ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2452/2005

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: La data de 15 noiembrie 2002, petiționarul I.I., în nume propriu și în calitate de mandatar al numiților D.M., G.E. și U.A. s-a adresat cu plângere Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, solicitând cercetarea intimatelor I.C.M., M.S., M.R. și R.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals, uz de fals și abuz în serviciu, cu propunerea de anularea înscrisurilor falsificate și trimiterea lor în judecată.

S-a arătat de către petiționar că certificatul de moștenitor nr. 1469 din 11 noiembrie 1988, emis de notarul intimat R.D., de la fostul Notariat de stat al sectorului 1 București, este fals, întrucât au fost menționate cu bună știință date eronate în sensul că: - masa succesorală este alcătuită din cota de ¾ a imobilului situat în București, str. Fortunei, compus din teren în suprafață de 399 mp., și construcție, deși în masa succesorală intră numai cota de ¾ din ½, adică 3/8 din teren; defuncta I.A., ar fi dobândit cota de 2/4 din întregul imobil, deci și din teren, prin cumpărare conform actului autentificat sub nr. 41742/1938 și transcris sub nr. 20045/1938 la fostul Tribunal Ilfov, secția notariat, deși din acest act, pe care notarul l-a avut la dispoziție reiese că terenul a fost cumpărat de defuncții I.T.

împreună cu I.N., iar la acea dată I.A. nu era căsătorită; - contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234 din 07 februarie 1995 al fostului Notariat de Stat al sectorului 1 București, întocmit de către intimatul notar M.R. este fals, întrucât vânzătoarea I.C.M. a dobândit cota de ¾ din imobilul înstrăinat de pe urma defunctei sale mame, așa cum deci s-a trecut și în mod fals în certificatul de moștenitor autentificat sun nr. 1469 din 11 noiembrie 1988, în sensul că defuncții au dobândit prin cumpărare conform actului autentificat sub nr. 41742/1938, construcția în cauză, precum și mențiunea potrivit căreia în compunerea imobilului vândut, ar intra și o magazie. Notarul care a autentificat actul, M.R.

nu a verificat titlu de proprietate al vânzătoarei pe de o parte, iar vânzătoarea și cumpărătoarea I.C.M. și M.S. au cunoscut care este compunerea reală a imobilului. Un alt aspect al plângerii se referă la falsificarea de către expertul topograf R.G.M. a planului de amplasament și delimitarea imobilului și releveul casei situat în București, str. Fortunei. S-au efectuat cercetări, astfel că, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, prin rezoluția nr. 12962/ P din 25 aprilie 2003, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, având în vedere că în cauză sunt implicați doi notari publici. Au fost administrate probe și prin rezoluția din 13 august 2003 dată în dosarul nr. 928/P/2003 de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimații notari publici R.D.

și M.R., vizând infracțiunile pentru care se plânge petiționarul, prevăzută de art. 246 și art. 289 C. pen., întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale. De asemenea, s-a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (4) C. proc. pen., cu referire la art. 10 alin. (1) lit. a) și b) C. proc. pen., față de I.C.M., fostă I. și M.S., pentru infracțiunile prevăzute de art. 288 și art. 291 C. pen., întrucât faptele nu există. În temeiul art. 45 alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 38 C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei față de expertul cadastral R.G.M., pentru infracțiunile prevăzute de art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., formarea unui alt dosar și trimiterea acestuia Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, în vederea continuării cercetărilor penale.

S-au efectuat acte premergătoare și s-a stabilit de către organul de urmărire penală următoarea situație de fapt și de drept: Petiționarul I.I. a fost căsătorit cu I.C.M., căsătorie din care au rezultat doi copii respectiv, I.C. și I.R. La data de 04 iunie 1992, I.I. a solicitat desfacerea căsătoriei încheiată la data de 20 aprilie 1963, din vina soției, iar la rândul său și aceasta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională arătând că, nu se opune la desfacerea căsătoriei, însă a solicitat desfacerea căsătoriei din vina ambelor părți și totodată, să i se atribuie beneficiul contractului de locațiune al imobilului, precum și partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 9409 din 21 septembrie 1993, prin care a admis acțiunea formulată de petiționar, a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul părților și a luat act de tranzacția intervenită între soți, în care se menționează printre altele că, părțile înțeleg să stingă orice pretenție cu privire la realizarea bunurilor comune. La data de 7 februarie 1995 la sediul fostului Notariat de Stat al sectorului 1 București, a avut loc încheierea contractului de vânzare cumpărare între I.C.M., fostă I., în calitate de vânzătoare și M.S. în calitate de cumpărătoare, privind imobilul din București, str. Fortunei. La 12 septembrie 1995 G.E. și U.A. le-au chemat în judecată pe I.C.M.

și M.S., solicitând instanței să dispună anularea contractului nr. 2234 din 07 februarie 1995, întrucât notarul de stat a trecut-o în certificatul de moștenitor cu o cotă mai mare decât avea dreptul, astfel că au fost prejudiciate, solicitând instanței să dispună anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234/1995, astfel că, prin sentința civilă 7048 din 18 iunie 1996, Judecătoria sectorului 1 București, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamante, soluție ce a fost menținută de Tribunalul București, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 462/A/1997, prin care s-a respins apelul lui G.E. și U.A. Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1255/1997, a casat hotărârile civile menționate și a dispus rejudecarea cauzei de către instanța de fond.

Judecătoria sectorului 1 București, în fond după casarea cu rejudecare, prin sentința civilă nr. 2098/1998, a admis acțiunea formulată de către reclamante împotriva pârâtelor și a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2234/1995 la Notariatul de stat al sectorului 1 București, în ceea ce privește cota de ½ din terenul în suprafață de 399 mp., situat în București, str. Fortunei. Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1491/1999, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâte, fiind menținută sentința. În recurs, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 1422 din 25 aprilie 2000, a admis recursurile declarate de I.C.M. și M.S., a casat cele două hotărâri și pe fond a respins acțiunea reclamantelor împotriva pârâtelor, ca nefondată.

Separat de aceste dosare, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București a mai existat și cererea numiților G.E. și D.M., prin mandatar petiționar I.I., îndreptată împotriva încheierii nr. 2 din 04 mai 2001 a Notarului de stat R.D., prin care a fost respinsă cererea de rectificare a certificatului de moștenitor nr. 1469/1988 eliberat de fostul Notariat de stat al sectorului 1 București sub aspectul cotei înscrise. Prin sentință nr. 9948 din 8 octombrie 2001, Judecătoria sectorului 1 București, a respins plângerea petiționarelor, cu motivarea că nu a fost depusă documentația necesară soluționării cererii așa cum prevăd dispozițiile art. 51 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 36/1995. Această hotărâre a fost atacată cu apel, iar Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 1948/2002, a respins, ca nefondat, apelul petiționarelor.

Curtea de Apel București, judecând recursul formulat de petiționare și având în vedere cererea de intervenție accesorie a numitei M.S. în interesul numitei I.C.M., care au ridicat excepția lipsei interesului acțiunii, a respins, ca nefondat, recursul, prin decizia civilă nr. 1264/2003, hotărâre rămasă irevocabilă. La rândul său, M.S. a chemat în judecată pe I.I., I.R., I.M. și I.M., solicitând ca prin hotărâre judecătorească, cei patru să fie evacuați din imobilul situat în str. Fortunei pentru inexistența titlului de proprietate. Judecătoria sectorului 1 București a constatat că cererea numitei M.S., este fondată și prin sentința civilă nr. 1879/2002 a admis-o și s-a dispus evacuarea celor patru pârâți din imobilul situat la adresa arătată mai sus.

S-a concluzionat că susținerile petiționarului, referitoare la faptul că I.C.M. și M.S., au comis infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale și uz de fals nu se confirmă. De asemenea, s-a mai arătat că încheierea contractului de vânzare cumpărare dintre I.C.M. și M.S., s-a făcut în mod corect și că părțile au fost de bună credință și nu au urmărit să încalce legea, în acest sens fiind indicată decizia Curții de Apel București, care a stabilit în mod irevocabil că actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234/1995 a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale. Ca atare, în ceea ce privește pe I.C.M. și M.S., neevidențiindu-se indici din conținutul cărora să rezulte că acestea ar fi comis vreo faptă de natură penală, așa cum pretinde petiționarul recurent, s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

În ceea ce privește pe notarii publici R.D. și M.R., de asemenea, s-a constatat că nu sunt elemente din conținutul cărora ar rezulta că cei doi notari prin întocmirea certificatului de moștenitor și a contractului de vânzare cumpărare, ar fi înserat fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, astfel încât să fie utilizate de către I.C.M. și M.S. în prejudicierea petiționarului și a celorlalți trei, pe care îi reprezintă. De asemenea, s-a mai menționat că, în ceea ce-i privește pe cei doi notari R.D. și M.R., față de aceștia cu privire la faptele pentru care se plânge petiționarul, în nume propriu și în calitate de mandatar a intervenit prescripția răspunderii penale. Împotriva rezoluției din 13 august 2003 adoptată în dosarul 928/P/2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a formulat plângere de către petiționarii I.I., G.E., U.A.

și D.M. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin sentința penală nr. 69 din 20 noiembrie 2003, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de către petiționari, cu motivarea că aceștia nu s-au adresat în prealabil formulării plângerii la instanță, organului ierarhic superior al procurorului care a emis rezoluția, așa cum prevăd dispozițiile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen. Sentința a fost atacată cu recurs de către petiționari, astfel că, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 3364 din 17 iunie 2004, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., a admis recursurile declarate de petiționar și a fost casată sentința penală nr. 69/2003 și s-a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, Curtea de Apel București.

În motivarea deciziei s-a arătat că, soluția dată prin rezoluția din 13 august 2003, a fost comunicată petiționarilor la data de 13 august 2003, iar aceștia au formulat plângere la Curtea de Apel București, la data de 02 septembrie 2003. La termenul de judecată din 16 octombrie 2003, petiționarul I.I., a învederat instanței faptul că, a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului pe cale ierarhică și a depus în acest sens la dosar adresa nr. 2495/II-2/2003 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care i se face cunoscut că nu s-a putut da curs favorabil plângerii formulate împotriva rezoluției adoptate în dosarul nr. 928/P/2003, întrucât este legală și temeinică. Petiționarii, au depus la dosar și o copie a plângerii adresată Procurorului General de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a concluzionat că greșit instanța de fond a reținut că petiționarii nu au urmat procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen. și a respins, ca inadmisibilă, plângerea acestora, situație față de care se impune admiterea recursurilor, casarea hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, Curtea de Apel București, pentru a se pronunța pe fondul cauzei. Curtea de Apel București, secția I-a penală, în fond după casarea cu trimitere, a pronunțat sentința penală nr. 143 din 23 noiembrie 2004, prin care a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul I.I., în nume propriu și în calitate de mandatar al numiților D.M., U.A. și G.E. împotriva rezoluției de neînceperea urmăririi penale privind pe intimații I.C.M., S.S.

și M.R. În adoptarea acestei soluții s-a motivat că rezoluția parchetului este în conformitate nu numai cu materialul probator existent la dosar, dar și cu privire la temeiul de drept, referitoare la faptul că infracțiunile pentru care se plâng petiționarii, respectiv fals, uz de fals și abuz, a intervenit termenul de prescripție specială, care înlătură răspunderea penală, privind modul cum au fost întocmite certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 1469 din 11 noiembrie 1998 cum și contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2234 din 07 februarie 1995, privind pe notarii M.R. și R.D. S-a mai concluzionat că în cauză au fost pronunțate hotărâri civile definitive și irevocabile, prin care s-a constatat că părțile contractante au fost de bună credință și nu au urmărit să încalce legea.

În ceea ce privește pe cei doi notari publici, în afară de faptul că a intervenit termenul de prescripție a răspunderii penale, aceștia și-au îndeplinit corect îndatoririle de serviciu cu privire la actele întocmite în cauză. Cu privire la petiționarii D.M. și G.E., prin declarațiile date și autentificate sub nr. 557 și nr. 558/1974, aceștia au renunțat la moștenire. La termenul din 30 martie 2004, petiționarul a precizat că nu a înțeles să facă plângere penală față de intimatul notar public R.D., întrucât a intervenit termenul de prescripție privind faptele comise de aceasta. În temeiul art. 278 1 pct. 10 C. proc. pen., hotărârea instanței de fond a fost atacată cu recurs de către recurentul-petiționar I.I., în nume propriu și în calitate de mandatar al petiționarilor G.E., U.A.

și D.M. În motivele de recurs care se invocă ca fiind cazuri de casare, se arată că hotărârea instanței de fond este vădit nelegală și esențial netemeinică, pentru următoarele motive: hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția, ori motivarea soluției contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înțelege; instanța nu s-a pronunțat asupra unor fapte reținute în sarcina intimaților prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate, ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului; - în mod greșit intimatele nu au fost trimise în judecată, deși au comis fapte de natură penală, pe baza unei grave eroare de fapt, sub aspectul că a intervenit termenul de prescripție a răspunderii penale, cum și la modul cum au fost interpretate actele și lucrările de la dosar.

S-a mai arătat că motivele de recurs invocate constituie caz de casare și prevăzute la art. 385 9 pct. 9, 10, 16, 17 1 și 18 C. proc. pen., și ca atare se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei procurorului în vederea reluării cercetărilor și începerea urmăririi penale, față de toate persoanele menționate în plângere, cu privire la falsificarea atât a certificatului de moștenitor cât și a contractului de vânzare – cumpărare, precum și a planului de amplasament și delimitare, privind imobilul din str. Fortunii. Examinând recursul declarat, în raport de actele și lucrările de la dosar, de sentința pronunțată în cauză, de motivele invocate, se constată că recursul de față este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos: Potrivit actelor premergătoare efectuate în cauză, inclusiv a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, se constată că în ceea ce privește pe I.C.M.

și M.S., cu privire la încheierea actului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 2234 din 07 februarie 1995, se constată că acesta a fost întocmit cu respectarea cerințelor legii de către notarul M.R., astfel încât, s-a menționat cota de moștenire care îi revenea și ținându-se seama și de faptul că intimații G.E. și D.M., au renunțat la succesiune. Față de data întocmirii actului, se poate constata că în mod just și în conformitate cu prevederile legii, s-a reținut că în cauză, față de M.R. a intervenit termenul de prescripția a răspunderii penale, în raport de dispozițiile art. 121 și art. 122 C. pen., privind data comiterii faptelor, respectiv 07 februarie 1995. În ceea ce privește modul de încheiere al contractului de vânzare – cumpărare, prin decizia civilă nr. 1422 din 25 aprilie 2003 a Curții de Apel București s-a stabilit în mod irevocabil că încheierea contractului de vânzare cumpărare între vânzătoarea I.C.M.

și M.S. s-a făcut cu respectarea cerințelor legii și că, notarul nu a favorizat pe nici una dintre părți în detrimentul celeilalte, transpunând în fapt și în drept prevederile certificatului de moștenitor nr. 1469/1988, întocmit de către notarul de stat R.D. și nici una dintre cele două nu au alterat conținutul certificatului de moștenitor trecând în plus o altă cotă sau alte bunuri mobile și imobile. Ca atare, susținerea recurentului în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cele două soluții, respectiv rezoluția din 13 august 2003 și hotărârea nr. 143 din 23 noiembrie 2004, este neîntemeiată, întrucât, așa cum s-a menționat, aceasta a avut la bază întregul material probator, respectiv certificatul de moștenitor, actul de vânzare – cumpărare, declarațiile părților, temeiurile de drept privind termenul de prescripție, precum și hotărârile judecătorești civile definitive și irevocabile.

În consecință, soluția dată de către organul de urmărire penală și instanță referitoare la faptul că notarul M.R. și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu este confirmată și întărită de către hotărârile judecătorești pronunțate în cauză și din care rezultă că, aceasta nu a făcut nimic altceva decât să autentifice contractul de vânzare cumpărare cu cota aferentă ce-i revenea vânzătoarei I.C.M., în baza certificatului de moștenitor nr. 1469 din 11 noiembrie 1988, emis de către intimata R.D., față de care recurentul a declarat că nu a înțeles că facă plângere penală, întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. În ceea ce privește pe celelalte două intimate I.C.M. și M.S., nu sunt indici din conținutul cărora ar rezulta că acestea ar fi contribuit în vreun fel la influențarea intimatului-notar M.R., astfel încât, aceasta să treacă o cotă mai mare decât i-ar fi revenit vânzătoarei I.C.M.

și în raport de aceasta să fie prejudiciați D.M. și G.E., care de altfel au renunțat la succesiune. Prin urmare susținerea recurentului în nume personal, cum și în calitate de mandatar al celorlalți petiționari recurenți, cu privire la criticile aduse și care au fost analizate în ansamblu, se constată că în cauză, nu s-a comis nici o eroare gravă de fapt, că hotărârea judecătorească nu este contrară legii și nici nu s-a făcut o greșită aplicare a ei, iar această hotărâre cuprinde motivele pentru care a fost menținută rezoluția din 13 august 2003. Nu este întemeiat, nici motivul de recurs invocat de către recurent, contând în aceea că în cauză, organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra unor cereri ale sale, deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă în mod irevocabil că I.C.M.

și M.S. nu au comis nici o faptă de natură penală, iar în ceea ce privește pe cei doi notari, a intervenit termenul de prescripție a răspunderii penale, situație în care organul de urmărire penală și în mod nemijlocit instanța nu mai putea efectua alte probe față de această stare de fapt și de drept. Ca atare, nici unul dintre motivele de recurs invocate nu constituie cazuri de casare, iar hotărârea pronunțată în cauză, este justă dreaptă și conformă cu probatorul de la dosar, în sensul că nu se constată că ar exista indici referitoare la vreunul dintre intimați, că ar fi comis vreo faptă de natură penală, iar organul de urmărire penală și instanța de judecată ar fi lăsat nepedepsite faptele acestora.

Conchizând că, în cauză atât organul de urmărire penală cât și instanța de judecată au pronunțat și adoptat o hotărâre și o rezoluție în spiritul și prevederile legii, recursul se va respinge, ca nefondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Văzând și dispozițiile art. 189 și urm. C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul I.I. împotriva sentinței penale nr. 143 din 23 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurent la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 aprilie 2005.