ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7644/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 52 din 20 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis cererea formulată de contestatorii D.I., D.R.V. și D.F., în contradictoriu cu intimatul Municipiul București, prin Primar General; a anulat Dispoziția nr. 11273 din 11 martie 2009 emisă de intimat; a dispus restituirea în natură către contestatori a terenului în suprafață de 252,92 mp, situat în București, cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii, conform raportului de expertiză topometrică întocmit de expert P.O.; a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință civilă, Tribunalul a reținut că, prin notificarea nr. 1891/2001 înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc „C.S.A.”, notificatorii D.I.

și I.D. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafața de 250 mp, situat în București. Notificarea menționată anterior a fost soluționată prin emiterea Dispoziției nr. 11273 din 11 martie 2009, prin care a fost respinsă, reținându-se că notificatorii nu prezintă act de proprietate încheiat în formă autentică, imobilul fiind dobândit prin act sub semnătură privată în anul 1956, iar Decretul nr. 221/1950 prevedea obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de înstrăinare/partaj, având ca obiect imobile/terenuri, sub sancțiunea nulității absolute. Tribunalul a reținut, în fapt, că, prin chitanța sub semnătură privată, încheiată în anul 1956, V.D. a cumpărat de la S. terenul situat în București, în suprafață de 250 mp (în chitanță s-a menționat, la momentul primirii ulterioare a ratelor de preț, că terenul este situat, în urma schimbării denumirii și numărului poștal al străzii).

Conform certificatelor de naștere, respectiv de căsătorie, în urma căsătoriei, V.D. a luat numele de R.D. Imobilul a fost preluat de stat în baza prevederilor Decretului nr. 133 din 16 aprilie 1986, de la R.D., din situația juridică atașată în dosarul de fond rezultând că, la data preluării, era compus din teren în suprafață de 250 mp și construcție; ulterior preluării, construcția a fost demolată și s-au acordat despăgubiri pentru aceasta (nu și pentru teren), conform înscrisurilor atașate la dosar. Conform certificatului de moștenitor eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 5 București, sub nr. 1718 din 27 octombrie 1992, de pe urma defunctei R.D. au rămas ca moștenitori D.I. și I.D.

(care au formulat notificarea în baza Legii nr. 10/2001); conform certificatului de moștenitor eliberat de Biroul Notarului Public „D.N.M.” sub nr. 66 din 14 decembrie 2006, de pe urma defunctului I.D. au rămas ca moștenitori D.F. și D.R.V. (contestatori în cauza de față, alături de D.I.). În ceea ce privește dovada dreptului de proprietate asupra terenului, Tribunalul (fără a lua în discuție Decretul nr. 221/1950, care prevedea obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de înstrăinare/partaj având ca obiect imobile/terenuri - aspect care, de altfel, nu a fost contestat în cauza de față), a avut în vedere că aceasta nu a fost făcută prin Sentința civilă nr. 5595 din 04 septembrie 1987, pronunțată de Judecătoria sectorului 6 București, întrucât prin dispozitivul acestei sentințe s-a constatat doar că R.D.

este constructor de bună-credință, fără a se dispune însă și în sensul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin uzucapiune, astfel cum susțin contestatorii. Cu toate acestea, Tribunalul a constatat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora: “(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.

Or, în cauză, după cum s-a arătat anterior, imobilul teren în suprafață de 250 mp, a fost preluat de la R.D., aceasta figurând, de altfel, și ca titular de rol fiscal, conform relațiilor din dosar fond. Ca atare, Tribunalul a constatat calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor (în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată) la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul teren în suprafață de 250 mp, preluat de la autoarea lor, în condițiile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar aceștia sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii, în ordinea de prioritate stabilită conform art. 1 și 7 din același act normativ.

În ceea ce privește tipul de măsuri reparatorii care se vor acorda, Tribunalul a constatat că, în cauză, este posibilă restituirea în natură, care are prevalență asupra celorlalte tipuri de măsuri reparatorii în echivalent (de altfel, din relațiile depuse la dosar fond rezultă că nu este posibilă acordarea de bunuri în compensare). Astfel, terenul în litigiu a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topometrică depus la dosar fond, efectuat în baza actelor dosarului și planurilor topografice puse la dispoziție de Primăria municipiului București, rezultând că suprafața actuală este de 252,92 mp, este un teren viran mărginit pe trei laturi tot de teren viran, care nu este ocupat de construcții supraterane.

Expertul a precizat că nu poate concluziona asupra existenței/inexistenței unor rețele edilitare subterane, învederând că, pe acest aspect, a solicitat Primăriei municipiului București planul cu rețele edilitare, fiindu-i comunicat însă de către instituția solicitată că nu deține un astfel de plan; expertul a opinat că nu s-ar justifica existența unor rețele edilitare pe un teren viran, fără niciun fel de rețele edilitare subterane. Tribunalul a avut în vedere și faptul că intimatul nu a contestat aspectele reținute în raportul de expertiză - inexistența planului cu rețele edilitare, aprecierea expertului referitoare la inexistența în cazul terenului în litigiu a unor rețele edilitare subterane - și, de altfel, nu s-a opus pretențiilor contestatorilor, în cauză, nefiind depusă întâmpinare și nefiind solicitate probe în apărare.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel Municipiul București, prin Primarul General. Prin Decizia civilă nr. 581A din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General; a schimbat, în tot, sentința atacată, în sensul respingerii contestației formulată de D.I., D.F. și D.R.V. împotriva Dispoziției nr. 11273 din 11 martie 2009 emisă de Municipiul București, prin Primarul General, ca nefondată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele: Este corect, conform actelor de la dosar că terenul notificat a fost preluat prin act sub semnătură privată.

Or, proprietatea nu se transferă decât prin acte autentice (ad validitatem, ad solemnitatem și ad probationem). Cum a fost preluat ulterior anului 1950, erau aplicabile Decretele nr. 221/1950 și, respectiv, nr. 144/1958, și trebuia obținută o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, în condițiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958. În aceste condiții intimații nu sunt proprietari, nu au calitatea de persoană îndreptățită și nici nu au calitate și capacitate procesuală activă de a notifica terenul, iar notificarea a fost corect respinsă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții D.I., D.R.V.

și D.F., criticând-o pentru următoarele motive: În mod neîntemeiat și nelegal, instanța de apel a dispus admiterea apelului formulat de către intimat, apreciind că atâta vreme cât recurenții sau autorii lor nu au formulat o acțiune judecătorească prin care să solicite pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, recurenții nu probează un drept de proprietate și, astfel, nu dețin calitatea de persoane îndreptățite. Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 republicată, «(1) În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

(2) În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.» Având în vedere prevederile legale anterior menționate, faptul că autoarea recurenților, R.D., a figurat ca titular de rol fiscal cu privire la terenul în litigiu, și acesta figurează în cuprinsul Decretului C.S. nr. 133 din 16 aprilie 1986, la anexa 1, poziția 219, și în cuprinsul Decretului C.S. nr. 242/1987, ca fiind preluat de la proprietara R.D., recurenții au făcut dovada faptului că au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, în virtutea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Contrar concluziilor instanței de apel, instanța de fond a analizat în mod legal și temeinic probatoriul existent la dosarul cauzei, a apreciat corect valoarea lor probatorie în ce privește calitatea de moștenitori ai autoarei sus-menționate, dreptul de proprietate al acesteia, preluarea abuzivă a terenului, calitatea de persoane îndrituite la restituire și posibilitatea efectivă de a le fi restituit în natură terenul. D.I., împreună cu fratele său, I.D. (tatăl decedat al Iui D.R.V.

și soțul decedat al lui D.F.) au transmis Primăriei municipiului București, prin intermediul biroului executorului judecătoresc, notificarea înregistrată sub nr. 1891 din 10 august 2001, prin care au solicitat, în calitate de persoane îndreptățite, restituirea în natură sau prin echivalent a terenului, anexând documente de stare civilă și certificate de moștenitor prin care au demonstrat calitatea de moștenitori ai defunctei R.D., proprietara terenului, precum și înscrisuri doveditoare, care probează dreptul de proprietate al defunctei și preluarea abuzivă a terenului (Sentința civilă pronunțată în data de 04 septembrie 1987 în Dosarul nr. 8909/1987, de Judecătoria sector 6 București; istoricul de rol fiscal al terenului eliberat sub nr. 018-6-01012 din 16 februarie 2006 de către Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale din cadrul Primăriei Sectorului 6; situația juridică a terenului eliberată sub nr. 593471/599 din 24 ianuarie 2007 de către Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală; borderoul nr. 686 din 03 februarie 1988 pentru plata despăgubirilor, adeverința eliberată în data de 28 ianuarie 1988, referitoare la procesul-verbal nr. 365 din 26 iunie 1987. În ce privește dreptul de proprietate asupra terenului, acesta a fost achiziționat de către R.D.

de la S.C., în anul 1956. La momentul achiziționării, R.D. a încheiat cu vânzătorul S.C. (care nu a avut niciun moștenitor) doar un act sub semnătură privată privind terenul. În acest sens, într-adevăr, sunt incidente dispozițiile art. 2 și art. 4 din Decretul nr. 221/1950, care impuneau ca fiind condiție ad validitatem pentru perfectarea oricăror înstrăinări între vii „de orice fel a terenurilor cu sau fără construcțiuni, care se află pe teritoriul Capitalei R.P.R.” forma autentică a înscrisurilor de înstrăinare și „autorizarea prealabila a Sfatului Popular respectiv”. Reprezentanții Primăriei municipiului București, în mod corect, au făcut mențiune în cuprinsul dispoziției despre incidența prevederilor Decretului nr. 221/1950.

Cu toate acestea, emiterea dispoziției s-a făcut în mod netemeinic și nelegal, întrucât au fost ignorate celelalte documente doveditoare ale calității și dreptului recurenților de proprietate, astfel cum, în mod corect, s-a arătat în sentință. În acest sens, prin sentința civilă pronunțată în data de 04 septembrie 1987, în Dosarul nr. 8909/1987, de Judecătoria sector 6 București s-a admis acțiunea reclamantei R.D. și s-a constatat, de asemenea, că aceasta „este constructor de bună-credință al imobilului” situat pe teren. Față de cele constatate mai sus, de către instanța de judecată, rezultă în mod clar faptul că autoarea R.D. a uzucapat dreptul de proprietate asupra terenului. De altfel, dreptul de proprietate al autoarei R.D.

asupra terenului a fost constatat nu numai prin sentință, ci și de către autoritățile publice locale, centrale și fiscale. În acest sens, se menționează istoricul de rol fiscal al terenului, eliberat sub nr. 018-6-01012 din 16 februarie 2006, de către Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale din cadrul Primăriei sectorului 6, prin care se precizează faptul că „rolul fiscal de la această adresă a fost închis la cererea înregistrată sub nr. 409 din 06 ianuarie 1986, depusă de către R.D., în baza procesului-verbal de preluare a acestui imobil de către ICRAL Giulești din 17 decembrie 1985”. Prin urmare, coroborând toate înscrisurile mai sus menționate, se concluzionează că autoarea R.D. a figurat ca proprietar al terenului în evidențele fiscale până la data de 06 ianuarie 1986, deținând în proprietate și posedând terenul cu bună-credință și netulburată în drepturile sale pentru o perioadă de 30 de ani.

În ce privește deposedarea abuzivă a autoarei recurenților de terenul proprietatea sa, aceasta a fost constatată și de către Primăria municipiului București, care, prin adresa privind situația juridică a terenului, eliberată sub nr. 593471/599 din 24 ianuarie 2007 de către Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală - Serviciul Evidența Proprietății, preciza faptul că terenul a făcut obiectul mai multor acte normative, respectiv Decretul C.S. nr. 133 din 16 aprilie 1986, în care, la anexa 1, la poziția 219, R.D. figurează ca fiind proprietara terenului și Decretul C.S. nr. 242/1987, în care, la poziția 295 din anexă figurează, de asemenea, R.D. ca proprietară a terenului. Față de cele menționate mai sus, rezultă în mod clar faptul că R.D., în calitate de proprietară a terenului, a fost deposedată în mod abuziv, de către statul român.

Mai mult, așa cum rezultă și din borderoul nr. 686 din 03 februarie 1988 pentru plata despăgubirilor - exproprieri - privind șantierul eliberat în considerarea Decretului nr. 133/1986, de către CPMB - DGDAL - ICRAL Giulești, și din adeverința eliberată în data de 28 ianuarie 1988 referitoare la procesul-verbal nr. 365 din 26 iunie 1987, imobilul proprietatea autoarei R.D., compus din teren și construcție, a fost evaluat de către autoritățile competente, care, contrar evaluării făcute și pentru teren, au acordat autoarei părților despăgubiri bănești doar pentru construcția proprietatea sa. Recurenții reclamanți au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, respingerea apelului promovat de către Municipiul București și, în consecință, menținerea sentinței, ca legală și temeinică.

În raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției nulității recursului, pe care o consideră întemeiată pentru următoarele considerente: Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recurenții au încadrat susținerile formulate în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar dezvoltarea lor nu permite o asemenea încadrare.

În esență, recurenții critică situația de fapt reținută de instanța de apel, în raport de probele administrate, susținând că au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei lor asupra terenului în litigiu, prin înscrisurile depuse la dosar, inclusiv prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat calitatea acesteia de constructor de bună-credință asupra terenului în litigiu, respectiv sentința civilă din 4 septembrie 1987 a Judecătoriei sectorului 6 București, rămasă definitivă. Or, față de actuala structură a recursului, reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate nu mai poate avea loc, ca urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc.

civ., ce permitea o astfel de analiză, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Recurenții prezintă modalitatea în care autoarea lor, R.D., a dobândit imobilul în litigiu, respectiv prin înscris sub semnătură privată încheiat în anul 1956, cu S.C., invocând înscrisuri din care rezultă că aceasta achita impozitul aferent terenului, figurând ca proprietar în evidențele fiscale; precizează și actele normative în baza cărora bunul a fost preluat, precum și faptul că sunt moștenitorii persoanei menționate, potrivit actelor succesorale depuse la dosar.

Prin toate aceste critici, recurenții intenționează să combată cele reținute în fapt, de către Curte, și anume că autoarea lor nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în raport de faptul că terenul putea fi transmis în proprietate către aceasta, doar în baza unui act autentic de vânzare-cumpărare încheiat cu S.C., act care nu s-a perfectat în forma cerută de legea în vigoare la data respectivă, și anume Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958. De asemenea, a mai arătat Curtea, nu s-a obținut o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în baza art. 12 din Decretul nr. 144/1958.

Față de considerentele Curții, singura critică de nelegalitate care s-ar fi putut formula de recurenți ar fi trebuit să se raporteze la actele normative în raport de care instanța de apel a considerat necesar ca actul perfectat între autoarea reclamanților și pretinsul vânzător să fie încheiat în formă autentică, și anume Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958. Reclamanții nu au combătut, însă, incidența, în speță, a celor două acte normative, dimpotrivă au arătat că sunt de acord cu reținerea, de către unitatea deținătoare, a aplicabilității primului dintre actele normative enunțate mai sus. Necombătând pentru motive de nelegalitate cele reținute de Curtea de Apel în legătură cu modalitatea prin care actele juridice privind terenurile puteau fi încheiate în mod valabil, în raport de legea în vigoare la data încheierii lor, prezenta instanță nu poate proceda la modificarea deciziei, în sensul celor pretinse de reclamanți.

Modul în care au fost interpretate probele, de către instanța de apel, inclusiv în legătură cu cele reținute prin sentința pronunțată în anul 1987, hotărârea judecătorească având tot valoarea unui mijloc de probă în acest proces, nu poate fi apreciat de prezenta instanță, pentru considerentele deja arătate. În ceea ce privește invocarea prezumțiilor cu care operează art. 24 din Legea nr. 10/2001 referitor la existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului, susținerile recurenților nu se circumscriu unui motiv de nelegalitate, astfel cum intenționează aceștia, deoarece textul de lege nu are legătură cu argumentele în drept ale Curții, pentru care s-a respins contestația reclamanților.

Astfel, Curtea a reținut că există un înscris prin care se pretinde transmisiunea dreptului de proprietate către autoarea reclamanților, dar acesta fiind un înscris sub semnătură privată, nu produce efect translativ de proprietate față de legislația în vigoare la data încheierii lui, care pretindea ad validitatem, forma autentică pentru transferul proprietății asupra terenurilor. Reținând că există probe privind dreptul autoarei reclamanților asupra terenului, dar acestea nu dovedesc transferul dreptului pretins către persoana menționată, art. 24 din Legea nr. 10/2001 a fost invocat de recurenți în mod formal, deoarece textul de lege se aplică doar în cazul în care nu există astfel de probe, iar nu când valoarea probatorie a dovezilor invocate nu este cea scontată de părți, în sensul că nu au efect translativ de proprietate.

Cum nu se pune această problemă în speță, reclamanții invocând și dovedind că autoarea lor a încheiat o convenție în legătură cu terenul în litigiu, dar fără efect translativ de proprietate, nu se pune problema aplicării și, în consecință, nici a nerespectării art. 24 din Legea nr. 10/2001, care pornește de la o altă premisă decât ipoteza din speță, respectiv inexistența unor înscrisuri prin care se pretinde dovada dreptului de proprietate în persoana celui deposedat abuziv. Având în vedere că situația premisă a art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu este îndeplinită în litigiul de față, nici textul de lege respectiv nu are legătură cu situația reținută de instanță, neputându-se invoca încălcarea sa.

Cât privește dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, de către autoarea reclamanților, ceea ce se pretinde că s-ar fi reținut în cuprinsul sentinței pronunțate în anul 1987, această susținere nu poate fi primită ca motiv de recurs, deoarece vizează tot interpretarea unui mijloc de probă, și anume hotărârea judecătorească menționată, în legătură cu dreptul de proprietate al autoarei reclamanților, iar nu un motiv de nelegalitate al deciziei recurate. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile recurenților nu pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca, de altfel în niciunul dintre motivele de casare sau de modificare reglementate în art. 304, astfel încât, în baza art. 306 din același cod, va constata nul recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanții D.I., D.R.V. și D.F. împotriva Deciziei nr. 581 A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2011.