ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7644/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7644/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 52 din 20 ianuarie

2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de

contestatorii D.I., D.R.V. și D.F., în contradictoriu cu intimatul Municipiul

București, prin Primar General; a anulat Dispoziția nr. 11273 din 11 martie

2009 emisă de intimat; a dispus restituirea în natură către contestatori a

terenului în suprafață de 252,92 mp, situat în București, cu vecinătățile

indicate în dispozitivul hotărârii, conform raportului de expertiză topometrică

întocmit de expert P.O.; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această sentință civilă, Tribunalul a reținut că, prin notificarea nr.

1891/2001 înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc „C.S.A.”,

notificatorii D.I. și I.D. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafața

de 250 mp, situat în București.

Notificarea

menționată anterior a fost soluționată prin emiterea Dispoziției nr. 11273 din

11 martie 2009, prin care a fost respinsă, reținându-se că notificatorii nu

prezintă act de proprietate încheiat în formă autentică, imobilul fiind

dobândit prin act sub semnătură privată în anul 1956, iar Decretul nr. 221/1950

prevedea obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de

înstrăinare/partaj, având ca obiect imobile/terenuri, sub sancțiunea nulității

absolute.

Tribunalul a reținut,

în fapt, că, prin chitanța sub semnătură privată, încheiată în anul 1956, V.D.

a cumpărat de la S. terenul situat în București, în suprafață de 250 mp (în

chitanță s-a menționat, la momentul primirii ulterioare a ratelor de preț, că

terenul este situat, în urma schimbării denumirii și numărului poștal al

străzii).

Conform

certificatelor de naștere, respectiv de căsătorie, în urma căsătoriei, V.D. a

luat numele de R.D.

Imobilul a fost

preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 133 din 16 aprilie 1986, de

la R.D., din situația juridică atașată în dosarul de fond rezultând că, la data

preluării, era compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție; ulterior

preluării, construcția a fost demolată și s-au acordat despăgubiri pentru

aceasta (nu și pentru teren), conform înscrisurilor atașate la dosar.

Conform

certificatului de moștenitor eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului

5 București, sub nr. 1718 din 27 octombrie 1992, de pe urma defunctei R.D. au

rămas ca moștenitori D.I. și I.D. (care au formulat notificarea în baza Legii

nr. 10/2001); conform certificatului de moștenitor eliberat de Biroul Notarului

Public „D.N.M.” sub nr. 66 din 14 decembrie 2006, de pe urma defunctului I.D.

au rămas ca moștenitori D.F. și D.R.V. (contestatori în cauza de față, alături

de D.I.).

În ceea ce privește

dovada dreptului de proprietate asupra terenului, Tribunalul (fără a lua în

discuție Decretul nr. 221/1950, care prevedea obligativitatea încheierii în

formă autentică a actelor de înstrăinare/partaj având ca obiect

imobile/terenuri - aspect care, de altfel, nu a fost contestat în cauza de

față), a avut în vedere că aceasta nu a fost făcută prin Sentința civilă nr.

5595 din 04 septembrie 1987, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București,

întrucât prin dispozitivul acestei sentințe s-a constatat doar că R.D. este

constructor de bună-credință, fără a se dispune însă și în sensul că aceasta a

dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, astfel cum

susțin contestatorii.

Cu toate acestea,

Tribunalul a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 24 din

Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora: “(1) În absența unor probe

contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă

a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2)

În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar”.

Or, în cauză, după

cum s-a arătat anterior, imobilul teren în suprafață de 250 mp, a fost preluat

de la R.D., aceasta figurând, de altfel, și ca titular de rol fiscal, conform

relațiilor din dosar fond.

Ca atare, Tribunalul

a constatat calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor (în sensul

art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

republicată) la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în

suprafață de 250 mp, preluat de la autoarea lor, în condițiile art. 2 alin. (1)

lit. f) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar aceștia sunt îndreptățiți la

măsuri reparatorii, în ordinea de prioritate stabilită conform art. 1 și 7 din

același act normativ.

În ceea ce privește

tipul de măsuri reparatorii care se vor acorda, Tribunalul a constatat că, în

cauză, este posibilă restituirea în natură, care are prevalență asupra

celorlalte tipuri de măsuri reparatorii în echivalent (de altfel, din relațiile

depuse la dosar fond rezultă că nu este posibilă acordarea de bunuri în

compensare).

Astfel, terenul în

litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topometrică depus

la dosar fond, efectuat în baza actelor dosarului și planurilor topografice

puse la dispoziție de Primăria municipiului București, rezultând că suprafața

actuală este de 252,92 mp, este un teren viran mărginit pe trei laturi tot de

teren viran, care nu este ocupat de construcții supraterane.

Expertul a precizat

că nu poate concluziona asupra existenței/inexistenței unor rețele edilitare

subterane, învederând că, pe acest aspect, a solicitat Primăriei municipiului

București planul cu rețele edilitare, fiindu-i comunicat însă de către

instituția solicitată că nu deține un astfel de plan; expertul a opinat că nu

s-ar justifica existența unor rețele edilitare pe un teren viran, fără niciun

fel de rețele edilitare subterane.

Tribunalul a avut în

vedere și faptul că intimatul nu a contestat aspectele reținute în raportul de

expertiză - inexistența planului cu rețele edilitare, aprecierea expertului

referitoare la inexistența în cazul terenului în litigiu a unor rețele

edilitare subterane - și, de altfel, nu s-a opus pretențiilor contestatorilor,

în cauză, nefiind depusă întâmpinare și nefiind solicitate probe în apărare.

Împotriva acestei

sentințe civile a formulat apel Municipiul București, prin Primarul General.

Prin Decizia civilă

nr. 581A din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul

Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat, în tot, sentința

atacată, în sensul respingerii contestației formulată de D.I., D.F. și D.R.V.

împotriva Dispoziției nr. 11273 din 11 martie 2009 emisă de Municipiul

București, prin Primarul General, ca nefondată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Este corect, conform

actelor de la dosar că terenul notificat a fost preluat prin act sub semnătură

privată.

Or, proprietatea nu

se transferă decât prin acte autentice (ad validitatem, ad solemnitatem și ad

probationem).

Cum a fost preluat

ulterior anului 1950, erau aplicabile Decretele nr. 221/1950 și, respectiv, nr.

144/1958, și trebuia obținută o hotărâre care să țină loc de act de

vânzare-cumpărare, în condițiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958.

În aceste condiții

intimații nu sunt proprietari, nu au calitatea de persoană îndreptățită și nici

nu au calitate și capacitate procesuală activă de a notifica terenul, iar

notificarea a fost corect respinsă.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții D.I., D.R.V. și D.F., criticând-o pentru

următoarele motive:

În mod neîntemeiat și

nelegal, instanța de apel a dispus admiterea apelului formulat de către

intimat, apreciind că atâta vreme cât recurenții sau autorii lor nu au formulat

o acțiune judecătorească prin care să solicite pronunțarea unei hotărâri care

să țină loc de act de vânzare-cumpărare, recurenții nu probează un drept de

proprietate și, astfel, nu dețin calitatea de persoane îndreptățite.

Potrivit art. 24 din

Legea nr. 10/2001 republicată, «(1) În absența unor probe contrare, existența

și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea

prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana

individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau,

după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că

deține imobilul sub nume de proprietar.»

Având în vedere

prevederile legale anterior menționate, faptul că autoarea recurenților, R.D.,

a figurat ca titular de rol fiscal cu privire la terenul în litigiu, și acesta

figurează în cuprinsul Decretului C.S. nr. 133 din 16 aprilie 1986, la anexa 1,

poziția 219, și în cuprinsul Decretului C.S. nr. 242/1987, ca fiind preluat de

la proprietara R.D., recurenții au făcut dovada faptului că au calitatea de

persoane îndreptățite la restituire, în virtutea dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

Contrar concluziilor

instanței de apel, instanța de fond a analizat în mod legal și temeinic

probatoriul existent la dosarul cauzei, a apreciat corect valoarea lor

probatorie în ce privește calitatea de moștenitori ai autoarei sus-menționate,

dreptul de proprietate al acesteia, preluarea abuzivă a terenului, calitatea de

persoane îndrituite la restituire și posibilitatea efectivă de a le fi

restituit în natură terenul.

D.I., împreună cu

fratele său, I.D. (tatăl decedat al Iui D.R.V. și soțul decedat al lui D.F.) au

transmis Primăriei municipiului București, prin intermediul biroului

executorului judecătoresc, notificarea înregistrată sub nr. 1891 din 10 august

2001, prin care au solicitat, în calitate de persoane îndreptățite, restituirea

în natură sau prin echivalent a terenului, anexând documente de stare civilă și

certificate de moștenitor prin care au demonstrat calitatea de moștenitori ai

defunctei R.D., proprietara terenului, precum și înscrisuri doveditoare, care

probează dreptul de proprietate al defunctei și preluarea abuzivă a terenului

(Sentința civilă pronunțată în data de 04 septembrie 1987 în Dosarul nr.

8909/1987, de Judecătoria sector 6 București; istoricul de rol fiscal al

terenului eliberat sub nr. 018-6-01012 din 16 februarie 2006 de către Serviciul

Public pentru Finanțe Publice Locale din cadrul Primăriei Sectorului 6;

situația juridică a terenului eliberată sub nr. 593471/599 din 24 ianuarie 2007

de către Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; borderoul nr. 686 din 03

februarie 1988 pentru plata despăgubirilor, adeverința eliberată în data de 28

ianuarie 1988, referitoare la procesul-verbal nr. 365 din 26 iunie 1987.

În ce privește

dreptul de proprietate asupra terenului, acesta a fost achiziționat de către

R.D. de la S.C., în anul 1956.

La momentul

achiziționării, R.D. a încheiat cu vânzătorul S.C. (care nu a avut niciun

moștenitor) doar un act sub semnătură privată privind terenul.

În acest sens,

într-adevăr, sunt incidente dispozițiile art. 2 și art. 4 din Decretul nr.

221/1950, care impuneau ca fiind condiție ad validitatem pentru perfectarea

oricăror înstrăinări între vii „de orice fel a terenurilor cu sau fără

construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R.” forma autentică a

înscrisurilor de înstrăinare și „autorizarea prealabila a Sfatului Popular

respectiv”.

Reprezentanții

Primăriei municipiului București, în mod corect, au făcut mențiune în cuprinsul

dispoziției despre incidența prevederilor Decretului nr. 221/1950.

Cu toate acestea,

emiterea dispoziției s-a făcut în mod netemeinic și nelegal, întrucât au fost

ignorate celelalte documente doveditoare ale calității și dreptului

recurenților de proprietate, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în sentință.

În acest sens, prin

sentința civilă pronunțată în data de 04 septembrie 1987, în Dosarul nr.

8909/1987, de Judecătoria sector 6 București s-a admis acțiunea reclamantei

R.D. și s-a constatat, de asemenea, că aceasta „este constructor de

bună-credință al imobilului” situat pe teren. Față de cele constatate mai sus,

de către instanța de judecată, rezultă în mod clar faptul că autoarea R.D. a

uzucapat dreptul de proprietate asupra terenului.

De altfel, dreptul de

proprietate al autoarei R.D. asupra terenului a fost constatat nu numai prin

sentință, ci și de către autoritățile publice locale, centrale și fiscale. În

acest sens, se menționează istoricul de rol fiscal al terenului, eliberat sub

nr. 018-6-01012 din 16 februarie 2006, de către Serviciul Public pentru Finanțe

Publice Locale din cadrul Primăriei sectorului 6, prin care se precizează

faptul că „rolul fiscal de la această adresă a fost închis la cererea

înregistrată sub nr. 409 din 06 ianuarie 1986, depusă de către R.D., în baza

procesului-verbal de preluare a acestui imobil de către ICRAL Giulești din 17

decembrie 1985”.

Prin urmare,

coroborând toate înscrisurile mai sus menționate, se concluzionează că autoarea

R.D. a figurat ca proprietar al terenului în evidențele fiscale până la data de

06 ianuarie 1986, deținând în proprietate și posedând terenul cu bună-credință

și netulburată în drepturile sale pentru o perioadă de 30 de ani.

În ce privește

deposedarea abuzivă a autoarei recurenților de terenul proprietatea sa, aceasta

a fost constatată și de către Primăria municipiului București, care, prin

adresa privind situația juridică a terenului, eliberată sub nr. 593471/599 din

24 ianuarie 2007 de către Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală -

Serviciul Evidența Proprietății, preciza faptul că terenul a făcut obiectul mai

multor acte normative, respectiv Decretul C.S. nr. 133 din 16 aprilie 1986, în

care, la anexa 1, la poziția 219, R.D. figurează ca fiind proprietara terenului

și Decretul C.S. nr. 242/1987, în care, la poziția 295 din anexă figurează, de

asemenea, R.D. ca proprietară a terenului.

Față de cele

menționate mai sus, rezultă în mod clar faptul că R.D., în calitate de

proprietară a terenului, a fost deposedată în mod abuziv, de către statul

român.

Mai mult, așa cum

rezultă și din borderoul nr. 686 din 03 februarie 1988 pentru plata

despăgubirilor - exproprieri - privind șantierul eliberat în considerarea Decretului

nr. 133/1986, de către CPMB - DGDAL - ICRAL Giulești, și din adeverința

eliberată în data de 28 ianuarie 1988 referitoare la procesul-verbal nr. 365

din 26 iunie 1987, imobilul proprietatea autoarei R.D., compus din teren și

construcție, a fost evaluat de către autoritățile competente, care, contrar

evaluării făcute și pentru teren, au acordat autoarei părților despăgubiri

bănești doar pentru construcția proprietatea sa.

Recurenții reclamanți

au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea

apelului promovat de către Municipiul București și, în consecință, menținerea

sentinței, ca legală și temeinică.

În raport de

criticile formulate și de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a

rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, pe care o consideră

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Recurenții au

încadrat susținerile formulate în motivul de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., dar dezvoltarea lor nu permite o asemenea încadrare.

În esență, recurenții

critică situația de fapt reținută de instanța de apel, în raport de probele

administrate, susținând că au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei

lor asupra terenului în litigiu, prin înscrisurile depuse la dosar, inclusiv

prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat calitatea acesteia de

constructor de bună-credință asupra terenului în litigiu, respectiv sentința

civilă din 4 septembrie 1987 a Judecătoriei sectorului 6 București, rămasă

definitivă.

Or, față de actuala

structură a recursului, reevaluarea situației de fapt în raport de probele

administrate nu mai poate avea loc, ca urmare a abrogării motivului de casare

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., ce permitea o astfel de analiză,

prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Recurenții prezintă

modalitatea în care autoarea lor, R.D., a dobândit imobilul în litigiu,

respectiv prin înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1956, cu S.C.,

invocând înscrisuri din care rezultă că aceasta achita impozitul aferent

terenului, figurând ca proprietar în evidențele fiscale; precizează și actele

normative în baza cărora bunul a fost preluat, precum și faptul că sunt

moștenitorii persoanei menționate, potrivit actelor succesorale depuse la

dosar.

Prin toate aceste

critici, recurenții intenționează să combată cele reținute în fapt, de către

Curte, și anume că autoarea lor nu a dobândit dreptul de proprietate asupra

terenului în raport de faptul că terenul putea fi transmis în proprietate către

aceasta, doar în baza unui act autentic de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C.,

act care nu s-a perfectat în forma cerută de legea în vigoare la data

respectivă, și anume Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958.

De asemenea, a mai

arătat Curtea, nu s-a obținut o hotărâre judecătorească care să țină loc de act

autentic de vânzare-cumpărare, în baza art. 12 din Decretul nr. 144/1958.

Față de

considerentele Curții, singura critică de nelegalitate care s-ar fi putut

formula de recurenți ar fi trebuit să se raporteze la actele normative în

raport de care instanța de apel a considerat necesar ca actul perfectat între

autoarea reclamanților și pretinsul vânzător să fie încheiat în formă

autentică, și anume Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958.

Reclamanții nu au

combătut, însă, incidența, în speță, a celor două acte normative, dimpotrivă au

arătat că sunt de acord cu reținerea, de către unitatea deținătoare, a

aplicabilității primului dintre actele normative enunțate mai sus.

Necombătând pentru

motive de nelegalitate cele reținute de Curtea de Apel în legătură cu

modalitatea prin care actele juridice privind terenurile puteau fi încheiate în

mod valabil, în raport de legea în vigoare la data încheierii lor, prezenta

instanță nu poate proceda la modificarea deciziei, în sensul celor pretinse de

reclamanți.

Modul în care au fost

interpretate probele, de către instanța de apel, inclusiv în legătură cu cele

reținute prin sentința pronunțată în anul 1987, hotărârea judecătorească având

tot valoarea unui mijloc de probă în acest proces, nu poate fi apreciat de

prezenta instanță, pentru considerentele deja arătate.

În ceea ce privește

invocarea prezumțiilor cu care operează art. 24 din Legea nr. 10/2001 referitor

la existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului,

susținerile recurenților nu se circumscriu unui motiv de nelegalitate, astfel

cum intenționează aceștia, deoarece textul de lege nu are legătură cu

argumentele în drept ale Curții, pentru care s-a respins contestația reclamanților.

Astfel, Curtea a

reținut că există un înscris prin care se pretinde transmisiunea dreptului de

proprietate către autoarea reclamanților, dar acesta fiind un înscris sub

semnătură privată, nu produce efect translativ de proprietate față de legislația

în vigoare la data încheierii lui, care pretindea ad validitatem, forma

autentică pentru transferul proprietății asupra terenurilor.

Reținând că există

probe privind dreptul autoarei reclamanților asupra terenului, dar acestea nu

dovedesc transferul dreptului pretins către persoana menționată, art. 24 din

Legea nr. 10/2001 a fost invocat de recurenți în mod formal, deoarece textul de

lege se aplică doar în cazul în care nu există astfel de probe, iar nu când

valoarea probatorie a dovezilor invocate nu este cea scontată de părți, în

sensul că nu au efect translativ de proprietate.

Cum nu se pune

această problemă în speță, reclamanții invocând și dovedind că autoarea lor a

încheiat o convenție în legătură cu terenul în litigiu, dar fără efect

translativ de proprietate, nu se pune problema aplicării și, în consecință,

nici a nerespectării art. 24 din Legea nr. 10/2001, care pornește de la o altă

premisă decât ipoteza din speță, respectiv inexistența unor înscrisuri prin

care se pretinde dovada dreptului de proprietate în persoana celui deposedat

abuziv.

Având în vedere că

situația premisă a art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită în

litigiul de față, nici textul de lege respectiv nu are legătură cu situația

reținută de instanță, neputându-se invoca încălcarea sa.

Cât privește

dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, de către autoarea

reclamanților, ceea ce se pretinde că s-ar fi reținut în cuprinsul sentinței

pronunțate în anul 1987, această susținere nu poate fi primită ca motiv de recurs,

deoarece vizează tot interpretarea unui mijloc de probă, și anume hotărârea

judecătorească menționată, în legătură cu dreptul de proprietate al autoarei

reclamanților, iar nu un motiv de nelegalitate al deciziei recurate.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurenților nu pot

fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

ca, de altfel în niciunul dintre motivele de casare sau de modificare

reglementate în art. 304, astfel încât, în baza art. 306 din același cod, va

constata nul recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții D.I., D.R.V. și D.F. împotriva Deciziei nr. 581 A din

21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 31 octombrie 2011.