmpinare în dosar; - calitatea procesuală activă a numiților S.V., R.S.A. și M.J. care au formulat o cerere de intervenție principală, constatată în primul ciclu procesual de instanțele de recurs, împiedica intervenția prescripției în formularea unei atari cereri în demersul principal inițiat de aceste părți, interesul fiind și el dovedit prin caracterul practic al demersului și față de împrejurarea că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes. - acțiunea este admisibilă că pentru revendicarea care se solicită ca o consecință a cererii principale de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare.
Pe fondul cauzei s-a constatat că imobilul a fost preluat în proprietatea statului prin decizia nr. 421/1961 a Sfatului Popular al Raionului I.V. Stalin în temeiul Decretului nr. 218/1960 statul deținea imobilul, fără titlu, legal preluat de la P.N.A. (poziția 103). Urmașii proprietarului, decedat la data de 27 noiembrie 1982 sunt P.N.A.V., P.N.I.S.T. (decedată) și P.A. (conform deciziei civile nr. 187 A din 5 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Conform certificatului de moștenitor și donației de drepturi succesorale, S.V. și R.M.J. au luat locul I.P.N., decedată, iar S.L., locul A.P. Primăria Municipiului București a vândut în temeiul Legiii nr. 112/1995 apartamentele ocupate de chiriași în imobil și anume: - prin contractul nr. 4778/23960 din 20 august 1997 apartamentul 2 situat la etajul 2, cumpărătorul V.T.
fiind reprezentat în proces de succesorii săi, V.E.și V.I.F. - prin contractul nr. 5837/28.053 din 11 martie 1999 apartamentul situat la parter și etajul 1 din imobil, cumpărătorii L.G. și L.L.M. S-a reținut că P.N.A.V., reclamantul, a notificat cu nr. 3243 din 20 august 1997 și respectiv 11 martie 1999, prin intermediul executorului judecătoresc pe pârâți despre calitatea sa de proprietar și despre intențiile de a-și recupera imobilul, punându-le expres în vedere că orice act de vânzare va fi lovit de nulitate.
Instanța a constatat, în aplicarea art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, că preluarea bunului în temeiul Decretului nr. 218/1960 nu poate reprezenta un titlu deoarece măsura s-a realizat în lipsa unui temei legal, Decretul nr. 218/1960 neputând reprezenta un astfel de temei, deoarece Decretul nu permitea preluarea proprietății de la proprietarii ei reglementa un termen special de prescripție în cazul special al acțiunilor pentru recuperarea unor bunuri intrate în proprietatea statului înainte de apariția Decretului nr. 218/1960, fie fără titlu, fie în cadrul procedurii prevăzută de Decretul nr. 111/1951. Chiar în cuprinsul deciziei de preluare a imobilului se face mențiunea că autoritățile au în posesia lor imobilul fără bază legală.
Ca urmare s-au considerat incidente dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil. S-a constatat de asemenea, în cadrul reglementărilor prevăzute de art. 1898 C. civ. că s-a făcut dovada că la data încheierii contractelor pârâții aveau cunoștință despre împrejurarea că foștii proprietari intenționează să recupereze imobilul, fiind exclusă condiția prevăzută de art. 1898 alin. (1) C. civ. că înstrăinătorul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.
S-a reținut de asemenea că respingerea unei acțiuni în revendicarea aceluiași imobil în anul 1994 (pentru lipsa dovezii calității de unic moștenitor al tatălui său și față de împrejurarea că succesiunea fostului proprietar s-a dezbătut în anul 2002 nu pot fi reținute ca elemente cu autoritate de lucru judecat în speță fiind vorba despre cauze și părți diferite. S-a mai apreciat că este necesar în cauză să se rețină că intervenienta S.L.
are calitate de moștenitoare a defunctului proprietar al imobilului în cotă de 2/8 fiind necesară o atare recunoaștere în cauză, deoarece lipsa acesteia (prin atitudinea inactivă procesual) ar putea sancționa pe ceilalți coproprietari (reclamanta și intervenienții în nume propriu prin impunerea asupra lor a unei sarcini exorbitante cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil și mai ales prin încălcarea dreptului de acces la o instanță, principii deduse din jurisprudența CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI (hotărârea 14/2006 cauza Lupaș și alții v. România). Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 335 A din 27 mai 2009 a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții V.E., G.I.F., L.G., L.L.M.
și Primăria Municipiului București. S-a reținut în motivarea acestei soluții, că toate criticile cu privire la modul de stabilire atât a excepției cât și a fondului sunt neîntemeiate, în esență, pentru următoarele considerente. Cu privire la excepții. Nu s-a primit critica vizând greșita apreciere asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții S.V. și R.M.J., pentru că cererea ar fi fost în acea fază procedurale (rejudecarea fondului după casare) inadmisibilă pe de o parte și s-ar fi făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
S-a reținut că motivul desființării celor două hotărâri judecătorești din primul ciclu procesual, prin decizia nr. 557 R din 12 octombrie 2006 a Curții de Apel București l-a reprezentat tocmai acela al nerespectării de către instanțele de judecată a obligației de a analiza cererile cu care fusese investită, pentru punerea lor în discuția părților și prin calificarea acestora. Ca urmare, după constatarea în recurs cu activitate de lucru judecat că cererea formulată de intervenientă viza participarea acesteia în proces în nume propriu, instanța primind dosarul spre rejudecare nu a făcut decât să dea eficiență dispozițiilor art. 315 alin. (2) C. proc. civ. și a pus în discuția părților din perspectiva art. 50 C. proc.
civ. cererea de intervenție și s-a pronunțat asupra ei. În alte ordine de idei instanța de apel a mai reținut că prin rediscutarea cererilor de intervenție în fond după casare nu s-au încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ. (din contră s-au respectat) și nu s-a produs în acest fel nici o vătămare apelanților, pe de o parte, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta teza că cererea de intervenție a fost analizată de instanța de recurs, din perspectiva admisibilității ei în principiu, declanșarea unui control judiciar prin exercitarea recursului la recurs nu este admisibil în raport de principiul unicității acestei căi de atac. Nu s-a primit nici critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității procesului civil prin aceea că nu s-a dat eficiență declarației de renunțare la judecată formulată de reclamanți în raport de intimata intervenientă S.L.
Sub acest aspect s-a reținut că în aplicarea acestui principiu cadrul procesual este stabilit de către reclamant care menționează în cererea de chemare în judecată atât persoanele cu care înțelege să se judece cât și obiectul pretențiilor sale. Părțile au însă posibilitatea de a lărgi sfera revendicativă a procesului sub forma chemării în judecată și a altor persoane (art. 57 - 59 C. proc. civ.), chemării în garanție (art. 60-63 C. proc. civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64-66 C. proc. civ.). Posibilitatea de a lărgi cadrul procesual o are și intervenientul voluntar principal pentru că și acesta are poziția procesuală a unui reclamant. Ca urmare, s-a apreciat corect că nu s-a dat eficiență declarației de renunțare la judecată în contradictoriu și cu S.L., făcut în ședința din 14 aprilie 2008 de avocatul ales al reclamantului V.S.
Aceasta deoarece din probele existente la dosar fila 59 dosarul Tribunalului București și fila 86 dosarul Judecătoriei sectorului 1 nu rezultă că sunt îndeplinite criticile prevăzute de art. 69 alin. (1) C. proc. civ. neexistând o împuternicire expresă pentru mandatarul S.V., de a renunța la judecată. Pe de altă parte s-a reținut că renunțarea la judecată este un act individual care în cauză nu a fost făcut decât de S.V., nu și de ceilalți reclamanți (P.N. și respectiv R.M.J. conform cererii de precizare a acțiunii (fila 35 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1). Au fost respinse și criticile privind nerespectarea regulii unanimității în formularea cererii de revendicare. Pe de o parte s-a constatat că în mod temeinic s-a reținut de către prima instanță că simplul fapt că intervenienta S.L.
nu a formulat o cerere de chemare în judecată, nu este de natură să impună un fine de neprimire al acțiunii în revendicare, câtă vreme această parte a fost atrasă în proces, în calitate de persoană care ar putea pretinde aceleași drepturi, ca și reclamantul, ea dobândind calitatea de intervenient principal cu consecința că se bucură de independență procesuală și că hotărârea ce se pronunță îi este opozabilă. Pe de altă parte s-a reținut în conformitate și cu jurisprudența CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI că dreptul de acces la o instanță nu este absolut, el fiind supus unor reglementări din partea statului. Aceste reglementări nu pot prin limitările aduse să restrângă accesul la instanță de o asemenea manieră, să încalce însăși substanța dreptului.
O asemenea limitare nu se conciliază cu art. 6 alin. (1) din CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI decât dacă urmăresc un scop legitim și există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (cauza Caracaș v. România). S-a apreciat sub acest aspect că cererea cu care a fost investită instanța este o acțiune în revendicare de drept comun, că reclamantul, unul din coproprietari, a inițiat singur demersul procesual însă. Ulterior a formulat o cerere de chemare în judecată și o persoană care poate pretinde aceleași drepturi (S.L.), o cerere similară fiind formulată și de intervenientă, în nume propriu (tot coproprietari pe același imobil), iar din întâmpinarea formulată de S.L.
rezultând fără îndoială că atitudinea ei procesuală nu poate fi interpretată că o renunțare la drepturile sale legale, iar chemarea ei în judecată a fost făcută la 14 octombrie 2002 după dezbatere pe cale judecătorească (prin sentința civilă nr. 187 A din 5 februarie 2002 a Tribunalului București) a succesiunii fostului proprietar, P.A. Or, din contră, în cauză nu s-a dovedit opoziția justificată a celorlalți coproprietari la formularea unei acțiuni în revendicare, manifestarea de voință a intervenienților în sensul achiesării acestora la demersul judiciar ori al participării lor în procesul de revendicare, în vederea valorificării dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat fiind neechivocă.
Nu a fost primită nici criza privind greșita soluționare a excepției principiului dreptului de a cere anularea contractelor de vânzare-cumpărare. S-a constatat că în cauză s-a respectat principiul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu de la data intrării în vigoare a legii. În raport de data de 14 august 2002 (urmare a prelungirilor succesive ale termenului de un an) data acțiunii reclamantului - 16 iulie 2002 - expediată prin poștă, (fila 5 din dosarul de fond al judecătoriei) se plasează în intervalul prescris de lege. S-a mai reținut că și corectarea numelui pârâtului L.G.
(și nu M.G.) cum s-a menționat în acțiune) a fost făcută la 1 august 2002, deci înainte de împlinirea termenului iar comunicarea de date incomplete de către autorități cât privește persoanele care au cumpărat apartamentele nu îi poate fi imputabilă reclamantului (din perspectiva neindicării în acțiune și a coproprietarei L.M.L.), intervenția prescripției sancționând posibilitatea culpabilă. Or, cadrul procesual a fost stabilit în coordonatele sale principale din momentul formulării acțiunii.
S-a mai reținut de altfel sub acest aspect și faptul că prin decizia nr. 557/2006 de recurs, s-a stabilit că se impune a se avea în vedere efectele coparticipației procesuale active care între reclamant și intervenienții în interes propriu din perspectiva termenului prevăzut de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 pentru formularea cererii de constatare a nulității absolute, formularea în termen a cererii de către reclamant împiedicând eventuala constatare a prescripției speciale în ceea ce îi privește pe intervenienți. Nu s-a primit nici critica vizând excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a intervenienților din perspectiva omisiunii formulării de către aceștia a unor notificări conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Cerința interesului care se impune a fi îndeplinită trebuie privită în contextul drepturilor deduse judecății, al folosului practic pe care îl urmărește titularul cererii (în speță intervenientul) acesta trebuind să fie legitim, născut actual și personal. Sub aceste aspecte, s-a reținut că acțiunea are ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare, cauza fiind recunoașterea în favoarea reclamantului și intervenienților, pe cale judiciară, a dreptului de proprietate asupra imobilului și dobândirea atributelor acestui drept de proprietate. Or, în cauză nu se contestă calitatea de moștenitor a intervenienților, nici calitatea autorilor de proprietar ai lucrului revendicat.
Au fost constatate nefondate și criticile privind inadmisibilitatea unei acțiuni în revendicare în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect s-a reținut că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii s-a arătat că simpla împrejurare că în sfera de incidență a prevederilor Legii nr. 10/2001 s-ar și dreptul dedus judecății pe calea unei acțiuni în revendicarea de drept comun nu atrage automat și în toate cazurile inadmisibilitatea acestui demers judiciar de drept comun, fiind necesar ca instanțele sesizate cu un conflict între legislația internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 să procedeze la verificarea din perspectiva circumstanțelor particulare ale speței atât a existenței în patrimoniul părților a unui bun cât și a posibilității pentru titularii dreptului litigios de a obține în concret și efectiv protecția acestui drept, analiză care vizează fondul raportului juridic litigios.
Ca urmare s-a apreciat corectă soluția a instanței de fond, aplicarea în cauză a dispozitivului deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție și a art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană impunea analiza raportului juridic dedus judecății pe fond. Nici criticile formulate pe fondul cauzei nu au fost considerate întemeiate. S-a reținut că instanța a făcut o corectă analiză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995 la data încheierii contractului, potrivit și cu H.G.
nr. 11 din 29 ianuarie 1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, iar potrivit art. 1 alin. (2)-(6) din această hotărâre, în vigoare la acea dată, se considerau preluate cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, ca de exemplu Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 111/1950, Decretul nr. 142/1992 și altele, iar locuințele finalizate cu nerespectarea acelor prevederi legale fiind considerate ca trecute fără titlu în posesia statului și prin urmare, nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. Decretul nr. 218/1960 în temeiul căruia a fost preluat bunul în litigiu nu mai era prevăzut pentru dispoziții legale care justificau un titlu valabil de p reluare.
Ca urmare în mod corect s-a apreciat că preluarea fiind făcută fără titlu nu făcea posibilă aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1990 cât privește apartamentele ocupate de chiriașii imobilului în cauză. S-a apreciat corectă și raportarea primei instanțe la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 câtă vreme unul dintre contracte a fost încheiat ulterior adoptării acestui act normativ. Nu s-a primit apărarea că pârâții cumpărători nu aveau obligație să verifice titlul statului de vreme ce în actele normative incidente (în temeiul cărora s-a făcut vânzarea) erau prevăzute condițiile ce trebuiau respectate pentru valabilitatea contractelor și se putea observa lesne din Normele Metodologice că Decretul nr. 218/1960 era considerat chiar de legiuitor ca nereprezentând un titlu valabil pentru stat.
Nu s-a primit nici critica potrivit căreia reclamanții și intervenienții nu se pot prevala de protecția oferită de Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme ei nu sunt titulari deținătorii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Convenția Europeană a Drepturilor Omului. S-a constatat că potrivit Convenției noțiunea de „bunuri” desemnează atât „bunuri actuale” cât și valori patrimoniale, inclusiv în anumite situații, bine definite, creanțe al căror titlu demonstrează că au un temei suficient în legislația națională și în temeiul cărora reclamantul pretinde că au cel puțin o „speranță legitimă” de a redobândi efectiv dreptul de proprietate.
S-a făcut referire la statuarea de către Curtea Europeană a faptului că speranța de a dobândi un drept de proprietate ce nu a fost exercitat efectiv o lungă perioadă de timp poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 și când un stat contractant după ratificarea Convenției inclusiv a Protocolului 1 adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unei regim anterior, se poate considera că o asemenea legislație generează un nou drept de proprietate protejat prin art. 1 din Protocolul 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire (cazul Viașu contra României). Constatând că statul a vândut un imobil care nu putea fi vândut conform Legii nr. 112/1995 a încheiat astfel un act lovit de nulitate pentru cauză ilicită și nu pentru încălcarea dispozițiilor legii, singura excepție de la acest efect fiind buna credință.
Or în cauză s-a dovedit - deși s-a susținut că la momentul încheierii convențiilor titlul statului asupra imobilului nu fusese contestat - că reclamantul fostul proprietar (fila 50 din dosarul de fond) îi avertizase pe apelanți să se abțină de la cumpărarea imobilelor în care locuiau indicându-le că este adevăratul proprietar al bunului preluat abuziv de stat și că efectuează demersuri pentru redobândirea lui în natură. În acest sens sunt notificările aflate la filele 77 - 81 din dosarele curții de apel se reține că au existat suficiente indicii pentru cumpărători pentru a se îndoi de calitatea statului de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului. Or pârâții au acceptat riscul de a cumpăra un atare imobil.
Apărarea în sensul că notificările nu au fost însoțite de procura de reprezentare a mandatarului a fost apreciată fără relevanță din perspectiva dovedirii bunei credințe, o atare atenționare nu se impunea a fi neglijată ci din contră trebuia să determine diligențe de verificare a situației juridice a imobilului. Pe de altă parte s-a considerat că notificările au respectat dispozițiile legale fiind expediate de procurator cu procură prin executorii judecătorești prin afișare la ușa imobilului - pârâții nu au înțeles să se înscrie în fals împotriva constatărilor agentului procedural. În raport de notificările trimise s-a apreciat fără relevanță faptul că nu există acțiune înregistrată la data cumpărării imobilului mai ales că anterior reclamantul promovase o atare acțiune.
Împotriva deciziei nr. 335 A/2009 a Curții de Apel București au declarat recurs pârâții L.G. și L.L.M. și, respectiv, pârâții V.E.și G.F. Recursul pârâților L.G. și L.L.M. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar recursul pârâților V.E. și G.F. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Recurenții au invocat aceleași motive ca în apel, criticând decizia Curții de Apel în esență pentru greșita interpretare și aplicare a legii cât privește următoarele:
Art. 315 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prin considerarea nelămurite a aspectelor cu privire la care instanța de recurs a statuat (rediscutarea cererilor de intervenție) și considerarea lămurite a aspectelor cu privire la care în recurs nu s-a statuat (situația intervenientei S.L. pentru care în apel s-a reținut că „s-a statuat irevocabil sub aspectul stabilirii cererii formulate împotriva acesteia” deși prin decizia nr. 557/2006, din recurs s-a reținut, în ceea ce o privește pe S.L., persoana ce poate invoca același drept ca și reclamantul și despre care se pretinde că este coproprietar al imobilului, că este neclar „a se verifica în raport de probatoriul administrat”.
Principiul disponibilității procesului civil cât privește menținerea în proces a intervenientei S.L. după ce atât intervenienții prin declarația din 14 aprilie 2008 de renunțare la judecată în privința acesteia cât și reclamantul P.N.A.V., prin declarația după declarațiile de renunțare la judecată în privința acesteia făcute atât de intervenienții (în ședința din 14 aprilie 2008), cât și de reclamantul P.N.A.V. prin precizarea la acțiune (fila 35 în dosarul nr. 10904/2002 al Judecătoriei Sectorului 1) în care a renunțat la cererea de ieșire din indiviziune, iar intervenientul R.M.J. prin aceeași precizare de acțiune nu a mai menționat-o pe S.L.
Termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 de introducere a acțiunii în anulare sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare cât privește precizarea acțiunii formulată de intervenientul S.V. în nume propriu și de reprezentant al intervenientului R.M.J. care a fost depusă la 1 septembrie 2003, peste limita de 14 august 2002, prevăzută de Legea nr. 10/2001, pe acest gen de acțiuni; a fost ignorată și împrejurarea că cererea precizatoare a reclamantului P.N. depusă la 8 decembrie 2003 este și aceasta făcută peste termenul legal.
Lipsa calității procesuale active pentru lipsa de interes a cererii formulate de intervenientul S.V. și R.M.J. care nu au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001, lipsa acestei notificări nu putea deschide calea acțiunii în constatarea nulității înstrăinării în temeiul Legii nr. 10/2001.
Dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale art. 6 alin. (1) Convenția dreptului civil, care privește primirea unei acțiuni în revendicare formulată în afara procedurilor legii speciale, după apariția acesteia în condițiile în care s-au stabilit regulile de urmat atât prin legea specială cât și prin dispozițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Dispozițiile referitoare la buna credință cu care pârâții au încheiat contractele de cumpărare. În esență s-a susținut că s-a nesocotit împrejurarea că nu s-au făcut direct potrivit art. 1169 C. civ., că s-ar fi încheiat contractele prin încălcarea dispozițiilor legale imperative nici în răsturnarea prezumției instituite de art. 1898 C. civ., nefăcându-se dovada că pârâtul ar fi primit notificările pretinse a se fi transmis acestora. Recursul pârâților V.E.și G.F. a fost motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În fapt în esență s-au adus critici pentru greșita analiză a criticilor formulate de aceștia în apel cu privire la: - cererile de intervenție ale lui V.S. și R.M.; - odată calificată ca cerere de intervenție în recurs a cererii nu mai poate fi pusă în discuția pârâților în rejudecare principiul disfuncționalității; - prescripția dreptului la acțiune; - nu s-a pronunțat asupra criticilor referitoare la lipsa capacității procesuale de folosință a autorului lor, V.T. la data introducerii acțiunii, neanalizându-se consecințele faptului că acesta decedase la 1999, deci față de ele acțiunea în nulitate este prescrisă, ele fiind introduse în cauză după 14 august 2002. - au fost introduse motive străine de natura pricinii prin invocarea art. 30 C. proc. civ., referitor la devălmășie; - lipsa calității procesuale active a intervenienților pentru că nu au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 care dă dreptul la o cale judecătorească în anularea contractelor și nu s-a dovedit un interes în persoana acestor părți în proces. - nu s-au dovedit în cauză cele două condiții de anulare a actelor de vânzare: a) imobilul să fi fost preluat fără titlu de stat și b) să se răstoarne prezumția de bună-credință. - caracterul legal al preluării l-a reprezentat Decretul nr. 218/1960 și decizia nr. 421/1961, deci s-au raportat art. 9 și art. 14 ale Legii nr. 112/1995, act normativ neexclus de Normele Metodologice dintre documentele cu acest caracter; - greșita referire a instanței la art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998 neincident cauzei; - aprecierea bunei-credințe care este suficientă în forma ei simplă care o face nu numai necesară dar și suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar, iar apărările reclamanților că pârâtul nu ar fi fost de bună credință la încheierea contractului trebuind respinse de plano iar diligențele au fost făcute de autorul lor V.T. în sensul că nu există nici un litigiu pe rol. - hotărârea judecătorească în contradictoriu cu Consiliul Local este pronunțată pe 4 decembrie 1998 deci după încheierea contractului de vânzare-cumpărare. - nu există nici o interdicție; - notificarea nu a parvenit niciodată autorului ei, fiind semnată de un anume S., fără a prezenta mandatul acordat în acest sens; - Nu s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate în apel: care privesc chestiuni de natură legală. În acest sens s-a arătat că după apariția Legii nr. 10/2001 legiuitorul a înțeles să confere expres bunei credințe efectele similare celor produse prin aplicarea principiului „error communis facit jus” în sensul că titlul de proprietate obținut în baza Legii nr. 112/1995 nedesființat pe cale judecătorească este preferabil titlului produs de proprietarul anterior sau de moștenitorii lui, al cărui imobil a fost preluat de stat. Și în această situație instanțele nu se mai pot limita la a face o simplă comparare de titlu dând câștig de cauză titlului mai vechi ci trebuie să țină seama de prevederile legii speciale producătoare de consecințe în stabilitatea circuitului civil. Recurentele au arătat că este necesar ca în analiza cauzei să se țină seama de trei chestiuni impuse de actualul context legislativ jurisprudențial comunitar și intern și anume: - speranța legitimă - invocată de intimați pentru bunul acestora nu s-ar putea justifica decât prin existența unei hotărâri de retrocedare pe care însă aceștia nu o au; - existența unui bun actual, pe care intimații de asemene nu îl pot dovedi, pentru că nu au o posesie efectivă asupra bunului; - dreptul statelor contractate de a dispune de o marjă amplă de apreciere în privința reglementărilor modului de folosință a bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate în conformitate cu interesul general; acest principiu a fost respectat în dreptul intern prin apariția legii speciale prin care a fost consacrat dreptul chiriașilor de a cumpăra imobilele, titlul acestora, nedesființat pe cale judecătorească fiind opozabil erga omnes. Analiza instanței de recurs. Având în vedere identitatea criticilor formulate împotriva deciziei atacate prin cele două recursuri, analiza acestora va fi comună - cu punctarea elementului de diferențiere acolo unde este cazul. Făcând această analiză, Înalta Curte a constatat că recursurile sunt nefondate criticile neputând fi primite pentru considerentele ce se expun în cele ce urmează. O primă observație de ordin general este aceea că instanța de apel a examinat amplu, detaliat, motivele de apel cu care a fost investită făcând o analiză distinctivă a criticilor formulate atât în privința excepțiilor cât și a fondului cauzei. Ca urmare, regăsindu-se în considerentele deciziei atacate sancțiunea motivelor de apel și explicația pentru care acestea nu au fost primite, nu se poate considera că hotărârea este nemotivată pentru că nu s-a răspuns la toate criticile formulate. Instanța este obligată să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere (în speță fiecărui motiv de apel) și nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestora. Se invocă de asemenea, tot cu titlu general că prin recursurile declarate - care se axează pe aceleași motive ca și cele formulate în apel - cu puține excepții - recurenții nu aduc contraargumente la explicațiile date de instanța de apel, rezumându-se la a invoca generic nelegalitatea deciziei prin reluarea argumentelor deja analizate de instanța de apel. Analizând motivele de recurs formulate în raport de considerentele deciziei Curții de Apel și de probele administrate în cauză se constată că decizia atacată este legală și temeinică. Criticile aduse deciziei în enumerarea mai sus amintită, nu se pot primi pentru considerentele ce urmează: 1. Hotărârea instanței de recurs în temeiul art. 315 C. proc. civ. este obligatorie sub două aspecte și anume cât privește modul în care aceasta a rezolvat problema de drept din speță și, respectiv, cât privește necesitatea de a se administra noi probe. Ca urmare, instanța de trimitere va rejudeca cauza, ținând cont de indicațiile date de instanța de recurs în legătură cu cele două aspecte expres prevăzute de art. 315 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Prin decizia nr. 557/R din 12 octombrie 2006 Curtea de Apel București a soluționat recursurile formulate de reclamantul P.N.A.V. și, respectiv, de reclamanții R.S.A., R.M.J. și S.V. împotriva deciziilor nr. 1804 din 24 septembrie 2004 și nr. 1216 din 24 iunie 2005, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu consecința desființării celor două decizii și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași judecătorie. Prin decizia nr. 1804/2004 s-au admis apelurile formulate de apelanții R.S.A. și R.M.J. și respectiv S.V. împotriva sentinței nr. 7685 din 8 decembrie 2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București care a fost anulată și s-a dispus rejudecarea fondului cauzei fixându-se un termen în acest sens. Ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat și este obligatoriu a fi respectat de instanța de trimitere este îndrumarea făcută în mod expres prin decizia instanței de recurs (nr. 557/R din 12 octombrie 2006) în fila 20 a acesteia. Îndrumarea privește trei aspecte și anume: - luarea în considerare a cadrului procesual fixat prin act și cererile ulterioare (precizări și cereri de intervenție), pârâții fiind și moștenitorii lui V.T. Intervenienții V.S., R.A., R.M.J. și introdusă în cauză S.L., fiind necesară discuția între celelalte părți. Coparticiparea procesual activă. Prima îndrumare vizează necesitatea de a se avea în vedere susținerile tuturor părților în proces, relativă la cadrul procesual subiectiv stabilit în cauză urmând a se lua în considerare că cel târziu la data de 1 septembrie 2003 s-a formulat în cursul judecății în primă instanță o precizare sub acest aspect indicându-se drept pârâți L.G., L.L.M., V.E.și G.I.F. în calitate de moștenitori ai lui V.T. alături de persoanele menționate încă din cererea introductivă. Sub acest aspect în mod corect instanța de fond rejudecând cauza a constatat că acțiunea formulată în cauză inițial împotriva lui V.T., a fost legal interpretată împotriva moștenitorilor numitului V.T., care, fiind decedat la momentul introducerii acțiunii, a determinat ulterior o precizare din partea reclamanților care au aflat despre acest aspect, în sensul că acțiunea se îndreaptă împotriva moștenitorilor cumpărătorului, pârâtele V.E. și G.I.F. S-a considerat în mod legal că precizarea a fost făcută în termenul limită prevăzut de art. 132 alin. (1) și respectiv art. 134 C. proc. civ. de vreme ce în prima fază a cauzei la Judecătoria Sectorului 1, la toate termenele acordate s-a constatat lipsa de procedură, iar la termenul din 8 decembrie 2003 când s-a soluționat cauza, nu s-a luat în discuție, pe fondul lor cererile formulate în cauză (acțiunea cu precizările ulterioare și intervențiile intervenienților). A doua îndrumare obligatorie a fost de a se lua în discuție cererile precizatoare dar și cererile de intervenție. Ca urmare, în mod corect în ședința din 14 aprilie 2007 i-au pus în discuție cererile de intervenție și în raport de momentul apariției lor, de modul în care au fost formulate - ca exprimând dorința intervenienților de a figura în proces - au fost admise în principiu considerându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 alin. (1) și (2) C. proc. civ., fiind făcute în fața primei instanțe înainte de închiderea dezbaterilor. A treia îndrumare obligatorie pentru instanța de trimitere a fost cea referitoare la necesitatea de a „se avea în vedere cererea de chemare în judecată, în calitate de persoană ce poate invoca un același drept ca și reclamantul, a numitei S.L., aspect ce urmează să se verifice în raport cu probatoriul administrat”. Ca urmare instanța de recurs a semnalat participarea acesteia ca parte în proces - fără însă a stabili drepturile acesteia, instanța de fond având ca obiectiv să determine drepturile care îi justifică acesteia prezența în proces. Sub acest aspect nu se poate interpreta că poziția altei părți a fost deja stabilită de instanța de recurs din punctul de vedere al justificării prin drepturile sale, astfel că instanța în mod corect a constatat -judecând acțiunea și în contradictoriu cu această parte - întinderea - rezultată din calitatea de moștenitor al fostului proprietar al imobilului - a drepturilor care îi justifică prezența în proces. Cât privește menținerea acestei persoane în proces - după renunțarea la judecata în contradictoriu cu aceasta - de către unul din petenții cauzei, în mod corect s-a constatat că renunțarea care trebuie să fie expresă, nu s-a produs decât de către una din părți, nu și de către celelalte, care au sesizat instanța cu cereri în pretenții. Instanța de apel reține că renunțarea a fost făcută numai de reclamant nu și de intervenientul S.V. Din examinarea încheierii din 14 aprilie 2007 în care s-a consemnat această renunțare [alin. (5) fila 4 a Încheierii din 14 aprilie 2007] rezultă că „apărătorul ales al reclamanților precizează că renunță la cererea de chemare în judecată a numitei S.L. În alin. (2) al paginii 1 al Încheierii - în discuție s-a consemnat că în cauză au răspuns printre alții reclamantul V.S. prin avocat ales, lipsind intervenienta S.L. și reclamanții R.A., R.M.J. și P.N.A.V. Ca urmare declarația de renunțare a fost făcută de intervenientul V.S. prin avocat care a răspuns la apel și nu de recurentul P.N. cum din eroare consemnează în decizia atacată. Această eroare nu influențează însă soluția pronunțată în cauză întrucât în mod corect s-a reținut că renunțarea la judecată a fost făcută de o singură persoană și nu de toți petenții în cauză care au investit instanța cu această cerere. Nu se poate primi, sub aspectul cercetat, nici critica referitoare la faptul că s-a ignorat împrejurarea că și reclamantul P.N.A.V. a renunțat la judecată împotriva acestei părți, pentru că a declarat că renunță la capătul de cerere privind ieșirea din indiviziune. Deși este corectă susținerea, într-adevăr, recurentul a renunțat la judecata cererii de ieșire din indiviziune dar nu a renunțat însă la judecata împotriva petentei S.L. a cărei introducere în cauză a fost făcută, cum corect a reținut instanța de apel, pentru opozabilitatea hotărârii și cum de altfel s-a statuat și prin decizia instanței de recurs. De altfel, recurenții nu înregistrează un prejudiciu, desființat numai prin menținerea acestei părți în proces ca să justifice un interes în formularea acestui motiv de recurs. 2. Pentru considerentele mai sus arătate nu se poate primi nici critica referitoare la faptul că prin menținerea în proces a numitei S.L. s-a încălcat principiul disponibilității procesului civil. 3. Critica referitoare la greșita soluționare a principiului cererii de constatare a nulității contractului, formulată de intervenientul S.V. în nume propriu și ca reprezentant al celorlalți intervenienți nu poate fi primită, fiind neîntemeiată. S-a reținut în decizia din recurs că această cerere se bucură de efecte necunoscute acțiunii principale formulată de reclamantul P.N.A.V. (de a fi respectat termenul limită de 14 august 2002) datorită coparticipației procesuale active, intervenția în proces a intervenientului fiind determinată de dispariția fizică a reclamantei (P.N.I.), al cărei loc în proces nu l-au putut ocupa succesorii acesteia în calitate de moștenitori, dar care au formulat cerere de intervenție în temeiul îngăduit de norma procedurală incidentă. În mod corect a fost apreciată ca fiind introdusă în termen acțiunea reclamantului P.N.A.V., în raport de data sesizării instanței, dată de referință (17 iulie 2003), indiferent că, ulterior, chiar și după data limită prevăzută de Legea nr. 10/2001 pentru acțiunea de anulare acțiunea a fost precizată cu respectarea dispozițiilor art. 134 C. proc. civ. De altfel cu acțiunile în anulare reclamantul a sesizat instanța chiar prin cererea introductivă din data de 17 iulie 2002. 4. Excepția lipsei calității procesuale active a intervenienților care nu au dovedit interesul în formularea cererii întrucât nu i-au adresat nici ei, nici autoarei lor, notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 - a fost corect soluționată prin respingerea ei. Critica sub acest aspect este neîntemeiată. Intervenienții au justificat interesul de a intra în proces prin dovedirea calității lor de moștenitori ai unuia dintre coproprietarii imobilului, calitate în temeiul căreia formulează și ei drepturi proprii față de pârâții chemați în judecată de reclamantul P.N.A.V. 5. Cât privește lipsa capacității de folosință a pârâtului V.T. la data introducerii acțiunii și care face ca introducerea acțiunii față de pârâtele V.E. și G.F., după 14 august 2002 să fie prescrisă, se constată că nu se poate reține că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte. Instanța a argumentat că în proces au fost introduși succesorii persoanei care a cumpărat imobilul, existând o precizare de acțiune în ce-i privește pe actualii deținători ai apartamentelor, după aflarea despre faptul că unul din proprietarii dobânditori ai apartamentului din imobil, este decedat. Acțiunea în anulare vizează imobilul în materialitatea sa și în raport de care acțiunea, reală, a fost formulată în termen. Instanța, constatând lipsa de capacitate de folosință a lui V.T., decedat din anul 1999, a introdus în cauză pe succesorii acestuia, pârâtele V.E. și G.F. 6. Nu este întemeiată nici critica referitoare la nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cât privește faptul că s-a primit o acțiune în revendicare în afara procedurilor speciale prevăzute de legea specială în această materie. În mod corect s-a apreciat că particularitatea acestei acțiuni este aceea că este o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea în vigoare), revendicarea imobilului apărând ca o consecință subsidiară a primului capăt de cerere. De altfel, Legea nr. 10/2001 nu condiționează, în art. 46, pornirea unei acțiuni în anularea unui contract de înstrăinare de existența unei notificări. Într-adevăr, un titlu obținut în temeiul Legii nr. 112/1995 își produce efectele câtă vreme nu a fost desființat, însă în cauză pârâții nu se pot prevala de o atare dispoziție câtă vreme acțiunea în cauză vizează în principal valabilitatea titlului pârâților de vreme ce s-a solicitat desființarea titlului prin constatarea nulității absolute a acestuia.
Neîntemeiate sunt și criticile referitoare la soluționarea pe fond a cauzei în greșita apreciere a împrejurării că pârâții au fost de rea-credință deși buna-credință care se prezumă nu a fost infirmată în cauză. Corect s-a reținut că s-a dovedit că pârâții au fost notificați despre intenția de revendicare a imobilului de reclamantul P.N.A.V. Osebit de faptul că s-a făcut dovada comunicării, potrivit reglementărilor legale, chiar și pârâții confirmă transmiterea notificării de vreme ce critică modalitatea de transmitere sub aspectul nevalabilității ei pentru că este făcută prin reprezentant fără dovada legalei sale investiri pentru a transmite notificarea. Or, ceea ce interesează în raporturile chiriaș cumpărător și fostul proprietar, este împrejurarea că la cunoștința primului a ajuns o informație de natură să determine dacă nu suspiciuni față de titlul statului vânzător cel puțin o investigație pentru a afla natura juridică a bunului. Analiza instanței de fond și a instanței de apel asupra titlului statului (Decret nr. 218/1960) este corectă, recurenții neaducând aspecte caracteristice motivării și analizei făcute de instanța de fond și confirmate în apel de expertul desemnat pentru efectuarea expertizei. Având în vedere obiectul vizat de Decretul nr. 218/1960 în mod corect s-a reținut că preluase, în raport de situația concretă a imobilului și de dispozițiile decretului, s-a făcut o preluare abuzivă. Împrejurarea că potrivit textelor explicative din Normele Metodologice emise pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că în Normele Metodologice aceste declarații nu figurează pentru a putea deduce că preluările făcute în baza acestui act normativ sunt abuzive, nu este de natură să infirme esența abuzivă a preluării imobilului, de către stat, care invocă ca temei al acesteia actul normativ în discuție. Argumentarea instanței de apel - în acest sens - este corectă. Decretul nr. 218/1960 a fost emis pentru modificarea Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și a reglementat durata unor termene de prescripție și pe cale de consecință nu putea prin el însuși constitui titlu legal de preluare. Decretul conține reglementări cât privește condițiile în care se creează sau se sting drepturi sau raporturi obligaționale, efectele juridice ale acestor reglementări trebuind însă să fie constatate prin instituțiile juridice (procedurale) corespunzătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții L.G. și L.L.M. împotriva deciziei nr. 335/A din 27 mai 2009 și împotriva Încheierii din 14 aprilie 2008 ale Curții de Apel București. secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții V.E.și G.I.F. împotriva aceleiași decizii. Obligă recurenții-pârâți la 500 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-interveniente S.L. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2010.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.